FDGR se răzbună pe istorie

Reputatul istoric român Ioan Scurtu este târât prin tribunale, la 76 de ani, pentru că și-a exprimat public opiniile la care a ajuns în urma studiilor sale. În fapt, Forumul Democrat al Germanilor din România, al cărui preşedinte a fost Klaus Iohannis, se simte lezat de realitatea istorică și-l acuză pe Scurtu că i-ar fi stricat imaginea. Articolul incriminat este „Schimbarea la față a Grupului Etnic German“, publicat de Cotidianul pe 15 februarie, iar FDGR vrea daune morale de 75.000 lei, deoarece pârâtul ar fi folosit cu „rea-credință dreptul la liberă exprimare“ și ar fi mințit în legătură cu trecutul Grupului Etnic German, al cărui continuator este, imobiliar cel puțin, FDGR. În fapt, articolul profesorului universitar doctor Ioan Scurtu pleacă de la analiza unor documente din anii ‚40 care au dus la constituirea GEG și care arată legăturile unora dintre membrii acestei organizații cu Partidul Muncitoresc Național Socialist și cu Germania lui Hitler.

Aberantele solicitări ale FDGR, la care Ioan Scurtu ar trebui obligat

Decretul-lege de interzicere a Grupului Etnic German şi de confiscare a bunurilor acestuia

Pentru o mai bună analiză a textului în discuție, Cotidianul reia materialul controversat. FDGR spune că „aserțiunile“ din acest text ar fi „mincinoase“ și că ar urmări denigrarea etnicilor germani. Concluziile lui Ioan Scurtu nu sunt însă singulare printre istorici. Publicăm alături și un text al istoricului Florian Banu, apărut în „Arhivele Totalitarismului“, care caracterizează același GEG din care se revendică FDGR ca organizație totalitară. (R.C.)

Schimbarea la față a Grupului Etnic German din România

Ioan Scurtu

profesor universitar dr.

Prin decretul-lege din 21 noiembrie 1940 – semnat de generalul Ion Antonescu, conducătorul statului român şi preşedintele Consiliului de Miniştri, şi de Mihai Antonescu, ministrul Justiţiei -, a luat fiinţă Grupul Etnic German din România, organizaţie care avea la bază ideologia naţional-socialistă promovată de Adolf Hitler. Grupul Etnic German şi-a creat diverse organizaţii (inclusiv de femei şi de tineret), precum şi formaţiuni paramilitare etc. Se cuvine menţionat faptul că, din ianuarie 1941, singurul partid politic din România acceptat de Ion Antonescu a fost Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German (NSDAP), care făcea parte din Grupul Etnic German. Toate celelalte partide erau dizolvate încă din 30 marie 1938.

Considerându-se reprezentantul tuturor germanilor din România, GEG a desfăşurat o amplă activitate de promovare a politicii lui Adolf Hitler. Conducătoarea femeilor din cadrul GEG afirma, la 2 martie 1941, că „misiunea şi scopul“ organizaţiei erau „cuprinderea tuturor fetelor şi femeilor germane etnice care trăiesc în România, de la vârsta de 21 de ani, educarea lor şi alinierea lor la modelul femeilor şi mamelor germane naţional-socialiste“. Un alt document, din 15 martie 1942, aprecia că „Grupul Etnic German din România dispune de arme şi muniţii“, avea structuri paramilitare şi alte organizaţii, iar ceea ce le uneşte „este ideea educării şi transformării membrilor în naţional-socialişti autentici“. În acest spirit, Grupul Etnic German a asigurat participarea unui mare număr de etnici germani din România (după unele cifre, circa 70.000) în SS, trupe de elită ale Reich-ului hitlerist.

Numeroase documentele atestă faptul că GEG a acţionat pentru însuşirea a cât mai multor bunuri, mai ales imobiliare, inclusiv evreieşti, pe care le-a trecut în proprietatea sa.

