Blum a apărat principiul suveranităţii populare şi a cerut instituirea republicii, dar nu printr-o revoltă populară, ci prin mijloace legale. A afirmat că numai Adunarea Naţională din Frankfurt avea dreptul şi competenţa să legifereze o constituţie. În timpul verii anului 1848, el şi-a manifestat speranţa că un război cu Rusia ar putea ajuta la restabilirea unităţii Germaniei, ducând mai departe idealurile revoluţiei.Din punct de vedere politic şi ideologic, Blum nu a fost niciodată un personaj inflexibil, oscilând între stânga radicală şi aripa de dreapta, care îl considera un „republican roşu”. A apărat totuşi fără rezerve dreptul majorităţii de a guverna şi s-a opus oricăror manifestări violente. Nu s-a sfiit să atace majoritatea ori de câte ori aceasta nu exprima voinţa poporului. În timpul participării sale politice în Parlamentul din Frankfurt, el a fost dezamăgit de felul în care evoluează revoluţia. Pe data de 12 octombrie 1848, aripa de stânga l-a delegat să transmită o adresă de simpatie rebelilor vienezi. Blum s-a implicat direct în revolta vieneză împotriva armatei lui Windischgrätz, prin discursurile şi articolele sale. Dezamăgit de felul haotic în care evoluează lucrurile, el a abandonat lupta, pe data de 29 octombrie. Arestat la începutul lui noiembrie, împreună cu tovarăşul său de arme Fröbel, Blum a invocat imunitatea sa parlamentară. Cei doi au fost însă judecaţi de o curte marţială şi condamnaţi la moarte pe data de 8 noiembrie. Blum a fost executat, în timp ce Fröbel a beneficiat de o graţiere, fiind eliberat. Execuţia lui Blum a fost un act pur politic, prin care Schwarzenberg dorea să dea un exemplu tuturor exponenţilor principiului revoluţionar. În plus, era o sfidare deschisă la adresa Parlamentului din Frankfurt. Cel care l-a sfătuit pe Schwarzenberg să procedeze în acest fel a fost fostul consul general austriac la Leipzig, Alexander von Hübner, un duşman personal al lui Blum. Execuţia a trezit indignarea poporului german, iar Adunarea Naţională i-a recompensat pe urmaşii săi cu 40,000 de taleri.

Capitolul 1

Viaţa lui Robert Blum pe pământ

1.       Robert Blum a sosit pe pământ în condiţii de penurie extremă, fiind nevoit să trăiască într-o sărăcie lucie până aproape de sfârşitul vieţii. Acesta a fost destinul lui, şi vă asigur că au existat motive cât se poate de serioase pentru acest lucru, desigur, incomprehensibile pentru lumea voastră fizică. Sufletul şi spiritul său au venit de pe acea planetă despre care am vorbit în lucrarea Soarele natural, ai cărei locuitori sunt predispuşi să dărâme cu încăpăţânare munţi întregi, cu o hotărâre de neclintit; iar ceea ce nu reuşesc să realizeze din punct de vedere fizic, continuă să facă în lumea spirituală.

2.       Acest om, executat în cele din urmă din cauza îndrăznelii sale, a demonstrat încă din copilărie tenacitatea spiritului său. Deşi am fost nevoit – în interesul lui, de altfel – să aşez Eu Însumi diferite obstacole în calea lui ori de câte ori avea tendinţa să se exalte prea tare, acest lucru nu a avut consecinţe majore pentru viaţa lui, întrucât încăpăţânarea ieşită din comun a spiritului lui găsea întotdeauna o cale de ieşire din impas, croindu-şi astfel în continuare drum în direcţia dorită de el.

3.       Omul nostru era predispus să îşi facă o mie de planuri, iar apoi să încerce să le pună în practică. Mai presus de orice, credea în justiţia socială, fiind gata să facă orice sacrificii pentru a o implementa. Chiar dacă ar fi avut la dispoziţie toate comorile lumii, ar fi fost dispus să le pună la bătaie, împreună cu întreaga sa viaţă, numai pentru a-şi transpune în practică ideile!

4.       Aceste idei legate de justiţia socială proveneau în mare parte din şcoala religioasă a lui Ronge[1] şi a colegilor acestuia. De fapt, această filozofie nu reprezintă o şcoală, şi încă şi mai puţin o biserică, întrucât Mă contestă pe Mine ca Domn şi Dumnezeu, considerându-Mă un simplu om şi un învăţător al umanităţii care a trăit cândva, în antichitate. În acest fel, această aşa-zisă „biserică” renunţă la însăşi piatra de temelie care ar trebui să stea la baza ei, aşa că este clădită pe un fundament foarte slab.

5.       La fel ca şi Ronge, omul nostru şi-a construit ideile socialiste pe un sol nisipos. În viziunea lui, tot ce are de oferit această lume este mărunt şi penibil, aşa că nu depindea decât de puterea sa oratorică să dărâme puterile lumii.

6.       Această convingere era atât de puternică în mintea lui, încât nu i-a lăsat nici o urmă de îndoială. Chiar şi atunci când l-am avertizat personal (în spiritul lui) să nu se avânte prea tare şi să nu facă prostii, el nu a luat în serios avertismentul Meu, una din maximele sale preferate fiind aceea că un german adevărat nu se va da în lături de la nici un sacrificiu pentru a pune în practică ce şi-a pus în minte.

