Masivul Buila, versantul nordic şi refugiile, Munţii Căpăţânii

text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) 

9-11 august 2013. Cand am ajuns, in anii tineretii, pe taramurile valcene, nu numai cu expansiuni sufletesti, privirile mi s-au oprit mai intai pe tancurile inalte ale unui munte care cu argintiul crestelor bloca orizontul zarilor. Am ramas parca fermecat de sclipirile in luminile scanteietoare ale zilei de primavara. Mergeam catre un nou santier. Parca mai mare decat cele de pana atunci si care, intamplare fericita, avea sa-mi impleteasca zilele de munca incordata cu incantarea altora, petrecuta pe muntii pe care aveam sa-i indragesc. A trecut aproape o jumatate de secol de cand patrundeam catre misterul crestelor inalte ridicate deasupra padurilor ce pareau de nepatruns. Atunci, de unul singur, pe poteci inca nemarcate, incercam sa aflu misterele Builei. Mai intai intr-o zi lunga de vara, pe la locul vechiului canton al lui Zdarcea si pe sub seninarile de calcar stralucitor. Apoi intr-o zi de iarna din preajma Craciunului, cu zapada din creasta cu urme de copita de capra neagra si priveliste spre departatul Fagaras, am cunoscut bucuria de a fi ajuns intaiasi data pe Varful Stevioarelor. Au urmat alte si alte peregrinari pe meleagurile minunate. Iarna, vara, prin locuri cu hornuri bine ascunse, pe creste uneori cu zapada multa, m-am bucurat din plin de ceea ce imi daruia aceasta Piatra a Craiului valceana. 

Iata-ma acum din nou catre potecile atat de indragite. Ajunsi in Olanesti, plecam pe Valea Cheii. Din masina care ne purtase pe drumul de munte am coborat in apropierea Tunelului.

L-am strabatut si pe poteca oarecum priporoasa de dincolo de el am coborat la cabana din Chei (919 metri altitudine). Era acolo lume multa si nu din cea galagioasa. Casa arata innoita de cand o vazusem ultima oara. In curtea cabanei aparusera lucruri noi, de bun simt si nimic nu parea nelalocul lui. (vezi harta zonei la şi la) Am zabovit putin timp pana sa ne tragem sufletul si sa aranjam locurile in care aveam sa innoptam. Era cer senin si caldura zilei de vara ne tragea la umbra. Stogul, imens bulgare stralucitor, se ridica deasupra padurii. Claia Stramba inca nu ajunsese in bataia soarelui, dar tot semeata era. Ne-am indreptat spre chei.

Am strabatut locurile catre cele nabadaioase ale cheilor, pe poteca bine conturata, pe unde altadata era doar un incalcis de radacini de brad si stanci pe care oarecum trebuia sa le depasesti. Peretii stancosi erau din ce in ce mai apropiati. In adancul vaii, cu toata seceta zilelor pe care le traversam, Paraul Cheia aducea pana la noi vuietul apei. Intr-un loc, aproape de verticala Claii Strambe, am gasit umbra, cat consideram noi ca e de ajuns pentru depanarea amintirilor legate de locurile acestea. Drumul dintai cand am parcurs cheile, pornind de la inceputul lor, din locul pe care aflasem ca se numea Iapa cu Branza sau Sangele lui Duda; capra neagra care-si gasise sfarsitul taman in locul in care trebuia sa traversam suvoiul de apa din chei; intunericul care ne prinsese tocmai sub peretii Claii Strambe si mai ales bucuria care ne-a cuprins cand intamplarea fericita ne-a scos tocmai la cantonul lui Zdarcea. Dar asta era de mult; peste mine si nu numai trecusera ani multi si povestile erau atat de departate... Ne-am intors la cabana. Am zabovit multa vreme in rotonda cu semineu. Mai apoi s-a incins un foc de tabara, cu voie buna si multa, multa tinerete.    