După ruperea alianţei cu Germania, la 23 august 1944, România a trecut de partea Naţiunilor Unite. Articolul 14 din Convenţia de Armistiţiu, semnată de România cu Uniunea Sovietică, Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii la 12 septembrie 1944, prevedea: „Guvernul român se obligă să dizolve imediat toate organizaţiile prohitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât şi orice alte organizaţii care au desfăşurat propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice, nepermițând în viitor existenţa unor astfel de organizaţii“.

Conformându-se acestei prevederi, guvernul României a decis, la 7 octombrie 1944, dizolvarea Grupului Etnic German. Decretul-lege, semnat de regele Mihai, prevedea: „Statul român devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor aparţinând Grupului Enic German din România“.

Articolul 5 din Tratatul de pace, semnat la Paris în ziua de 10 februarie 1947, de România cu Puterile Aliate şi Asociate (URSS, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, SUA, Australia, Republica Sovietică a Belorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Republica Socialistă a Ucrainei şi Republica Sud-Africană), prevedea: „România, care în conformitate cu Convenţiunea de armistiţiu a luat măsuri pentru dizolvarea tuturor organizaţiilor de tip fascist pe teritoriul român, fie ele politice, fie militare sau paramilitare, precum şi alte organizaţiuni făcând o propagandă ostilă Uniunii Sovietice sau oricăreia dintre celelalte Naţiuni Unite, nu va îngădui în viitor existenţa şi activitatea unor organizaţiuni de această natură care au drept scop lipsirea poporului de drepturile sale democratice“.

După 1989, s-a înregistrat o ciudată schimbare la faţă a Grupului Etnic German din România. Minoritatea germană a constituit Forumul Democrat al Germanilor din România, prin care participă la viaţa politică a ţării. La 26 februarie 2007, Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu, reprezentat de preşedintele său, a adresat Judecătoriei Sibiu cererea de chemare în judecată a municipiului Sibiu, reprezentat prin primarul municipiului Sibiu şi Consiliul Local al municipiului Sibiu, cerând „să constataţi calitatea de succesor în drepturi al organizaţiei noastre faţă de Grupul Etnic German“. Acţiunea era „motivată şi fundamentată pe legislaţia cu caracter reparatoriu din România“, apreciind că Grupul Etnic a fost desfiinţat „în mod abuziv de vechiul regim“.

Primarul municipiului Sibiu chemat în judecată era, din 1990, Klaus Iohannis, preşedintele Forumului Democrat al Germanilor din România. Cu alte cuvinte, subalternul şi-a dat în judecată şeful. În acelaşi timp, respectivul preşedinte al organizaţiei Sibiu a dat în judecată Consiliul Local al municipiului Sibiu din care făcea parte. Că a fost o înţelegere politică se vede cu „ochiul liber“. Primarul Sibiului, reprezentantul statului român care deţinea proprietăţile revendicate, a formulat o întâmpinare prin care „lasă la aprecierea instanţei soluţia ce va pronunţa în cauză“. La rândul său, ConsiliulLocal al municipiului Sibiu nu a avut nicio reacţiei, deşi era dat în judecată chiar de un membru al său. În mod firesc, primarul ar fi trebuit să ceară respingerea cererii prin care Forumul Democratic se declara continuatorul unei organizaţii hilteriste, interzisăprin acte internaţionale. Nici judecătoarea care a instrumentat cazul nu a găsit de cuviinţă să se informeze (dacă nu ştia) şi să constate ce fel de organizaţie a fost Grupul Etnic German. Este limpede că printr-un şir de complicităţi politice – preşedintele organizaţiei Sibiu, primarul municipiului Sibiu, preşedintele Consiliului judeţean, judecătoarea de caz – s-a ajuns la sentinţa civilă din 28 mai 2007, prin care instanţa a hotărât: „Admite cererea formulată de petentul Forumul Democrat al Germanilor“ şi constată „calitatea de succesor în drepturi al reclamantului faţă de Grupul Etnic Germa“.