7.       Câteva succese de care a avut parte i-au aprins şi mai tare entuziasmul, făcându-l să confunde movilele politice pe care a reuşit să le zdruncine cu munţii Himalaya. A câştigat, ce-i drept, o oarecare notorietate, precum şi încrederea întregii naţiuni, lucru ce nu a făcut însă decât să pregătească terenul pentru apropiata lui cădere.

8.       Şi-a testat de câteva ori talentele oratorice la Adunarea Naţională Germană care s-a ţinut în anul 1848, lucru care i-a adus o satisfacţie foarte mare, dar şi acestea s-au datorat în principal spiritului său extrem de puternic. Încurajat de succesele obţinute, el s-a îndreptat în grabă către un mare oraş din estul Germaniei (Viena), unde mulţimea chiar a început să-i pună în practică ideile. Pe scurt, el a încercat să ucidă nu mai puţin de 30 de muşte princiare dintr-o singură lovitură, fără să ţină cont că aveam şi Eu un cuvânt de spus în legătură cu acestea.

9.       Omul nostru a pornit de la o idee împrumutată din Cuvântul Meu: „Fiţi perfecţi, la fel cum şi Tatăl vostru din ceruri este perfect”, precum şi de la ideea că nu există decât un singur Domn, toţi ceilalţi fiind fraţi între ei, indiferent de statutul lor social. Din păcate, fundamentele credinţei sale erau din start greşite, întrucât el nu credea în Cel Unic, către perfecţiunea căruia ar trebui să tindă toţi oamenii. Desigur, în locul Domnului el s-a plasat pe sine însuşi, considerându-se un model pentru semenii săi, datorită capacităţilor sale oratorice. El a uitat astfel că prinţii lumeşti sunt şi ei oameni, ba încă foarte puternici, primind această putere de la Mine. Altfel spus, el a uitat de pasajul biblic care spune: Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”

10.    Nu este de mirare că omul nostru a fost în cele din urmă arestat în oraşul respectiv, unde dorea să-şi pună în practică ideile legate de justiţia socială prin puterea armelor, precum şi a cuvintelor sale. A fost acuzat de trădare, şi după un proces scurt, executat şi trimis astfel în lumea de dincolo. Aici se încheie scurta relatare despre viaţa sa pământească.

Capitolul 2

Primele impresii ale celui executat în lumea de dincolo. El conştientizează faptul că nu a murit.

1.       Mulţi dintre voi se întreabă probabil: cum au ajuns sufletul şi spiritul lui în lumea eternă a spiritelor?

2.       Trebuie să precizez mai întâi de toate că toţi cei care îşi pierd viaţa în urma unei execuţii violente, ajung în lumea de dincolo într-o stare de furie supremă şi dornici să se răzbune pe torţionarii lor. De aceea, dacă avem de-a face cu criminali autentici care au încălcat poruncile lui Dumnezeu, fiind astfel damnaţi, ei sunt trimişi pe loc în iad – elementul lor natural, ca să îşi manifeste acolo dorinţa de răzbunare. Abia după ce aceasta îşi mai pierde întrucâtva din puterea iniţială se pot întoarce ei în lumea propriu-zisă a spiritelor, unde sunt supuşi unui nou test al libertăţii, desigur, în condiţii destul de restrictive.

3.       În schimb, spiritele de genul omului nostru, executate pentru simplul motiv că au încălcat legile lumeşti, ajung mai întâi de toate într-o regiune a întunericului, unde pot rătăci în voie, de parcă ar fi orbi, fără să vadă alte fiinţe asupra cărora ar putea să-şi exercite dorinţa de răzbunare. – Chiar şi în lumea voastră fizică, furia excesivă şi dorinţa de răzbunare pot produce o stare de orbire reală, datorită fierbinţelii pe care o provoacă aceste sentimente la nivelul creierului. Daunele sunt însă infinit mai mari la nivelul sufletului şi al spiritului, unde aceste vibraţii malefice pot conduce la o orbire spirituală totală. Aceste spirite sunt lăsate în respectiva stare până când dorinţa lor de răzbunare se transformă într-o senzaţie de neputinţă deplină. Sufletul lor profund rănit şi ofensat începe astfel să plângă, şi deşi originea acestui plâns este starea lor de furie, el are totuşi un efect de slăbire a acestei emoţii.

4.       Cât timp s-a mai aflat încă pe pământ, omul nostru a încercat din răsputeri să-şi dovedească curajul şi bărbăţia, motiv pentru care până în momentul execuţiei şi-a păstrat fermitatea, arătând că nu-i pasă de moarte. Evident, în sinea lui simţea cu totul altceva. Era cât se poate de conştient de frica de moarte, şi asta cu atât mai mult cu cât, în calitatea sa de membru al „noului catolicism”, nu credea deloc în viaţa de după moartea corpului fizic.

5.       La circa şapte ore după execuţie, după ce sufletul său s-a mai adunat, ca să spunem aşa, el s-a convins rapid de lipsa de substanţă a convingerilor sale lumeşti şi şi-a dat seama că doreşte să continue să trăiască. Această convingere nouă l-a condus însă la o altă îndoială: omul nostru a început să suspecteze faptul că deşi a fost condus pe eşafod, nu a fost decât „aparent” împuşcat, pentru a fi speriat în faţa morţii sale iminente. Probabil că doar a leşinat, din cauza fricii, căci şeful plutonului de execuţie îl legase la ochi, astfel încât nu a putut vedea personal „falsa” execuţie. Robert Blum era convins că a fost condus într-un loc întunecat, de unde urma să fie eliberat cu siguranţă, în urma unei plângeri din partea germanilor pe care i-a slujit cu credinţă.

