Polul frigului din România este la Padiş, în Munţii Bihor
Cine vrea să facă explorări în România are o mulţime de oportunităţi
Sebestyén-Zsombor Orbán (Zéró)
Sunt pasionat de frig. De când mă ştiu am fost atras de această forţă tăcută. Invizibil şi intangibil, frigul este banal şi misterios în acelaşi timp. Totuşi, ce este de fapt? În percepţia noastră subiectivă îl vedem ca pe o entitate separată, cu caracteristici specifice, bine definite. Spunem, că este opozitul căldurii. Realitatea obiectivă însă este un pic diferită: frigul de fapt nu este contrariul căldurii, ci o variantă mai puţin intensă a acesteia. Practic, oricât de frig ar fi, întotdeauna avem de a face cu o anumită cantitate de căldură. Deci, ca să definim frigul, trebuie să definim căldura. Căldura este produsul mişcărilor moleculelor ce alcătuiesc materia. O mişcare rapidă înseamnă căldură mai multă iar o mişcare mai lentă înseamnă căldură mai puţină. Astfel, procesul de răcire se poate imagina ca o încetinire a mişcărilor moleculare. Iar dacă chiar vrem să legăm subiectivul de obiectiv, putem afirma că frigul este „căldură insuficientă”.
Să ne redresăm acum de la scurta deviere în abstracţiile filozofiei la domeniul mai tangibil al climatologiei. Cei din branşă, dar şi multă lume în afara acestuia ştiu că iarna cele mai coborâte temperaturi din ţară se măsoară în bazinele intracarpatice. Depresiunile Ciuc, Giurgeu şi fruntaşul obişnuit, Întorsura Buzăului sunt principalii „inculpaţi” când e vorba de temperaturi negative extreme în România. În condiţii de regim anticiclonic (presiune atmosferică ridicată), aerul rece mai dens urmează legea simplă a gravitaţiei şi coboară pe pantele munţilor şi dealurilor în fundul văilor şi depresiunilor, unde se continuă răcirea lui prin radiaţie nocturnă. Prin acest proces combinat se formează un strat gros de inversiune termică, caracteristică acestor depresiuni în perioada hibernală.
Meteorolog de profesie, interesat de temperaturile extreme de pe glob, am auzit de un loc din Alpii Austrieci unde s-ar fi măsurat incredibila temperatură de -52,6 grade Celsius. Mi s-a părut o informaţie suspectă. Mult prea frig pentru Europa Centrală, indiferent de topografia locală. După ce am citit mai multe despre locaţia respectivă, am înţeles că este vorba despre un context special. „Gruenloch” (Grünloch) este o depresiune carstică închisă. Bazinul îşi pierde surplusul de apă subteran, astfel forma de relief negativă nu se umple cu apă, în ciuda precipitaţiilor relativ abundente din regiune. Dacă acest lucru este interesant din punct de vedere hidrologic, cel puţin la fel de interesant este şi din perspectiva climatică. Fiind situată la altitudine şi în acelaşi timp complet închisă, cu adâncimea de peste 50 de metri această covată uriaşă este o adevărată „capcană” pentru aerul rece în perioadele iernii cu cer senin şi presiune atmosferică ridicată. Concomitent am aflat că alte temperaturi neobişnuit de coborâte s-au măsurat în depresiuni carstice asemănătoare în mai multe ţări din regiunea Alpilor (Elveţia, Italia, Slovenia). Există chiar un studiu, care compară măsurătorile efectuate în aceste concavităţi: http://www.umr-cnrm.fr/icam2007/ICAM2007/extended/manuscript_95.pdf.
Deşi avem şi noi porţiuni cu geomorfologie/ topografie similară în Platoul Padiş din Munţii Bihor, după cunoştinţele mele până la ora actuală în România nu s-au făcut cercetări de acest gen. Ar fi timpul ca cineva să spargă gheaţa. Şi am făcut planul.
Iarna aceasta este una neobişnuit de rece şi mai ales constantă pe meleagurile noastre. După prima ninsoare consistentă din 1 decembrie 2016 zăpada nu a mai plecat din Baia Mare. În prima parte a lunii ianuarie temperatura a coborât până la -22 de grade Celsius. Întorsura Buzăului şi-a apărat „centura” de campion naţional al gerului înregistrând -32 de grade, cea mai coborâtă temperatură din ţară din acest sezon.