Astfel, justiţia românească – despre care se spune că este corectă şi neinfluenţată politic – a luat o decizie unică în Europa: reabilitarea unei organizaţii hitleriste. Pe această bază, au fost retrocedate clădiri ale unor grădiniţe, gimnazii, licee şi alte instituţii publice, care – pentru a-şi putea continua activitatea – a trebuit să semneze contracte de închiriere, plătind sume consistente Forumului Democrat German, succesorul Grupului Etnic German.

Este interesant de semnalat că niciun partid politic şi niciun parlamentar, dar nici Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului şi nici Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, nu au găsit de cuviinţă să protesteze şi să ceară anularea acestei decizii stupefiante.

Sper că, în calitate de preşedinte al României, Klaus Iohannis va face o cerere de anulare a sentinţei din 28 mai 2007, pentru a nu lăsa să planeze asupra ţării noastre acuzaţia că a contribuit la reabilitarea unei organizaţii naţional-socialiste. ( Articolul publicat în Cotidianul din 15 februarie 2017, pentru care istoricul Ioan Scurtu a fost dat în judecată)

Grupul Etnic German din România şi-a bazat comportamentul totalitar pe forţa armatei Germaniei naziste

Grupul Etnic German din România – organizație de tip totalitar

Florian BANU

Veacul al XX-lea a fost adesea catalogat drept un secol al totalitarismului, deşi conceptul de totalitarism a suferit o serie de reinterpretări de la intrarea sa în circuitul limbajului politic şi ştiinţific în anii ’20 ai secolului trecut până în zilele noastre. Este dificil să distingem o congruenţă de opinii referitoare la elementele constitutive ale unui sistem totalitar, însă, analizând lucrările unor teoreticieni de marcă ai totalitarismului, precum Hannah Arendt, Carl J. Friedrich, Zbigniew Brzezinski sau Karl Popper, pot fi identificate unele trăsături de bază ale regimurilor totalitare: impunerea unei ideologii obligatorii, puterea politică în mâna unui partid unic condus de un lider incontestabil, o omnipotentă poliţie politică care impune teroarea, controlul comunicaţiei de masă, dar şi o puternică dorinţă de a distruge vechea ordine, vechile practici, instituţii şi structuri pentru a le înlocui cu o societate nouă. Se regăseşte, invariabil, dorinţa de a crea un „om nou“, prin impunerea unui comportament uniformizat, prin elimina-rea vieţii private şi subordonarea dorinţelor personale scopurilor indicate de conducător.

România, ca ţară europeană, a fost afectată chiar din deceniul al treilea al secolului al XX-lea de germenii unor ideologii totalitare atât de stânga, cât şi de dreapta. Pe cale de consecință, înfiinţarea şi activitatea unor organizaţii politice din acest spectru ideologic, precum PCR sau Mișcarea Legionară, s-au bucurat din partea istoricilor de o atenţie deosebită concretizată în numeroase studii de specialitate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Grupul Etnic German din România (GEG), care, în anii 1940-1944, a avut o activitate deosebit de intensă, un număr mare de membri (peste 500.000) şi o organizare şi un management de excepţie, toate aceste atuuri fiind sporite de faptul că organizaţia avea şi singurul partid politic care putea să activeze legal în perioada regimului Antonescu. Deşi a ocupat un loc privilegiat în preocupările autorităţilor regimului Antonescu, deşi, ulterior, comuniştii au făcut din apartenenţa la această organizaţie un păcat capital, GEG nu s-a regăsit decât într-o mică măsură în preocupările istoriografice.

Date istorice

Pornind de la aceste considerente, ne-am propus să realizăm o prezentare şi o analiză a activităţii acestei organizaţii, încercând să identificăm elementele care permit, în opinia noastră, includerea sa în rândul organizaţiilor de tip totalitar.