In zori, la ora pe care ne-o propusesem sa fie de plecare, tocmai ne cuprinsese somnul dulce al zorilor. Ne-am trezit cu greutate. Am sorbit cafeaua neagra oferita de gazde si, grabiti, ne-a inghitit adancul padurii. Era inca racoare si serpentinele lungi si linistite ale padurii ne indemnau pasii catre locurile inalte la care vroiam sa ajungem. Uneori cu pauze mai mari, alte ori doar ce ne-am sprijinit in toiegile de tracking si pana la urma am ajuns in poiana insorita a vechii stani din Curmatura Comarnicelor si mai apoi si in cea inca umbrita din susul potecii. Ne-am asezat la taifas lung, de parca n-am fi stiut ca urmeaza orele incinse ale zilei. Era trecut binisor de amiaza zilei cand am pasit pe poteca din Dosul Builei. Deocamdata nu daduse soarele de-a binelea peste creasta si pe unde mergeam noi era inca umbra. Pe alocuri am mai intalnit cate un firisor de izvor si l-am scormonit bine pana am apucat cate un pahar de apa, s-o mai protejam pe cea putina pe care ne-o luasem cu noi.          

Poteca era clara inaintea noastra, cu ceva arbori doborati peste ea si mici urcusuri si coborasuri. Curand am ajuns la Poiana Frumoasa. Acolo am avut intaia priveliste catre creasta Builei. Si era atat de frumoasa pe cat imi imaginasem ca am s-o vad. De aici trebuia sa fac o vizita noului refugiu amenajat, folosind vechea stana parasita.

Stiam stana, de cand intr-o plimbare de unul singur, la vreme de ceata, coborasem catre poteca pe care eram acum. Atunci doar o zarisem fugar, prin fumul cetii si nici nu aveam de gand s-o cercetez mai bine. Vroiam doar sa ajung mai repede prin locuri cunoscute. Mai fusese o imprejurare cand ajunsesem aici, dar atunci ramasesem peste noapte in stana amarata, cu usa alcatuita din bete rar pozitionate. Dar amiaza trecuse cu privelistea larga a muntilor in fata ochilor si noaptea doar cu teama a niscaiva animale curioase. A doua zi plecaseram spre creasta inalta si prinsesem ultima parte a ei, cea care astazi unii vor sa fie parcursa doar cu ghid. Ne bucurasem atunci de stanca de calcar stralucitor, cu ochi fermecati de frumusetea locurilor, prin care mai rasarise si cate un crin rosu, cu petalele ascunse privirilor cu care muntele se juca de-a sufletul fermecat. Acum era aici alcatuire trainica, de refugiu la care oameni osteniti, ori goniti de stihii puteau sa se adaposteasca. Pacat ca locul, altfel alcatuit special pentru drumeti, nu era semnalizat din poteca, sa stie oamenii, ca acolo undeva sub brazi, cineva se gandise la ei. Urcand spre refugiu, am intalnit oarece oameni, care dupa port si altii doar dupa vorba, i-am banuit a fi dintre calugarii de la vreunul din schiturile apropiate. 

Ne-am intors sa ne recuperam tovarasa de drum, in lipsa noastra zabovita la cules de afine, uitate de Dumnezeu prin locurile acestea. Pana la urma am plecat mai departe, cu pasii prin poteca cand cu stanci de care ne mai impiedicam, cand cu ochii pe sus, agatati de zimtii crestei inalte de deasupra. Eram pe sub Coltii Stevioarelor, asa cum le stiam eu denumirea de demult, ca astazi de atatea ori li se sucise numele ca nici nu stii bine cum le mai zice.

Poteca curgea linistita inaintea noastra si parea indelung cercetata, chiar daca marcajele triunghiului rosu erau rare si parca venind din cele facute acum vreo patruzeci de ani. Am trecut peste valcele seci, prin locuri insorite de simteai cum te doboara caldura, pe langa trunchiuri de brazi doborate si pe urcusuri cu stanci printre care trebuia sa te strecori. Pana la urma, odihnindu-ne adesea, am ajuns in cealalta poiana insemnata, Poiana cu Bolovan, asa cum ii pusesem eu numele in ziua cand, cu pensula in mana, incepusem marcajul pe lasatoarea de oi coborata din Saua Stevioarelor. Era intreaga poiana, pana spre creste plina de stanci, mai mari ori mai mici. Doar una dintre ele statea tantosa in mijlocul poienii, de parca le-ar fi dirijat miscarea celor de deasupra ei. Din lasatoarea amintita au ramas doar stanci doborate in cale, jnepenii care si-au cucerit cu truda locul si salasele de capra neagra, adapostite pe aici fara teama.