Pe la sfârşitul lunii s-a anunţat un nou val de frig. În această perioadă mi-a venit ideea să urc în Padiş şi să fac nişte măsurători meteorologice pentru aprecierea potenţialului depresiunilor carstice de acolo (numite uvale) în condiţii de regim anticiclonic. Noaptea de joi spre vineri (27 ianuarie) se anunţă cel mai rece. N-aş vrea să ratez ocazia. Cu stratul de zăpadă de peste un metru în multe locuri în vestul Carpaţilor şi în lipsă de schiuri de tură sau rachete de zăpadă ştiam că urcatul în platou cu rucsacul greu ar putea să-mi creeze probleme serioase. Am aflat însă că drumul care duce la cabana Padiş este deszăpezit, astfel eram sigur că voi putea ajunge la destinaţie. M-am echipat corespunzător pentru trei zile de munte şi în dimineaţa de miercuri, 25 ianuarie am luat cursa spre Oradea. Bagajul măricel conţinea cort, izolier, un sac de dormit pentru condiţii extreme, haine, mâncare (mai mult alimente uscate), trei termosuri cu ceai, o lopată, beţe trekking, aparat foto, GPS şi ministaţia meteo, alcătuită din trepied, termometru de minimă clasic şi termometru digital de precizie cu cablu şi sondă. Din Oradea am continuat drumul spre Beiuş - Sudrigiu, apoi spre satul Pietroasa. Acesta din urmă este situat la poalele Munţilor Apuseni, reprezentând poarta spre Platoul Padiş. Abia a trecut de 14:30, aveam şansa să ajung în Boga încă pe lumina zilei. Începând din Baia Mare era ceaţă peste tot, iar ceaţa combinată cu temperaturi negative produce chiciură. Deşi în Câmpia de Vest stratul de zăpadă era discontinuu sau inexistent, crengile copacilor acoperiţi de chiciura groasă confera un aspect hibernal autentic peisajului.
Încep mersul pe jos. Sunt cam 9 km până în Boga, destinaţia primei zile. Drumul asfaltat urmează cursul Crişului Pietros. Nu-mi place să mă îmbrac gros, mai ales când am bagaj greu. Nu-i nici aşa de frig acum (vreo -5, -6 grade), combinat cu efort oricum o să transpir la spate. Mai bine îmi păstrez celelalte haine uscate. Pe alocuri, sub stâncării impresionante şi perdele de gheaţă formate din îngheţarea izbucurilor din pante am ajuns în satul de vacanţă pe la 16:30. Prima noapte am planificat să dorm la o pensiune, urmând apoi să petrec următoarea (cea importantă) pe platou, în cort. Contrar informării mele, nici una dintre cele trei pensiuni nu era deschisă. Sat de vacanţă? Mai degrabă ghost town. Urmează deci „planul B”, hotelul cu mii de stele.
Am observat un foişor sub nişte brazi, astfel n-a durat mult şi eram „cazat”. Izolier + sac de dormit. Nu ne complicăm. Taxa: 0 lei, temperatura încăperii: -7 grade. Această schimbare de plan mi-a conferit un avantaj financiar decent, pe latura opusă însă îmi cerea să fiu cu ochii pe alimentele şi lichidele în pericol de congelare. Am consumat la cină mai mult din acestea, urmând ca la culcare, pe lângă aparatele electronice să iau cu mine în sacul de dormit şi micul dejun de mâine. Noaptea, ceaţa s-a destrămat şi începeau să se zărească contururile culmilor înconjurătoare. Dimineaţa termometrul de minimă de pe măsuţă arăta -12 grade. Partea de încălzire bifată.
Pe la 8 pornesc la drum. Sunt şi ceva porţiuni cu gheaţă pe serpentine dar asta afectează doar traficul rutier. Care este la fel de aglomerat ca turismul în Boga...
Pe partea opusă a văii se înalţă versanţii împăduriţi ai Munţilor Vlădeasa, culmile golaşe, înzăpezite strălucind deja în decorul roz al răsăritului. Un refresh psihic de dimineaţă binevenit.