Minoritatea germană reprezenta în România interbelică 4,1% din populaţie, fiind a doua ca număr de membri (745.241 germani), după cea maghiară. Minoritatea germană a dovedit ataşament faţă de noua structură statală în care trăia, refuzând să se ralieze demersurilor întreprinse de minoritarii maghiari la diverse foruri internaţionale împotriva statului român. (…) Din anul 1932, sub influenţa evenimentelor politice din Germania, minoritatea germană îşi dinamizează activitatea. Ia fiinţă organizaţia „Gemeinschaft der Deutschen in Rumänien“, condusă de exponenţii mai vârstnici ai acestei minorităţi şi cu principii mai moderate. În 1933, tineretul german, sub conducerea lui Fritz Fabricius, înflăcărat de ascensiunea lui Hitler, s-a desprins din organizaţia amintită şi a înfiinţat „Deutsche Volksgemeinschaft in Rumänien“.

În acelaşi timp, trebuie spus că cel de-al Treilea Reich acorda o mare atenţie germanilor din afara graniţelor. Încă din 1931 funcţiona Organizaţia Partidului Naţional Socialist Muncitoresc German pentru Străinătate (NSDAP Ausland Organisation). După 1933 au început să funcţioneze o mulţime de organizaţii şi instituţii ce aveau ca scop declarat strângerea legăturilor cu germanii din străinătate. Potrivit unui studiu întocmit de Serviciul naţional pentru germanii din străinătate, în afara graniţelor Reichului se găseau 35.800.000 germani… în România se estima că locuiesc 800.000 de germani (locul al IV-lea în Europa, după Austria, Cehoslovacia şi Elveţia).

România în planurile Germaniei

Teoriile germane în privinţa expansiunii spre Est în căutarea spaţiului vital, teorii rezumate în formula „Drang nach Osten“, făceau din România un obiectiv de primă importanţă pentru liderii de la Berlin. Poziţia geostrategică, resursele de petrol şi de cereale impuneau România pe lista ţărilor care se bucurau de o atenţie deosebită din partea Germaniei. Înaltul Comandament al Wermachtului (OKW), conştient de puternicele sentimente antigermane existente în România, a luat în calcul toate elementele susceptibile de a produce o schimbare a opiniei publice în favoarea Germaniei. În acest sens, s-a urmărit o organizare minuţioasă a minorităţii germane pentru a putea fi folosită ca o pârghie în reorientarea politică a României. Acest lucru a fost cu putinţă doar după ce în 1938-1939 întregul context european se schimbase în favoarea Germaniei, iar România, tot mai izolată, este nevoită să facă o serie de concesii Berlinului.

Astfel, la începutul anului 1939 s-a ajuns la unificarea politică a întregii minorităţi germane în cadrul Comunităţii Germane din România (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien – VDR). Activitatea VDR a fost coordonată şi sprijinită financiar de secţiunea NSDAP din România. Aceasta a funcţionat iniţial ca o grupă locală (Ortsgruppe), condusă de ing. Arthur Konrady, secretarul general al Camerei de Comerţ Româno-Germane. Konrady, sprijinit de naţional-socialiştii din Reich, a reuşit să grupeze în jurul său un număr apreciabil de aderenţi şi să creeze o atmosferă favorabilă naţional-socialismului printre germanii din România. Înzestrat cu o iniţiativă şi o putere de organizare excepţionale, Konrady a reuşit prin activitatea sa să împletească o întreţesătură de la Reich la Partid şi de la Partid la Comunitatea Germană, realizând o concentrare a tuturor forţelor germane din România pentru promovarea ideologiei naziste şi a scopurilor de război ale Reichului.

