Definţie: reprezintă „ capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe musculare”. ( A. Dragnea, 1993).
Formele de manifestare ale forţei: Autorii care au abordat această calitate motrică, in funcţie de formaţia profesională, prezintă o serie de criterii de clasificare, cum ar fi:
1. In funcţie de masa musculară implicată:
- forţă generală – cu participarea principalelor grupe musculare;
- forţa locală – cu participarea a una sau câteva grupe de muşchi;
2. În funcţie de activitatea prestată:
- forţă generală – solicitată în general de activitatea cotidiană a individului;
- forţă specifică – dezvoltată de actele motrice implicate într-un anumit tip e activitate.
3. În funcţie de lucrul mecanic efectuat:
- forţă dinamică(izotonică) – apare atunci când prin contracţie musculară se efectuează lucrul mecanic; se subîmparte în:
- forţă maximă ( cea mai mare forţă care poate fi dezvoltata de sistemul neuromuscular, în cadrul unei contractii musculare),
- forţă– viteză ( capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă cu cea mai mare viteză de contracţie posibilă),
-rezistenţa – forţa dinamică ( capacitatea musculară de a rezista la oboseală în efortul de lungă durară);
- forţă statică – apare în condiţiile contracţiei izometrice, fără efectuarea de lucru mecanic, ci doar cu dezvoltare de tensiune internă;
- forţă mixtă – pentru învingerea rezistenţei alternează contracţiile musculare statice cu cele dinamice.
4. În funcţie de modificările care apar la nivelul fibrelor musculare în timpul contracţiei se poate vorbi despre:
- forţă izometrică ( statică) – muşchiul nu îşi modifică lungimea;
- forţă pliometrică ( în regim de cedare) – cu creşterea lungimii fibrelor;
- forţă miometrică ( în regim de învingere) – cu scurtarea lungimii totale a fibrelor musculare.
5. Raportată la greutatea corporală, se poate vorbi despre:
- forţa absolută – când forţa dezvoltată nu ia în considerare greutatea corporală;
- forţa relativă – când forţa dezvoltată este raportată la greutatea corporală .
6. În funcţie de combinarea cu alte calităţi motrice:
- fortă în regim de viteză ( forţă explozivă);
- forţă în regim de rezistenţă;
- forţă în regimul capacităţilor coordinative.
Factori ce condiţionează forţa. :
-factori centrali:
-capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale;
- capacitatea de coordonare a muşchilor ( coordonare intramusculară, coordonare intermusculară); nivelul tonusului muscular;
- factori periferici:
-diametrul muşchiului implicat în contracţie ( grosimea, secţiunea transversală a fibrei musculare este direct proporţională cu valoarea forţei);
- lungimea muşchiului şi unghiului dintre segmente;
-volumul muşchiului;
-structura muşchiului ( prezenţa fibrelor rapide fazice favorizează dezvoltarea forţei)
- rezervele energetice ( cantitatea de ATP şi CP);
- factori psihici:
- motivaţia,
- starile emoţionale
-concentrarea atenţiei,
- voinţa
- factori metodici:
- intensitatea contracţiei musculare;
- durata sau amplitudinea contracţiei musculare;
- factori de mediu: radiaţiile ultraviolete favorizează acţiunea glandelor suprarenale, care mobilizează hormonii sexuali masculini;
Procedee metodice de dezvoltare- educare.
Procedeul „ cu greutăţi” ( inclusiv propriul corp):
a. 1. Creşterea continuă a încărcăturii, raportându-se totul la posibilităţile maxime pentru exerciţiul respectiv. Dacă vrem să facem mai multe repetări în aceeaşi activitate, atunci rate de creştere a încărcăturii va fi mai mică ( de exemplu 5%: 60% - 65% - 70% etc.). Dacă vrem să facem mai puţine repetări în aceeaşi activitate, atunci rata de creştere a încărcăturii va fi mai mare ( de exemplu 10%: 60% - 70% - 80% etc.).
a. 2. Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. La această variantă. Rata de creştere şi descreştere a încărcăturii trebuie să fie aceeaşi. Se folosesc cel puţin următoarele doua modalităţi:
- aceeaşi mărime a ratei ( de creştere şi descreştere) ca la varianta anterioară, dar se reduce la jumătate numărul repetărilor dintr-o lecţie:
- valori procentuale mult mai mici ale ratei ( de creştere şi descreştere) ca la varianta anterioară, dar cu un număr de repetăti mai mare.
a. 3. Varianta metodică in trepte., sunt necesare pentru formarea ei minimum două repetări cu aceeaşi încărcătură ( 60% - 60%; 65% - 65%; 70% - 70%; 80% - 80% etc. sau 60% - 60%; 70% - 70%; 80% - 80% etc
a. 4. Varianta metodică în val. Se bazează pe alternarea creşterii şi a descreşterii încărcăturii de la o repetare la alta. Regula principală ca să se formeze „ valul” este ca întodeauna rata de creştere să fie mai mare decăt rata de descreştere. În funcţie de diferenţa dintre cele două rate de se obţin „ valuri mari” ( cănd cele două rate sunt apropiate valoric: 60% - 70% - 62% - 72% - 64% - 74% etc.,unde, ca exemplu, rata de creştere este de 10%, iar cea de descreştere de 8%), „ valuri medii” ( când rata de descreştere este jumătete – ca valoare – din rata de creştere ( 60% - 70% - 65% - 75% - 70% - 80% etc.) şi „ valuri mici” ( când între cele două rate sunt mari diferenţe valorice: 60% - 70% - 67% - 77% - 74% - 84% etc., unde, de exemplu, rata de creştere este de 10%, iar cea de descreştere este de 3%.
b) Procedeul în circuit
„ Circuitul” – ca procedeu metodic – a fost creat pentru dezvoltarea- educarea forţei principalelor grupe musculare ale organismului uman de englezii Morgan şi Adamson. Nu se includ în circuit exerciţii care se adresează îndemânării, vitezei, tehnicii, tacticii etc.