Deşi am înaintat în zi, în partea superioară a serpentinelor parcă s-a făcut un pic mai frig. Şi nu din cauza vântului, abia simt o adiere ici-colo. Nu pare o stratificare clasică de inversiune termică. Doar un singur jeep am întâlnit pe drum, venea de sus. Înainte de ora 10 ajung în ultima curbă şi observ cabana Scăriţa (închisă şi ea), situată la periferia platoului. Mă întâmpină un vânt de faţă de intensitate slabă moderată, dar Soarele aflat deja la înălţime moderează windchillul.
1 Perdele de gheaţă lângă drum, în apropiere de Pietroasa.
2 Piatra Bulzului, „profilul uman” la intrarea în Boga.
3 „Rucsăcelul”, înainte de pornirea de la foişor.
4 Munţii Vlădeasa (Vf. Cârligaţi), la răsărit.
5 Cabana Scăriţa, la marginea Platoului Padiş.
6 Traversând şaua de lângă Vf. Răchita.
7 Uvala Răchite, prima privelişte.
Am ajuns în Regatul Padişan. Sub cerul complet albastru pădurile de răşinoase sălbatice împart terenul cu poienile acoperite de plapuma masivă de zăpadă. Uvala Bălileasa e chiar în faţa mea. Targetul meu e însă o altă concavitate, situată mai în interiorul platoului. Acasă am studiat pe hartă şi GoogleEarth distribuţia şi particularităţile topografice ale depresiunilor carstice din zonă şi am conclus că Uvala Răchite este cea mai potrivită pentru acumularea aerului geros. După GoogleEarth, uvala aleasă de mine are „adâncimea endoreică” de peste 25 de metri (adică ar fi nevoie de existenţa unui lac de peste 25 de metri adâncime ca să înceapă scurgerea spre exterior), fundul ei se situează la altitudinea de 1245 m iar bazinul de colectare include culmi cu înălţimea relativă de 100-400 de metri.
După scurta porţiune vântoasă, puţin mai încolo deja e calm complet. Aerul mai agitat de la periferie cu siguranţă era cauzat de diferenţele de temperaturi dintre pante (mai calde) şi platou (mai rece). E soare cu dinţi. Mi-e clar că a fost o noapte geroasă aici sus. Şi presupun că următoarea va fi şi mai geroasă. Aşa să fie.
Drumul spre cabana Padiş este frumos curăţat în continuare. Asfaltul nu se mai iveşte dar zăpada de deasupra este aplatizată omogen, trekkingul de aici devenind plimbare. Nu foarte mult însă, că după vreo 3 km ajung în zona de unde trebuie s-o iau la dreapta spre Culmea Răchita. Locul ales pentru cort este la numai 500 de metri de aici, în trecătoarea de lângă Vf. Răchita. Cum brazii înzăpeziţi maschează vederea, mă folosesc de GPS. Am intuit bine, chiar de aici trebuie să părăsesc drumul. Nesurprinzător, schimbarea este abruptă: după ce trec de „zidul” de un metru de lângă drum abia fac vreo 20 de metri şi ajung îngropat până la gât în zăpadă, printre doi puieţi de brazi. Îmi dau seama rapid că aşa nu va merge. Dau jos rucsacul, mă folosesc de el pentru a scăpa din capcană şi reinventez modul de deplasare. Ţin rucsacul culcat pe lângă mine, îl ridic şi îl arunc în faţă cu câte 2-3 metri. Apoi ajung cu beţele până la poziţia nouă a acestuia şi repet manevra. Încetuc, dar merge. Parcurg vreo 150 de metri în pădure astfel, când ajung într-o poieniţă. Decid să ridic cortul aici. Ar fi risipă mare de energie să urc cu el astfel până în şa. Scot lopata şi încep să pregătesc terenul. Să sap o groapă pentru cort în zăpada de peste un metru ar fi o altă muncă fără sens în condiţiile actuale de calm atmosferic. Sap deci doar o groapă pentru mine, de unde ridic cortul deasupra zăpezii şi mă instalez. Astăzi trebuie să amplasez ministaţia meteo în fundul Uvalei Răchita, aflată în partea opusă a trecătorii, la aproximativ 1 km de cortul meu.