6.       Revenim acum la momentul prezent. Singurul lucru care îl deranjează cu adevărat pe Robert Blum este întunericul dens. Lui i se pare că se află într-o gaură întunecoasă, deşi nu simte nici un pic de umezeală şi nici vreun miros neplăcut. Îşi atinge picioarele şi mâinile, dar nu sesizează nici un fel de cătuşe. Încearcă să afle dimensiunea celulei în care se află, pipăind cu mâinile pereţii şi podeaua, dar mai ales doreşte să afle dacă în încăpere se găseşte vreun instrument secret „de tortură”.

7.       Nu mică îi este surpriza când descoperă că nu există nici un fel de podea, nici ziduri ale închisorii, nici vreun hamac cu ajutorul căruia să fie suspendat într-o groapă.

Capitolul 3

Robert crede că a fost anesteziat

1.       Toată această poveste îl intrigă la culme. Robert verifică dacă nu cumva corpul îi este complet amorţit, astfel încât să nu mai poată simţi nimic. Se ciupeşte şi îşi freacă trupul, dar descoperă că senzaţiile oferite de acesta sunt cât se poate de vii, ba chiar mai sensibile ca de obicei.

2.       După ce se autoconvinge că este viu din toate punctele de vedere, nefiind închis, ci doar înconjurat de întuneric, el se întreabă disperat:

3.       „Pe toţi diavolii din lume, unde mă aflu? Ce mi-au făcut aceste fiare însetate de sânge? Este imposibil să mă fi împuşcat, căci atunci nu aş mai fi viu! Nici de închis într-o celulă se pare că nu m-au închis, căci nu pot găsi nici un zid, iar membrele nu îmi sunt prinse în cătuşe! Îmi simt întregul corp, dar deşi, în mod evident, ochii nu mi-au fost scoşi din cap, nu pot vedea nimic! Asta mi se pare foarte ciudat! Probabil că nenorociţii care s-au prefăcut că mă împuşcă mi-au administrat vreun drog secret ca să mă adoarmă… Da, acesta trebuie să fie adevărul! Dar aşteptaţi puţin, tâlharilor, ucigaşi ai drepturilor omului ce sunteţi! Aşteptaţi să ies de sub puterea anestezicului, şi abia apoi veţi avea motive să râdeţi! O să am eu grijă să vă fac să plătiţi pentru tot ce mi-aţi făcut!

4.       La urma urmei, această stare nu va dura de-a pururi. În scurt timp, mă vor căuta prin Frankfurt şi prin întreaga Saxonie. Trebuie neapărat să ajung acolo! vă voi face apoi să plătiţi pentru tratamentul pe care l-aţi acordat unui membru al Parlamentului! Veţi plăti, aşa cum nimeni nu a mai plătit vreodată.

5.       Of, dacă m-aş putea dezmetici mai devreme de sub puterea acestui anestezic! Ard de dorinţa de a mă răzbuna. Şi totuşi, această stare de ameţeală continuă. Cu siguranţă, este o invenţie diabolică! Totul este să am însă răbdare, căci va dispărea cu siguranţă”.

Capitolul 4

Robert Blum face un apel disperat către Dumnezeu. El îl invocă pe Iisus.

1.       După aceste cuvinte, Robert Blum începe să se frece la ochi, în speranţa că va scăpa mai rapid de efectul narcoticului. Deşi îşi propune să aibă răbdare, el devine din ce în ce mai disperat, temându-se că nu îşi va mai recăpăta niciodată vederea. Văzând că lumina ochilor nu îi revine, el începe să strige:

2.       „Ce se întâmplă cu mine? Ce fel de stare blestemată este aceasta? Oare chiar nu există un Dumnezeu atotputernic, mai drept şi mai plin de compasiune decât liderii politici ai pământului?

3.       Doamne, dacă exişti, întinde-Ţi braţul Tău! Răzbună-mă, căci am încercat să fac ce este mai bine pentru copiii Tăi, la fel cum a încercat la vremea respectivă marele Învăţător al Naţiunilor, Iisus al Tău. Şi El a fost capturat de cruzii Săi duşmani, care L-au crucificat, supunându-L umilinţei supreme – iar asta în semn de mulţumire pentru eforturile Sale şi pentru sacrificiile pe care le-a făcut de dragul umanităţii!

4.       La fel ca şi El, şi eu sunt un fiu al Tău – dacă exişti cu adevărat! Oare nu exişti decât în conştiinţa oamenilor? Dacă puterea Ta nu este mai mare decât cred oamenii, înseamnă că degeaba mă rog acum. Ar  fi ca o trădare veşnică pentru întreaga mea fiinţă! În acest caz, de ce mi-a mai fost dat să mă nasc ca fiinţă conştientă de sine? De ce s-a concentrat în fiinţa mea această idee empirică din spaţiul infinit, dându-mi conştiinţa lucidă a unei existenţe individuale? Blestemat fie momentul în care am apărut în această existenţă mizerabilă! Dacă există într-adevăr diavoli malefici, îi rog să distrugă pentru totdeauna această putere care mi-a dat viaţă!

5.       O, sărmani oameni amăgiţi, încetaţi să mai procreaţi! Oameni care vă continuaţi viaţa pe pământ, ucideţi-vă copiii şi apoi sinucideţi-vă, pentru a scăpa astfel de prezenţa voastră această planetă blestemată. O, conducători fără scrupule, ucideţi populaţia pământului şi împărţiţi-vă planeta numai între voi, ca să vă săturaţi de bogăţiile ei! Degeaba mă zbat însă; voi rămâne de-a pururi un sclav! Ce înseamnă o picătură faţă de atotputernicul ocean? De aceea, gură, nu mai rosti nici un cuvânt! Iar voi, mâinilor, faceţi ce trebuie şi puneţi capăt acestei existenţe mizerabile!