Se lucrează:
- frontal - toţi elevii efectuează aceleaşi exerciţii în aceeaşi ordine,
- pe grupe - care îşi schimbă locul în sensul „acelor de ceasornic”;
Exerciţiile trebuie să îndeplinească cel puţin patru condiţii:
-să fie simple;
-să fie cunoscute de subiecţi;
-să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui subiect la exerciţiile respective;
-să fie astfel dispuse, ca ordine de efectuare, încât să nu se angajeze succesiv musculatura aceluiaşi segment corporal.
După numărul exerciţiilor, circuitele pot fi:
- scurte, formate din 4 – 6 exerciţii;
- medii, formate din 8 – 9 exerciţii;
- lungi, formate din 10 – 12 exerciţii.
Dozarea efortului fizic în cadrul „ circuitului”. Conform celor care l-au creat, ar fi funcţională doar următoarea formulă individualizată de dozare a efortului fizic: posibilităţile maxime la exerciţiul respectiv supra doi, plus rata de creştere. Pentru a fi posibilă aplicarea unei asemenea formule, trebuie să se lucreze cu puţini subiecţi şi să se dispună de o bază materială foarte bună.
În lecţia de educaţie fizică nu sunt posibile aceste condiţii . S-a ajuns la efectuarea exerciţiilor din circuit şi a pauzelor dintre acestea „ contratimp”. De regulă, mai ales în educaţia fizică, timpul de lucru este mai mic decât cel de pauză ( 20 secunde lucru şi 30 secunde pauză; 30 secunde lucru şi 45 secunde pauză etc.). Foarte rar se ajunge la egalitate între timpul de lucru şi cel de pauză ( 15 secunde lucru şi 15 secunde pauză; 20 secunde lucru şi 20 secunde pauză etc.).
c) Procedeul izometriei:
Se foloseşte pentru dezvoltarea masei musculare , de regulă după 14 – 15 ani.
Rezistenţa de învins prin contracţie musculară este imobilă, deci imposibil de a fi deplasată ( o bară fixă, un zid construit, o halteră foarte grea etc.).
Durata contracţiei musculare trebuie să fie de 10 – 12 secunde. Pauza maximă între contracţiile musculare este de 90 – 120 secunde şi trebuie să fie numai activă. Într-o lecţie se recomandă să se efectueze şase – opt contreacţii izometrice, care se pot repeta într -o săptămână doar de două trei ori.
d) Procedeul Power - Training
Se foloseste pentru dezvoltarea forţei explozive, acţionându -se prin trei grupe de exerciţii:
- exerciţii cu haltere;
- exerciţii cu mingea umplută ( „ medicinală”);
- exerciţii acrobatice
U n program de lucru, după întemeietorii procedeului, cuprinde 12 exerciţii, adică câte patru din fiecare grupă. Deci sunt trei serii între care se face pauză de trei – cinci minute. In fiecare serie se începe cu execuţia fiecărui exerciţiu de câte şase ori. Dacă viteza de execuţie a exerciţiilor este corespunzătoare, se trece în aceaşi activitate la câte 12 repetări pentru fiecare exerciţiu. Când se constată că şi cele 12 repetări se fac cu viteză corespunzătoare se creşte încărcătura ( faţă de posibilităţile maxime individuale ) şi se reia lucrul cu şase şi, apoi, cu 12 repetări. Nu se folosecte în lecţia de educaţie fizică.
e) Procedeul contracţiilor musculare izotonice intense şi rapide:
Se mai numeşte şi procedeul „ eforturilor dinamice” şi se foloseşte tot pentru dezvoltarea- educarea forţei explozive, adică a forţei în regim de viteză. Exerciţiile se execută cu amplitudine maximă şi într –o manieră cât mai apropiată sau chiar identică cu structura unor deprinderi sau priceperi motrice.
f) Procedeul eforturilor repetate până la refuz:
Este folosit cu încărcături ale efortului fizic de 35 – 40 % pentru începători şi 55 – 60 % pentru avansaţi. Are mare accesibilitate deoarece nu poate produce accidente asupra organismului subiecţilor.
Eficienţa lui este vizibilă doar la ultimele exerciţii, deci după instalarea oboselii reale.
Metodica dezvoltării forţei în cadrul educaţiei fizice.
Cerinţe care trebuie respectate în procesul de instruire:
- la vârsta preşcolară se va evita antrenementul de forţă pură ( J.Weineck, 1992);
- între 6-7 şi 10 ani, se vor folosi exerciţii dinamice de dezvoltare a forţei, evitându -se cele statice;
- până în jurul vârstei de 11 – 12 ani, atât la fete cât şi la băieţi, se înregistrează o evoluţie asemănătoare a indicilor de forţă; acest lucru rămâne valabil doar până la această vârstă
- între 10 şi 14-15 ani se pot utiliza exerciţii în care încărcătura este propriul corp sau greutăţi de circa 1 – 2 kg; pâna la vârsta de 14 ani, cuplul forţă – viteză poate fi dezvoltat fără restricţii;
- între 11 şi 13 ani, greutăţile cu care se poate lucra sunt de maximum 30% din greutatea corpului; peste 14 ani, se pot folosi chiar exerciţii cu încărcături ce depăşesc greutatea corporală a subiecţilor( L. Baroga, 1980);