Mijloc de propagandă

Prin organizarea perfectă în cadrul ideologiei naziste, secţia NSDAP din România a devenit o oficină de informaţii directe, propagandă şi organizare de război a Reichului. Membru important al Gestapoului, Konrady şi-a creat o reţea de agenţi în toate regiunile României locuite de germani. În acest sens, Inspectoratul de Poliţie Timiş raporta, la 3 iulie 1939, că „în ultimul timp s-a remarcat un număr destul de mare de excursionişti germani, mai toţi echipaţi cu câte un aparat fotografic, cu scopul vădit de a studia toate poziţiile care ar putea fi considerate puncte strategice“. Semnificativă este și o notă a Corpului Detectivilor din 24 aprilie 1939, în care se menţiona că profesorul universitar Paul Schmiedthenner, comandant în organizaţia centrală de la Berlin a NSDAP, a declarat la Bucureşti: „Astăzi Partidul Naţional Socialist German este însuşi poporul german, însuşi statul german“.

Această identificare a partidului, statului şi poporului, specifică regimurilor totalitare, este reflectată în activitatea lui Konrady care organizează la începutul anului 1939 planul „Ofensiva de primăvară“ (Fruhlings Offensive), prin care preconiza susţinerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei şi URSS faţă de România, în scopul de a face statul român mai maleabil în faţa pretenţiilor Germaniei şi de a obţine o „uşurare“ a situaţiei „poporului german“ din România.

Sfidarea

Profitând de creşterea prestigiului internaţional al Germaniei şi de situaţia dificilă prin care trecea România, minoritatea germană afişa un comportament tot mai sfidător faţă de autorităţile de stat, iar liderii minorităţii anunţau populaţia germană că, în ce o privește, s-a sistat orice rechiziţie din partea statului român.

Pentru a-şi consolida poziţia în plan intern, dar şi pentru a menaja susceptibilităţile Germaniei, generalul Ion Antonescu adoptă Decretul-Lege nr. 3884 din 20 noiembrie 1940, prin care se constituia Grupul Etnic German din România (GEG). Prin articolul 2 se specifica: „Aparţin Grupului Etnic German din România toţi cetăţenii români care, prin confesia lor la poporul german, au fost recunoscuţi ca fiind de origine etnică germană din partea conducerii Grupului Etnic şi înregistraţi ca atare în registrul naţional al Grupului Etnic German din România“. Potrivit articolului 3, „reprezentantul voinţei naţionale a Grupului Etnic German din România este Partidul Muncitoresc Naţional Socialist German (NSDAP der Deutschen Volksgruppe in Rumänien)“. Prin acest decret-lege se creau condiţiile pentru organizarea minorităţii germane din România ca „un stat în stat“. Într-adevăr, era o deosebire netă între vechea organizaţie Volks Gemeinschaft der Deutschen in Rumänien, încadrată în Frontul Renaşterii Naţionale prin decretul-lege din 10 iunie 1940, şi GEG – care beneficia de prerogative mult mai largi. Autorităţile române se vor confrunta, în consecinţă, cu acţiuni contrare intereselor statului mult mai numeroase şi mult mai grave decât cele semnalate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri în 22 septembrie 1940 de către Marele Stat Major şi care constau, în principal, în organizarea de gărzi naţionale germane şi în împotrivire la rechiziţii. (Text apărut în „Arhivele Totalitarismului“, an IX, nr. 30-31).

Pentru a crea o imagine clară asupra potenţialului de care dispunea secţia NSDAP din România, trebuie menţionat că bugetul pe anul 1939 prevedea venituri de 33.500.000 lei, organizaţia avea 482 de autoturisme, 266 de autocamioane şi 53 de motociclete. Propaganda se realiza prin difuzarea a numeroase filme, broşuri şi publicaţii precum „Sud-Est Echo“, „Lupta pentru estul german“ etc. Situaţia numerică a membrilor NSDAP din România era în ianuarie 1940 următoarea: 16.343 de membri activi (supuşi germani) şi 23.005 membri corespondenţi (cetăţeni români de origine etnică germană). Se prevedea ca, până la 1 mai 1940, în toate localităţile în care existau minoritari germani să se înfiinţeze organizaţii NSDAP.