6.       După aceste cuvinte, Robert încearcă să îşi pună capăt zilelor, sugrumându-se singur, evident, fără nici un rezultat. Mai mult decât atât, el nu simte nici cea mai mică senzaţie de sufocare. Acest lucru i se pare atât de uimitor încât starea lui de confuzie devine încă şi mai accentuată. Nemaiştiind ce altceva să facă, el se pune în mişcare, spunându-şi furios: „Oriunde aş ajunge în spaţiul infinit, nu cred că voi găsi vreun loc mai întunecat şi mai fără fund decât acesta! Practic, nu mai am de ce mă teme, căci am cunoscut deja abisul şi execuţia secretă. De aceea, înainte! Cine ştie, poate că voi găsi vreo rază de lumină, sau cel puţin o moarte adevărată, pe care o voi întâmpina cu braţele deschise!

7.       O, ce binecuvântare ar fi – să cunosc adevărata moarte! Cât de fericit trebuie să fi fost înainte de a intra în existenţă, şi cât de liberă trebuie să fi fost atunci conştiinţa mea! Ce bine ar fi dacă aş putea cunoaşte din nou anihilarea completă! Oricum, fie ce-o fi. De vreme ce am ajuns la concluzia că moartea adevărată reprezintă o uşurare, înseamnă că nu mai am de ce să mă tem. Haide aşadar să pornim la drum!”

Capitolul 5

Încercarea de a merge prin spaţiul gol. Monologul interior al lui Robert Blum pe tema nimicului şi a vieţii care continuă. El îl blestemă pe Dumnezeu – sursa tuturor suferinţelor.

1.       Robert Blum porneşte aşadar la drum, sau cel puţin încearcă acest lucru. De vreme ce nu poate simţi însă nici un fel de sol sub tălpile sale, picioarele par să i se rotească în gol, ca un pendul, fără să genereze nici un fel de mişcare. De aceea, Robert este nevoit să se gândească la o altă modalitate de a se deplasa:

2.       „Cred că trebuie să înot prin acest aer rarefiat, dând simultan din mâini şi din picioare! Ca să mă deplasez numai cu picioarele, aş avea nevoie de un fundament ferm sub ele. De vreme ce nu există aşa ceva, singura soluţie este fie să înot, fie să zbor prin aer! Întrucât îmi lipsesc însă aripile, la fel ca tuturor oamenilor, singura soluţie pragmatică ce îmi mai rămâne este să înot”.

3.       El începe să dea din mâini şi din picioare, ca şi cum ar înota, dar continuă să nu simtă nimic. Rămâne suspendat în această stare de vid întunecat, aşa că renunţă la orice efort, spunându-şi:

4.       „La urma urmei, de ce îmi mai bat capul? Mă aflu într-un vid deplin, aşa că ce rost are să încerc să ajung altundeva? Probabil, în cel mai scurt timp voi deveni una cu el, transformându-mă eu însumi într-un „nimic” asemănător! Aceasta este cea mai bună cale de a ajunge la anihilarea perfectă. Nici măcar nu-mi dau seama dacă am fost împuşcat cu adevărat. Cel puţin, atunci aş şti că aceasta este moartea. Acest lucru mi se pare însă absolut imposibil, căci mă simt sută la sută viu!!

5.       Să existe oare o viaţă a sufletului după moartea corpului fizic? Să fim serioşi! Constat că sunt exact cel de dinainte, cu aceeaşi piele, acelaşi păr, chiar şi aceleaşi haine! Să fie înzestrat sufletul cu picioare, păr şi haine? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci acest înveliş ar trebui să aibă la rândul lui un suflet. Sună absurd! Dacă m-ar auzi cineva, s-ar prăpădi de râs! Ha, ha, ha! Nemurirea unui înveliş exterior sună chiar mai aberant decât aşa-zisele puteri miraculoase ale giulgiului lui Iisus de la Trieste! Şi totuşi, dacă am ajuns în stadiul de suflet pur, cum se face că acest înveliş a călătorit împreună cu mine în această lume!?

6.       Nu, de o mie de ori nu! Nu sunt un suflet pur. Sunt Robert Blum, un parlamentar din Frankfurt! Abia aici, la Viena, mi-am dat seama ce urmăreşte Austria. Acest stat nu îşi doreşte altceva decât să reintroducă vechiul fundamentalism. M-am luptat ca un erou împotriva acestor planuri diabolice, dar duşmanii mei au avut câştig de cauză, aşa că a trebuit să părăsesc pământul, în pofida bunelor mele intenţii, căci m-au împuşcat. Frumoasă răsplată pentru o inimă devotată patriei-mamă! Of, viaţă blestemată!

7.       Dacă există într-adevăr un Dumnezeu, mă întreb ce plăcere poate să-i facă tot acest spectacol crud, în care oamenii se ucid unii pe alţii de dragul puterii ori al diferenţelor de opinii? Acest spectacol se joacă dintotdeauna pe pământ, aşa că nu are cum să provină de la Dumnezeu, care – logic vorbind – nu poate fi altceva decât iubire pură. În urma acestui raţionament rezultă un singur lucru: nu poate exista nici un Dumnezeu! Sau chiar dacă există un Dumnezeu, acesta nu poate fi altceva decât o Providenţă blestemată, care priveşte creaturile ca pe nişte jucării aflate la îndemâna capriciilor sale. De aceea, îl blestem pe acela care i-a creat pe oameni numai pentru a se desfăta cu suferinţele lor!