In zare, inca indepartata, era aninata pe poalele stancilor, Poiana de Piatra. Acolo ne straduiam sa ajungem. Dar era tare cald si rucsacii atarnau in spatele nostru, inca si mai grei. Faceam pauze dese si daca trupul ne era ostenit, seninarile pe sub care treceam ne mai luau din alean. Ne jucam din vorbe cu sufletul care tot statea agatat de tancurile insorite. Pana la urma am ajuns si in Poiana de Piatra. Eram cam acolo unde tancurile varfurilor Builei si Albului se cam ingemanau.

Cum ii e numele, poiana era presarata cu piatra alba a calcarului coborat din inalturi. Catre peretele inalt, strabatand grohotisul adunat la poalele lui, urca pana intr-o strunga ingusta aflata sus in Albu, brana acestuia, care ne-ar fi dus in drumul de creasta. Ar fi fost frumos daca am fi incercat sa urcam, dar oboseala ne-a facut sa ne multumim cu ce ne arata muntele la vremea asta cu cer albastru cat cuprinde. Ne-am asezat pe stancariile din preajma, sa putem privi pe indelete tancurile care-si coborau pana la noi albul stancariilor fermecate. Le-am privit indelung. Cu aparatul foto si mai ales cu sufletul. Peste noi se revarsa albastrul cerului cu stralucirea clontanilor, ornati ici-colo cu jnepeni catarati pe hornurile care le ajungeau pana spre crestet. Betia sufletului nu tinea seama de caldura care ne dogorea.

Pana la urma ne-am desprins cu greu din locurile acestea fermecate si am pornit din nou la drum. Poate mai obositi, dar alaturi de momentul de multumire deplina pe care ni-l oferise muntele. Se jucase Buila cu sufletele noastre si acum ne lasase in bataia soarelui nemilos. Coboram printre stancarii de tot felul, cautand mereu semnul de marcaj, din ce in ce mai rar, din ce in ce mai sters. Se schimbase vegetatia. Brazii aproape disparusera si lasasera loc fagetului. Undeva jos apareau acoperisurile vechii stani din Ghelalau. Aproape de ea stiam un izvor rece, care tare bine ne-ar fi prins acum, cand apa aproape ca se terminase. Locurile le stiam bine. Unul din noi stia casuta din preajma izvorului. Altul isi aducea aminte locul dinaintea lui si izbavirea nu mai venea. Pana la urma a aparut casuta, adapostita printre copaci, nu ca pe vremuri cand era expusa la soare si imediat si izvorul, protejat de troita barbatestenilor. Ajunsesem la locul izbavirii.

Anul 2024. Intrăm în Buila prin Bărbăteşti şi începem să urcăm din locul numit "La Crac". După o oră ajungem la schitul Pătrunsa apoi continuăm pe poteca marcată cu punct galben, traseu "dificil, periculos, expus, înclinaţie mare" după cum este menţionat pe un stâlp indicator. După ce ieşim din pădure, la propunerea lui Mihai, ne abatem drept în sus pe piciorul plin de flori galbene care urcă spre vârful secundar Albu, mai degrabă punct de reper decât vârf propriu-zis. În amonte panta se domoleşte şi ajungem în creastă pe care o urmăm spre nord-est prin locurile cunoscute, Albu, Buila, şaua Ştevioara, vf Vânturariţa Mare.  Câţiva stropi de ploaie ne răcoresc cât străbatem zona sălbatică până pe vf Vioreanu. Urmează coborârea pe partea cealaltă a muntelui unde ne mai ajutăm de cordelină pe o porţiune unde poteca e abruptă şi alunecoasă. Părăsim banda roşie şi rămânem pe cruce albastră, potecă mai puţin umblată şi destul de prost marcată dar ajungem cumva la refugiul Piscul cu Brazi. Coborâm şi întâlnim drumul prin "dosul" Builei (triunghi roşu) care străbate poienile mari de pe partea vestică a muntelui (Faţa Piscului, Poiana de Piatră). Urcăm în Curmătura Builei şi, de la refugiu, ne abatem prin hornul din sud către lacurile (acum secate) dinspre vf Ţucla. Din şaua de la baza vârfului coborâm o limbă de grohotiş care ne scoate în poteca marcată. Coborâm direct pe vale (cruce albastră), abrupt, prin pădure, apoi prin poieni frumoase şi în final de-a lungul pârâului Otăsău care ne conduce înapoi la punctul de plecare, după 11 ore de drumeţie (de la)