8 Dolină în interiorul uvalei.
9 Fundul uvalei.
Eh... Aruncatul repetat al rucsacului a întrerupt în mai multe locuri coloana de alcool a termometrului de minimă. Cu apă fierbinte aş putea rezolva problema. Aha: o să încerc cu ceaiul din termos. Începe bine, urcă coloana... dar nu, se opreşte înainte de timp... Lichidul nu este destul de fierbinte. Încerc altă metodă, scuturarea similară cu cea de operare a unui termometru medical (sau a maximelor meteorologice). Bine, am reuşit. Acul e blocat în capăt în proces, dar la o ciocănire uşoară în poziţie verticală redevine mobil. Curând pornesc cu rucsacul uşurat spre uvală. Zăpada este mare şi nu prea mă susţine dar cu bagajul modest traseul este abordabil. În general mă afund până la genunchi, uneori peste. Şi aşa îmi ia aproape jumătate de oră să ajung în şaua aflată la mai puţin de o jumătate de kilometru. Cred că am ales bine locul cortului. În această zonă ar fi fost mai dificilă montarea lui, suprafeţele cu teren plat fiind mai reduse. Iniţial l-am vrut aici mai mult din cauza poziţiei topografice, înălţimea conferindu-i avantajul de a fi în afara „lacurilor” de inversiune formate în concavităţile înconjurătoare.
În jos e ceva mai uşor. Curând ies din pădure şi pentru prima oară se conturează în faţa mea destinaţia principală, Uvala Răchite. În partea opusă a depresiunii, Vf. Biserica Moţilor închide orizontul. Interiorul covatei este lipsit de pădure, doar câte un brad se iveşte ici-colo. Condiţii excelente pentru acumularea aerului rece. La fel ca la periferia platoului şi aici mă întâmpină un vânt de intensitate slabă moderată. Cauza: fiind trecut de amiază, inversiunea locală s-a destrămat şi acum se amestecă masele de aer cu proprietăţi diferite. Traversez şi ultimele sute de metri de păşune înzăpezită până în fundul uvalei. GPS-ul îmi arată că punctul luat de pe GoogleEarth e un pic mai încolo. Văd şi eu că parcă după un mic urcuş urmează încă un coborâş, aşa că continui drumul. Trec pe lângă o dolină în interiorul căreia observ urme de animale. Poate fundul acesteia reprezintă punctul minim a depresiunii, însă forma ei de pâlnie (prea abruptă) o face nepotrivită pentru a fi şi locul cel mai rece din bazin. Am trecut mai departe de punctul arătat de GPS văzând că există teren mai coborât ceva mai încolo. Da, cam aici o fi, mai jos nu se poate. Este un pic de teren deschis printre brazi, amplasez trepiedul cu termometrul de minimă acolo: minus 8 grade. E trecut de ora 13, cam asta trebuie să fie maxima zilei. Pornesc înapoi, dar ajungând în câmpul deschis intuiţia îmi spune să reinstalez trepiedul în această zonă. Poate e cu 1-2 metri mai sus, terenul deschis însă îl avantajează la capitolul de radiaţie nocturnă. Se execută mutarea aparaturii, fac câteva poze şi înainte de ora 14 pornesc înapoi spre cort. Pe urmele deja bătute avansez ceva mai rapid. Iar mâine, când vin la observaţia principală, înaintarea o să fie şi mai uşoară.
10 Trepiedul amplasat în prima locaţie.
11 Ministaţia meteo reamplasată în zona mai deschisă (locaţia finală).
12 Cam -8 grade, miezul zilei.
13 Întoarcere la camping.
14 Chiciură formată în interiorul cortului.
15 Temperatură de noapte în cort.
La 14:30 sunt „acasă”. Curăţ parazăpezile şi bocancii, mă schimb şi mă bag în sacul de dormit. E timpul să iau prânzul: foietaj cu şuncă şi caşcaval (fără gust dar uşor de mestecat), grisine picante, o bucată de halva şi ceai. De acum încolo mai mult mă odihnesc. Dorm cât dorm, repausul oricum este folositor. Înainte de înserat, pe la 17:30 termometrul digital arăta -24 de grade la sol, în vecinătatea cortului. Cred că am ajuns şi eu să fiu cazat într-o concavitate mai mică. O să fie interesant. Sunt bine pregătit pentru condiţii geroase, singurul lucru care a ajuns sub semnul întrebării sunt bocancii, care s-au umezit un pic iar acest „un pic” se poate transforma uşor în bocnă până mâine dimineaţă. Fac o testare cu şosetele uscate. Văd, mulţumit, că nu se umezesc ţinute în interiorul încălţămintei.