8.       Dar cel mai bine ar fi să păstrez tăcerea, căci dacă doresc să am parte de o anihilare totală în această stare de vid desăvârşit, acest monolog constant nu face decât să mă îndepărteze de ea, retrezind în mine forţele vieţii. De aceea, tăcere, pentru a accelera astfel procesul de autodistrugere!”

Capitolul 6

Pacea este deplină în exterior, dar în interiorul lui Robert Blum domneşte o disperare tăcută. Oare ce este viaţa? Dorinţa de a trăi certitudinile credinţei îl conduce pe Robert către rugăciune. El îşi aminteşte de soţie şi de copii.

1.       După aceste cuvinte, Robert rămâne tăcut, dar starea de tulburare din suflet nu îi dispare, ci dimpotrivă, pare să se accentueze. Acest lucru îl enervează din nou, căci îşi dă seama că nu face decât să îi amplifice şi mai mult vitalitatea şi conştiinţa; cu cât tăcerea exterioară este mai profundă, cu atât mai mare devine agitaţia sa interioară. Cu cât încearcă să suprime această agitaţie lăuntrică, cu atât mai intensă devine ea.

2.       Acest proces, contrar intenţiilor sale, trezeşte în el o nouă stare de disperare şi de furie. El îşi dă seama că dorinţa sa de a scăpa odată pentru totdeauna de această viaţă obositoare nu i se împlineşte deloc, aşa că începe din nou să vorbească:

3.       „Pe toţi dracii, aş vrea să înţeleg în ce constă această viaţă de animal, de vreme ce nu pot scăpa de ea! Doar am văzut mii de oameni murind – cu toţii au murit şi în ei nu a mai rămas nici cel mai mic semn de viaţă! În cele din urmă au putrezit, şi astfel s-a terminat totul. Cu siguranţă, de pe urma lor nu a mai rămas nici un fel de conştiinţă; să fi avut oare şi eu un fel de viaţă în afara corpului fizic, aşa cum se pare că se întâmplă cu mine?

4.       Văd că mi-e imposibil să cunosc moartea propriu-zisă. Cine este cel care îmi susţine această viaţă împovărătoare? Of, cei care m-au împuşcat nu m-au condamnat astfel la moarte, ci la viaţă! Dacă asta se întâmplă cu duşmanii oamenilor, cel mai bine ar fi ca ei să nu-şi mai dea osteneala să le ia viaţa, căci acest lucru este imposibil. Cât de tare mă amuză toată povestea asta: deşi au vrut să mă ucidă, sunt mai viu ca oricând. În schimb, ei, care se cred vii, sunt de zece ori mai morţi decât mine, victima lor!

5.       La urma urmei, nici nu mă simt foarte rău. Singurul lucru care îmi lipseşte este o rază de lumină! La naiba cu tot acest întuneric!

6.       Ce s-ar întâmpla dacă voi fi nevoit să îndur această beznă de-a pururi? La dracu! Dar dacă sunt deja un spirit pur? Mă tem că situaţia nu ar fi tocmai roză în acest caz! Nu, nu pot să cred asta – toată poveste asta cu viaţa eternă este imposibilă. Şi totuşi, mi se pare că a trecut o perioadă foarte lungă de timp de când mă aflu în această beznă totală. Cred că au trecut câţiva ani. Of, de-aş putea avea puţină lumină, totul ar fi foarte bine!

7.       Trebuie să recunosc că decât să rămân în această stare imposibilă, în care beneficiez de întreaga mea luciditate, dar nu am parte de nici un pic de lumină, aş prefera de o mie de ori să mă număr printre acei naivi care cred în Fiul lui Dumnezeu şi în rai, dar şi în moartea eternă, adică în diavol şi în iad, fiind complet amăgiţi de iluzia lor. De fapt, cine mă poate condamna? Am căutat întotdeauna adevărul, şi la un moment dat am crezut chiar că l-am găsit. La ce mi-a folosit însă, de vreme ce nu am descoperit nici un fel de lumină în interiorul lui?

8.       Noroc că sunt un om curajos şi lipsit de teamă. Cred că dacă mai eram şi timid, această stare m-ar fi aruncat în cea mai adâncă disperare posibilă. Pe mine nu mă deranjează însă prea tare!

9.       Mi s-a făcut în schimb dor de soţia şi de copiii mei. Sărmanii de ei, cât de chinuiţi trebuie să fie… Câte griji trebuie să-şi facă în legătură cu mine, dar ce aş putea face pentru ei atât timp cât mă aflu în această stare? Absolut nimic! – Desigur, m-aş putea ruga, dar cui şi în ce scop? Cred că cea mai sinceră rugăciune ar fi să le doresc numai bine, din adâncul inimii mele; chiar dacă acest lucru nu le va folosi la nimic, cel puţin nu le va putea face vreun rău. De fapt, nici nu cunosc vreo altă rugăciune, cu excepţia prostiilor acelora romano-catolice de gen „Tatăl nostru”, „Ave Maria”, şi alte asemenea aiureli! Dacă le-aş rosti, nu aş face decât să îmi tulbur şi mai puternic familia. Cel mai bine este ca ei să nu ştie prin ce trec eu în momentul de faţă!”

