Versiunea de export a lui Klaus Iohannis

https://panorama.ro/panorama-alp-versiune-export-klaus-iohannis/

Pe vremea comunismului, unele produse românești care mergeau la export în alte țări erau mult mai bune calitativ decât cele destinate pieței interne, captive sub regimul Ceaușescu. Nu puteai să vinzi nemților sau francezilor, să zicem, ce dădeai aici, la aprozar, printre creveți vietnamezi și șampanie Zarea.

Mulți politicieni români născuți și crescuți în comunism au păstrat această tradiție, când ies ei înșiși la export, pe piețele politice internaționale, unde se capătă susțineri și se pun la cale strategii geopolitice mai mari decât măruntele driblinguri politice dâmbovițene. Așa am ajuns să avem un Iohannis foarte bun la export.

Cu o cotă de popularitate la un minimum record pentru un președinte român pe final de mandat, sub 20%, Klaus Iohannis e totuși un președinte foarte bun. Doar că în ochii partenerilor americani și europeni. Și asta nu e chiar un lucru rău, după cum vom vedea.

Abonează-te la newsletter, ca să nu uiți de noi!

Sunt de acord cu Termenii și condițiile.

Poate că unii dintre voi ridicați mirați din sprâncene când auziți lideri europeni sau, acum câteva zile, pe președintele american Joe Biden lăudându-l fără rezerve pe președintele României, la Casa Albă, chiar dacă nu i-a oferit mai mult de o prietenoasă bătaie pe umăr, în loc de sprijin pentru șefia NATO.

Poate că ați râs când ați auzit că unul dintre cele mai prestigioase think tank-uri americane, Atlantic Council, l-a premiat pe Iohannis cu distincția sa pentru leadership, poreclită „Oscarul Washington-ului”, pentru că „a condus cu pricepere România printr-o perioadă de insecuritate în Europa, a intensificat eforturile de susținere a Ucrainei și a întărit apărarea NATO pe flancul estic al Alianței”.

Nu sunt vorbe goale. Dar nu-i așa că vi se pare exagerat? Că ceva nu se leagă? Nu aveți senzația că Iohannisul nostru de acasă nu se potrivește deloc cu Iohannisul cel bun și frumos din târgul european sau transatlantic?

Mi-aduc aminte cum râdeam, cu 10 ani în urmă, citind în distinsa revistă americană Foreign Affairs cum Iohannis al nostru se remarca prin susținerea luptei anticorupție în România. Am râs disprețuitor și când citeam elogii prin alte publicații internaționale, cu ocazia realegerii lui Iohannis în al doilea mandat, cum omul care astăzi disprețuiește total transparența și cocoloșește conflictele de interese personale, prin cheltuielile discreționare din bani publici și lipsa totală de transparență, ar fi câștigat alegerile pe o puternică platformă anticorupție. Iohannis nu s-a remarcat vreodată prin așa ceva, pe plan intern.

Prin ce s-a remarcat într-adevăr Klaus Iohannis pe plan extern? La fel ca și acasă, cu anticorupția, nu s-a opus. Nu a făcut mutre atunci când a contat. În relația militară cu NATO și SUA, în relația diplomatică și politică față de Uniunea Europeană, Iohannis nu a crâcnit în momentele în care a contat. Nu a creat probleme.

E drept, nici nu a ieșit în evidență cu ceva. Ai putea spune că omul nostru de la Cotroceni e angajatul ideal și croit pentru succes într-o organizație multistratificată: nu ridică capul, nu face valuri, nu contrazice șefii.

Poate că tocmai de aceea, brusca sa aflare în treabă, în cursa pentru șefia NATO, în răspăr cu toți marii jucători care contează, ne-a făcut pe atâția să râdem acasă și i-a bulversat pe oficialii de la Casa Albă și de prin marile capitale europene.

Sunt aceste „realizări” puțin lucru pentru România, pe plan extern? Dimpotrivă. Privim în jur la Ungaria, cu Orbanul ei șantajist, sărit de mult de pe traiectoria europeană, privim la Bulgaria care se zbate să scape de influența Rusiei. Ne uităm la alte state est-europene care se încovoaie sub extremism și iubire față de Moscova sau chiar la unele mari puteri, precum Germania, Franța sau Italia, care nu pun umărul cât ar putea la apărarea comună a NATO.

Prin comparație, e ușor să înțelegi de ce americanii și europenii sunt mândri de România și de poziția ei pro-NATO și pro-europeană, în această regiune. E un stâlp de stabilitate în fața Rusiei, la Marea Neagră, alături de Ucraina și de Republica Moldova, atunci când e mare nevoie de așa ceva.

Coincidența face ca acest parcurs corect pe plan extern al României să aibă loc în mandatele lui Klaus Iohannis. A făcut el prea multe lucruri concrete, a dat în brânci pentru asta? Greu de spus. Dar măcar nu s-a opus, iar pentru asta partenerii strategici ai României nu pot decât să îi mulțumească.

Putea Iohannis să facă mai mult, să fie mai incisiv, precum polonezii sau balticii, să facă presiuni strategice și să obțină la schimb unele lucruri mai mari și mai bune pentru România? Putea să aibă măcar o idee sau o inițiativă care să conteze, în toți acești 10 ani? Poate că da.

Nu ne rămâne, deci, decât să rumegăm clivajul cu gust amar dintre versiunea de export a președintelui Iohannis și trista sa interfață neperformantă de acasă. Și să nu ne mirăm dacă aroma sa internațională îl va ajuta să obțină anumite funcții pentru sine, pe viitor, în timp ce acasă probabil că nu ar mai fi votat nici măcar președinte de bloc.