Toată noaptea a fost senin şi calm. Fiind Lună Nouă, miile de stele strălucesc şi mai tare. Câteva avioane au trecut pe deasupra mea, reprezentând singurul zgomot extern din camping. După o vreme interiorul cortului a început să se acopere de chiciură pulbere, apoi în unele părţi au apărut şi cristale mai mari. Termometrul din colţul cortului arată -23, -24 de grade. Picnic fain. Când m-am uitat afară pe la 4 dimineaţa şi vedeam că tot înstelat este, deja eram convins că minima de pe trepied îşi va face datoria. Fiind echipat corespunzător nu-mi era frig în sacul de dormit însă mai mult doar m-am relaxat decât am dormit la propriu. Tipic.
Noaptea, bocancii au îngheţat totuşi, aşa că i-am luat în sacul de dormit la dezmorţire. Ora 5, e timpul micului dejun. Meniu neschimbat. Afară, la suprafaţa zăpezii măsor -29 de grade. După 6:30 fac o încălzire în faţa cortului, apoi pornesc pe urmele mele spre ministaţia meteo. Cristalele de gheaţă de pe crengile brazilor sclipesc intens în lumina lanternei frontale. Înaintez rapid în „pădurea de diamante”, gerul a consolidat cât de cât şi porţiunile mai puţin tasate ale zăpezii. Înainte de trecătoare deja port în mână căciula rusească, că m-am încins bine de la marşul de dimineaţă. Începe să se crape de ziuă. Timing excelent, voi ajunge la observaţia principală la vremea potrivită. Începând de la cort am măsurat constant temperatura aerului din mers. Până în pas a urcat la -21 de grade, apoi (cum se aştepta) a început să scadă. Posibil să fi fost şi peste -20 dat fiind că eu eram în continuă mişcare, traversând rapid culmea. Până în fundul bazinului a scăzut la -29 de grade. Aici termometrul digital primeşte sarcina de a măsura temperatura din apropierea suprafeţei zăpezii, iar eu mă duc la trepied să fac observaţia de bază. E ora 7:30, exact vremea „climatului de dimineaţă” cum zicem noi, meteorologii. Ca să minimalizez şansa oricărei influenţe exterioare curăţ de brumă doar partea termometrului de minimă necesară pentru observaţie. Avem rezultatul: acul instrumentului indică -32,4 grade. Pe moment capătul coloanei de alcool arată -30 de grade, deci într-o anumită parte a nopţii era cu circa 2 grade mai frig. Concomitent, aparatul digital măsoară -33 de grade la suprafaţa zăpezii. Frumos. Mulţumit de rezultate. Micul Nikon primeşte şi el de lucru, imortalizând înregistrările instrumentelor precum şi meteorologul la datorie. Vizitez şi locaţia unde am instalat ieri prima dată trepiedul, ca să fac o măsurătoare de sol comparativă. Aha: numai -29 de grade. Decizia de ieri a fost deci bună.
După vreo 50 de minute petrecute în fundul covatei adun echipamentul şi pornesc înapoi la bază. Nu stau până la răsărit. Soarele este mascat de Biserica Moţilor, din pricina căreia va avea o întârziere considerabilă.