Capitolul 7

Amintirea corectă a lui Iisus produce un fulger puternic. Robert se sperie, dar trăieşte o stare de fericire uimită.

1.       Robert continuă: „Între toate formele de rugăciune, Rugăciunea Domnului mi se pare cea mai bună! Aşa şi-a învăţat înţeleptul învăţător Iisus discipolii să se roage. Din păcate, oamenii nu au înţeles niciodată corect această rugăciune, pe care – în orbirea lor – o rostesc în orice împrejurare şi în orice condiţii. Catolicii consideră că rugăciunea are un fel de calităţi magice, făcând din ea un fel de panaceu universal împotriva tuturor relelor, inclusiv a bolilor trupeşti. Ei nu-şi dau seama că această rugăciune reprezintă o afirmare a adevărului celest. În sine, Rugăciunea Domnului este foarte puternică, dar numai dacă o rosteşti aşa cum trebuie, nu dacă o aplici pentru toate mofturile tale. Maniera în care o folosesc protestanţii şi catolicii este de-a dreptul aberantă!

2.       O, bunule învăţător şi maestru Iisuse! Mă întreb dacă soarta Ta nu a fost similară cu a mea, caz în care trebuie să fi regretat şi Tu că ai făcut umanităţii atât de mult bine! Să petreci 2000 de ani într-o beznă atât de cumplită! O, suflet nobil, cât de greu trebuie să fi fost pentru Tine!”

3.       Când eroul nostru a pronunţat numele lui Iisus cu atâta respect şi simpatie, un fulger puternic a străbătut cerul de la est la vest (de la răsărit la apus), lucru care l-a speriat pe apostolul libertăţii, dar i-a produs şi o mare bucurie, întrucât l-a asigurat că nu a orbit de tot.

4.       El a început imediat să reflecteze asupra fenomenului, întrebându-se ce anume l-ar fi putut produce. Robert Blum a analizat pe rând toate cauzele electricităţii, dar nu a reuşit să ajungă la nici o concluzie referitoare la cauzele acestui prim fulger. Pe scurt, mintea lui a intrat într-o stare de confuzie.

5.       „Hei, mi-a venit o idee strălucită, a strigat el. Da, într-adevăr, absolut strălucită! O, filozofie sublimă, izvor etern al adevăratei înţelepciuni! Tu aduci lumina tuturor celor care te îmbrăţişează plini de iubire, apelând întotdeauna la tine şi considerându-te unicul lor sfătuitor şi profesor! Cât de repede am reuşit să tai acest nod gordian cu ajutorul tău!

6.       Ori de câte ori în lumea vidului se manifestă o formă existenţială, înseamnă că acolo există şi alte asemenea forme! Altfel spus, există şi alte fiinţe în afară de mine care ar fi putut declanşa acest fenomen electric, fără să limiteze în nici un fel vidul universal care ne îmbrăţişează pe toţi. Asta este! Sunt convins acum că alături de mine mai există şi alte fiinţe. La urma urmei, se pare că nu sunt atât de singur cum am crezut iniţial. Ah, dar acest lucru este minunat!

7.       Of, dacă aş fi recurs mai devreme la înţelepciunea filozofiei germane, acum m-aş fi aflat pe un fundament diferit, dar sunt un cap pătrat, aşa că m-am complăcut doar în a rumega tot felul de gânduri legate de rugăciune, ca să nu mai vorbim de toate acele reflecţii stupide referitoare la înţeleptul şi nobilul învăţător al naţiunilor, Iisus, şi…!”

8.       Când Robert a pomenit din nou numele lui Iisus, s-a produs un fulger încă şi mai puternic decât prima dată. Eroul nostru a rămas uluit, fiind incapabil să-şi revină după scurtul moment de lumină, atât de copleşitor totuşi. În timpul respectivului moment i s-a părut chiar că vede la mare distanţă o serie de contururi familiare. Din păcate, lumina a durat o perioadă prea scurtă de timp pentru a-şi da seama despre ce poate fi vorba.

9.       De data aceasta, Robert nu şi-a putut aduna gândurile decât după o vreme îndelungată. Primul lui gând cât de cât coerent a fost următorul: „Ah, am înţeles în sfârşit despre ce este vorba! Acest fulger este semnalul unei furtuni violente care se va abate asupra Vienei! Oare încep să mă trezesc din somnolenţa mea, revenind la viaţă sub influenţa furtunii, a fulgerelor şi trăsnetelor? Nu că aş fi auzit vreun tunet, dar nu este exclus ca furtuna să se afle încă la mare distanţă de mine.

10.    Oare oi fi surzit? Îmi aud, desigur, propriile gânduri, sub formă de cuvinte, dar aceasta nu reprezintă o dovadă că auzul meu funcţionează corect. Nu îmi pot explica în nici un fel natural vidul care mă înconjoară de pretutindeni; dar la urma urmei, ce mai contează? Cert este că mă aflu aici şi că am văzut de două ori fulgerul luminos, ceea ce atestă că nu sunt orb! S-ar putea ca el să fie rezultatul unor condiţii meteorologice extreme. De aceea, voi continua să aştept până când furtuna va trece. Vom vedea astfel dacă se va produce vreo schimbare.

11.    Desigur, în această stare lucrurile pot fi înşelătoare; după estimările mele, mi se pare că au trecut o sută de ani de când mă aflu aici, dar bănuiesc că această senzaţie este exagerată. Toată lumea ştie că atunci când te plictiseşti, un minut ţi se pare că durează un an. Sunt curios dacă va mai urma vreun fulger, eventual şi un tunet. Se pare însă că nu se întâmplă nimic…”.