16 Suprafaţa zăpezii din uvală la observaţia de dimineaţă.
17 Eu şi prietenul meu.
18 Doline în spatele ministaţiei meteo.
19 Termometrul montat pe trepied.
20 Primplan cu minima înregistrată.
21 O ultimă privire către Uvala Răchite, cu Biserica Moţilor în fundal.
Picioarele îmi sunt un pic amorţite în bocancii (parţial) reîngheţaţi, SMURD-ul cam departe, e timpul să turăm motorul un pic. Mă întorc la bază pe urmele bine adâncite. Ajuns la cort, beau o gură din ultimul termos şi încep să împachetez. Sacul de dormit l-am luat deja, iar restul l-am aranjat cât de cât, ca să meargă repede treaba când mă-ntorc din uvală. Gata, pornim. Zăpada mă susţine mult mai bine ca ieri pe la amiază, aşa că pot să port rucsacul greu în spate fără să mă afund prea tare. Singurul loc unde am ceva probleme este iarăşi fâşia cu puieţi de brazi. Repet manevra de ieri şi curând mă aflu pe drumul de maşini, curăţat. Traseul de întoarcere este acelaşi: coborâre pe serpentine la Boga, apoi pe vale în jos spre Pietroasa. Abia a trecut de ora 9, am şansa să ajung acasă până seara. Ultimele picături de ceai (deja rece) se termină la periferia platoului.
Vremea a fost constant frumoasă sus şi a continuat să fie şi până jos în Boga. Pe la jumătatea serpentinelor aud zgomot de motor din vale. E o maşină de întreţinere a drumului. Şoferul mă salută.
Până jos temperatura a urcat simţitor. Vizitez foişorul unde am petrecut prima noapte, scap de un rând de haine şi iau cu mine punga cu resturi lăsată acolo ieri. Centrul „satului de vacanţă” e la fel de pustiu ca alaltăieri. Doar un câine flămând. Acelaşi câine. Mă uit în jur, să găsesc un tomberon ca să arunc punga. Nimic. Apare într-un final primul (şi ultimul) homo sapiens rezident şi mă îndrumă spre capătul de sus al localităţii, unde, spune el, e singurul loc de aruncat gunoaie. „E cam la 900 de metri”. Hmmm... Hai că merg. Trecând pe lângă ultimele case, încep să am dubii în legătură cu existenţa acelui „loc comunal” de aruncat gunoaie. Mă opresc şi, uitându-mă în dreapta, văd scris pe un copac: „Aruncarea gunoaielor strict interzisă”. Mai ironic se poate? Abia mă-ntorc însă, când observ un tomberon în interiorul unei curţi, lângă o căsuţă. Despre asta o fi vorbit tipul? Să sperăm, că da.
Deodată se schimbă radical atmosfera şi mă trezesc în filmul Mad Max. Cinci-şase ATV-uri masive apar în faţa mea. Opresc şi cer îndrumare de la primul om cu care m-am întâlnit. Au venit din Ungaria, limba e comună. Îi explic tipului că nu prea ştiu de trasee, eu doar am făcut turul satului să arunc o punguliţă...
După micul ocol continui drumul în jos de Valea Boghii. Deşi suntem la amiază şi cerul a rămas în continuare senin, Soarele abia mai apare. Pantele împădurite, abrupte împiedică discul incandescent să-şi manifeste puterile. În preajma unei construcţii izolate de lângă râu apare un ciobănesc german masiv şi îmi transmite clar să mă opresc, că aici el e şefu'. Pe drum. Văd din postură şi gesturi că e cam tulburat. Parcă aud şi voce de om dinspre clădire. Bine tată, hai şi linişteşte-ţi „petul”. Eram prea optimist. Văzând stăpânul ieşind, câinele a devenit şi mai agresiv. De la distanţa de 20-25 de metri văd că începe să alerge spre mine, în viteză. Iau jos rapid rucsacul, îl pun în faţa mea, cobor la nivelul lui şi aştept evoluţia fenomenelor. Am auzit mulţi „voinici” comentând despre asemenea situaţii, că „numai tre' să dai cu un băţ peste el...” etc. Da. Cu un maidanez din Pantelimon merge. Dar cu un câine de pază sau un ciobănesc de 50-70 kg cu colţii scoşi (în situaţia că nu vă puteţi adăposti) vă recomand să vă păstraţi calmul şi să nu faceţi mişcări bruşte, haotice. Eu nu aveam unde să mă adăpostesc, eram pe un pod fără balustradă, la vreo 5-6 de metri deasupra pârâului. Aşteptam deci, ce aduce soarta. Asaltul animalului s-a oprit brusc în faţa rucsacului. Omul venea deja şi explica umil că nu e al lui, că e al unui patron care vine doar în weekend aici. Scuză justificată, nu? El doar îi dă de mâncare... L-am sfătuit totuşi să lege patrupedul.
22 Coborâre din trecătoare pe cărarea bătută.
23 La bază, înainte de plecare.
24 „Zona critică” (aici m-am îngropat).
25 Ajuns pe „autostrada padişană”.
26 Elice uriaşe pe Culmea Curcubăta, Munţii Bihorului.
27 Uvala Bălileasa, văzută din drum.
28 Coborând pe serpentine spre Boga (vezi şi imaginea 4).
29 Ultimii kilometri, pe Valea Crişului Pietros.
Ironic, dar mi-a picat bine un pic de adrenalină, fiindcă oboseala combinată (lipsă de somn, calorii şi hidratare) începea să pună stăpânire pe mine. La Pietroasa am intrat iar în ceaţă. Aşa am început, aşa am terminat. Iau o feliuţă de pizza şi un cola de la magazin şi ies la ocazie. Cu două maşini ajung la drumul principal, unde am noroc şi prind o a treia până la Oradea. Din cauza căldurii din interior mă apucă o moleşeală puternică. Rezist treaz şi cobor în capătul oraşului, unde mă urc în numărul 3. Numai că e tramvai, nu troleu. Oboseala, clar. Cu ocol şi mai încetuc, dar tot ajung la gara centrală. Timp am, mănânc o shaorma şi beau un energizant. Găsesc maşina de Baia Mare, parcată în apropiere. E ultima cursă, la ora 18 pornim. Nutrit şi hidratat, funcţiile creierului au revenit, astfel, contrar aşteptărilor mele, nu am dormit deloc în microbuz.
Ajuns acasă, mănânc, apoi vreau să descarc pozele de pe aparat. Nu-l găsesc. Îmi dau seama că l-am uitat în maşină. Prea târziu, autogara nu răspunde. Pfff... Asta e, mâine dimineaţă vedem ce putem face.
Zeii sunt cu mine, recuperez aparatul de la şofer. O sticlă de vin lui, una mie.
30 Baia Mare, Râul Săsar cu raţe sălbatice; prima poză făcută cu aparatul recuperat.
31 Imaginea din satelit a Platoului Padiş, cu traseul urmat între bază (punct roşu) şi ministaţia meteo din Uvala Răchite (punct albastru).
Ulterior am aflat, că cea mai coborâtă temperatură a aerului în această noapte din ţară s-a înregistrat la Miercurea Ciuc: -26.6 de grade Celsius. Ataşez un link cu ştirea Agerpres (-27 de grade, https://www.agerpres.ro/mediu/2017/01/27/harghita-minus-27-de-grade-celsius-la-miercurea-ciuc-cea-mai-scazuta-temperatura-din-tara--09-14-27 ) şi altul cu valorile exacte măsurate în intervalul respectiv de pe Ogimet (Tmin: -26.6 de grade, http://www.ogimet.com/cgi-bin/gsynres?lang=en&ind=15170&decoded=yes&ndays=2&ano=2017&mes=01&day=28&hora=06 ). Diferenţa de temperatură dintre staţia meteorologică cea mai rece şi măsurătoarea mea din Uvala Răchite este deci de 5,8 grade, în „avantajul” uvalei.
Concluzia mea este că depresiunile carstice din Platoul Padiş reprezintă un potenţial climatic deosebit, astfel continuarea şi extinderea cercetărilor topoclimatice în aceste „capcane de ger” o consider deosebit de importantă.
Scurta mea activitate a fost doar primul pas. În viitor mă aştept la transpunerea acestei idei în proiecte mai ample (perioade mai lungi, măsurări simultane, echipament mai complex), asemănătoare experimentelor făcute în uvalele din Munţii Alpi.
Gruenloch este recunoscut ca polul frigului din Austria, la fel Mrzla Komna, Glattalp şi Busa Fradusta sunt documentate ca cele mai reci locaţii din Slovenia, Elveţia, respectiv Italia. Toate sunt depresiuni carstice închise.
Presupun că în cazul unor condiţii favorabile, curentul nostru record naţional de -38,5 grade (măsurate la Bod, în 1942) ar cade, iar polul frigului din România s-ar muta oficial într-una din uvalele padişene. Dacă sunt martori.
Aştept întrebările şi sugestiile persoanelor interesate.
Mă puteţi contacta pe adresa: minusz0@yahoo.com