Capitolul 8

Robert Blum simte că i se retrezeşte pofta de viaţă. Dorinţa de răzbunare se transformă în iertare. Se produce un nou fulger, urmat de o lumină care nu mai dispare.

[1] Ronge, (1813 – 1887), fondator al “Catolicismului german”, independent de Roma.

1.       Robert continuă: „Sau, cine ştie? O, ce gând ciudat! Este oare posibil ca cele două fulgere să se fi petrecut numai în imaginaţia mea, indicându-mi astfel că sfârşitul îmi este aproape? Mda, nu este deloc exclus. De vreme ce mi-am pierdut complet apetitul pentru această viaţă mizerabilă, s-ar putea ca aceasta să se sfârşească destul de rapid! Dacă cineva invocă moartea, aceasta nu vine niciodată, dar dacă se teme de ea şi îşi doreşte cu disperare să o evite cât mai mult timp posibil, este aproape sigur că va avea parte de ea mai curând decât s-ar fi aşteptat vreodată. De aceea, va trebui să-mi doresc din răsputeri anihilarea totală; cel puţin, în acest fel voi fi sigur că moartea nu va veni prea curând să mă înhaţe!

2.       Bine a spus cine a spus că: „Cel care îşi iubeşte viaţa o va pierde, iar cel care o va respinge o va câştiga”! Se pare că exact aşa s-au petrecut lucrurile şi cu mine. Dat fiind că nu am preţuit suficient de mult viaţa, m-am expus celor mai mari pericole, din iubire faţă de fraţii mei germani, care m-au răsplătit trimiţându-mă aici cu un glonţ în piept! Dar eu, Robert Blum, continui să mă aflu în viaţă!

3.       Desigur, deocamdată mă simt absolut neputincios, dar o intuiţie interioară îmi spune: ‚Robert, în curând vei fi suficient de puternic ca să îţi poţi răzbuna sângele vărsat de aceşti criminali ticăloşi! Da, Robert, în scurt timp îţi vei recâştiga puterea! Pe vremea când trăiai pe pământ, căminul tău era trupul tău, dar acum trăieşti în inimile a milioane de oameni, ba mai mult, eşti omniprezent! De aceea, nu te teme, Robert, căci îţi vei recăpăta foarte curând toate puterile şi toate forţele!’

4.       Desigur, ar fi preferabil să îmi fi recăpătat deja puterile, cât timp furia şi setea mea de răzbunare nu s-au răcit de tot. Pe de altă parte, decât să dau curs răzbunării, parcă prefer situaţia actuală, cu toată slăbiciunea mea prezentă, lăsând lucrurile în seama sorţii şi aşteptând ca dorinţa de răzbunare să fie risipită complet de această noapte ce pare eternă.

5.       De fapt, mi se pare chiar ciudat că nu mai pot să-mi menţin furia şi dorinţa de răzbunare! Ce curios! Se pare că această dorinţă se transformă treptat într-o iertare plină de mărinimie, lucru care mă cam irită. Să nu uităm însă că aceasta este o calitate specific germană. Numai un neamţ poate ierta cu adevărat, aceasta fiind o virtute inerentă numai celor mai nobile dintre suflete!

6.       La urma urmei, cine se poate adresa criminalilor săi, spunându-le: ‚Prieteni, mi-aţi făcut un mare rău, dar eu vă iert cu toată sinceritatea’? Ei bine, Robert poate face acest lucru, ba chiar îl şi face! Frate Alfred (Windischgrätz), deşi m-ai ucis cu neruşinare, te iert acum şi îţi promit că nu voi încerca niciodată să mă răzbun pe tine, chiar dacă aş avea puterea necesară să fac acest lucru! Da, doresc ca toţi germanii să audă aceste cuvinte: ‚Robert Blum şi-a iertat definitiv duşmanii!’ O, ce uşoară îmi simt inima! Hm, îmi admir sincer caracterul atât de nobil, iar acest gând îmi aduce o mare alinare! Legendele care îl înconjoară pe marele învăţător al naţiunilor afirmă că şi acesta şi-ar fi iertat duşmanii, chiar în timp ce se afla pe crucea pe care l-au ţintuit aceştia. Înclin să cred că sufletul lui avea ceva de german, altminteri nu ar fi fost niciodată capabil de un gest atât de mărinimos. Se ştie doar că orientalii nu au un caracter la fel de nobil. Da, da, asta e! Marele învăţător Iisus trebuie să fi fost cu siguranţă german!”

7.       Când Robert Blum a rostit din nou numele lui Iisus, cerul a fost străbătut din nou de la est la vest de un fulger puternic, lăsând în urmă o lumină cenuşie care l-a tulburat complet pe eroul nostru, dându-i peste cap toate previziunile meteorologice de până atunci…

Capitolul 9

Înţelepciunea lumească nu înseamnă altceva decât vanitate. Iisus le transmite credinţa discipolilor Săi.

1.       Robert Blum nu prea ştie ce trebuie să înţeleagă din această lumină cenuşie. După ce îşi adună cât de cât gândurile, el începe din nou să reflecteze asupra fenomenului, de data aceasta ceva mai lucid:

2.       „Se pare totuşi că se pregăteşte o furtună. Ceva mă nedumereşte totuşi: mă întreb cum se face că plutesc prin aer ca o pasăre, fără nici un fundament solid sub tălpi. Înainte credeam că aceasta este doar o senzaţie amăgitoare, dar acum, că am început să văd, constat că nu este nici o amăgire, ci însăşi realitatea.

3.       Începe să-mi devină din ce în ce mai clar faptul că trupul meu fizic a murit, căci un corp greu nu s-ar putea menţine niciodată în aer, sau chiar în eter, o perioadă atât de lungă de timp. Şi totuşi, nu pot detecta nici un alt obiect în afară de mine însumi, nici deasupra, nici dedesubtul meu. Înseamnă că sunt foarte departe de orice corp ceresc. Hm! Acest lucru mă cam nedumereşte!

4.       O, Hegel, Strauss şi Ronge; se pare că înţelepciunea voastră cam şchioapătă. Unde este sufletul universal de care vorbeaţi voi, cu care omul devine una după descompunerea corpului său fizic? Unde este Dumnezeul care se naşte în interiorul omului şi conştiinţa sa de sine? Eu am murit, dar m-am trezit aici, în cea mai mare singurătate imaginabilă şi complet neputincios. Nu văd nici o urmă de vreo Divinitate care s-ar naşte în mine, şi nici nu mă simt una cu vreun suflet universal.

5.       O, înţelepţi ai acestei lumi! Cât de îngâmfaţi şi de orgolioşi sunteţi voi, fără ca măcar să bănuiţi acest lucru! Aşa cum m-aţi amăgit pe mine, la fel aţi amăgit pe mulţi alţii. Dar totul vă este iertat, căci şi voi sunteţi germani! Cu siguranţă, dacă aţi fi cunoscut adevărul real, nu l-aţi fi ascuns de semenii voştri. De vreme ce nu cunoaşteţi însă adevărul, dăruiţi ceea ce aveţi, şi restul vă va fi iertat.

6.       Desigur, onestitatea voastră nu le este de nici un folos spiritelor ajunse în această lume, dar ea le este suficientă oamenilor pentru a menţine o oarecare ordine în lumea materială. Cât despre aşa-zisa viaţă de după moarte, se pare că aceasta nu prea ascultă de nici un fel de legi. Sincer, ce obligaţii am eu aici? Nici una! Plutesc pur şi simplu prin aer, fiind dus încolo şi încoace de cel mai mic vânticel! Chiar dacă aş dispune de înţelepciunea regelui Solomon şi de puterea lui Goliat, mă întreb la ce mi-ar folosi în această lume?

7.       Chiar şi cele mai întunecate superstiţii catolice mi se par de preferat în această stare. Cel mai bine este să îţi părăseşti corpul fizic crezând orbeşte într-o viaţă de apoi, indiferent în ce ar consta aceasta. Această filozofie mi se pare superioară iubirii vieţii eterne şi dispreţului corpului fizic de care vorbea puritanismul rongean, care conduce la o teamă excesivă de moarte. Doamne! Prefer de o mie de ori să plutesc prin acest vid solitar decât să mai trec o dată prin experienţa fricii în faţa morţii!

8.       De aceea, voi, învăţători ai lumii, predaţi-le discipolilor voştri credinţa! În acest fel, atunci când vor muri vor fi mai fericiţi decât am fost eu, cu tot intelectul meu ascuţit, cu care m-am mândrit atât de tare. Abia acum încep să înţeleg de ce le-a insuflat marele Învăţător o credinţă atât de mare discipolilor Săi!”

Capitolul 10

Gânduri favorabile la adresa lui Iisus. Credinţa lui Robert Blum în nemurirea sufletului şi într-un Dumnezeu plin de iubire se amplifică.

1.       Robert continuă:  „La fel ca şi mine, acest învăţător plin de înţelepciune al naţiunilor s-a născut din părinţi săraci. El s-a înălţat până la statutul de înţelepciune morală încetul cu încetul, prin propriile Sale eforturi şi trecând prin tot felul de privaţiuni. Mai mult decât atât, a fost nevoit să suporte întreaga viaţă persecuţiile nesfârşite ale capricioşilor preoţi evrei! Trebuie să-i fi fost extrem de greu să se strecoare printre mozaicii şi aaroniţii cu convingeri atât de rigide, în ale căror inimi domnea o noapte atât de profundă.

2.       Bănuiesc că a ajuns în Egipt cu vreo caravană, împreună cu părinţii Săi extrem de săraci, iar acolo, datorită calităţilor sale înnăscute, a atras atenţia vreunui mare înţelept, care l-a acceptat în şcoala lui şi l-a iniţiat în misterele celei mai profunde înţelepciuni, lucru care L-a ajutat apoi să facă o mare senzaţie printre compatrioţii săi, complet lipsiţi de inteligenţă. Sau poate că a fost educat la şcoala esenienilor, care la vremea respectivă reprezentau chintesenţa întregii înţelepciuni pământene. Întors apoi printre evreii cei orbi, aceştia L-au luat drept Dumnezeu, un Mesia trimis pentru a mântui umanitatea aflată în suferinţă, spre marea iritare a preoţimii bogate şi sus-puse!

3.       Încă mă mai amuz când îmi aduc aminte cum îi lua El peste picior pe preoţi, făcându-i pe aceştia să explodeze de furie! Din păcate, a sfârşit prin a deveni victima marelui Său curaj şi a perfidiei mai-marilor acelei lumi, păzitorii marilor comori şi ai aurului din temple.

4.       La urma urmei, m-am descurcat eu mai bine decât El? Nici vorbă! La fel ca şi El, am devenit şi eu un martir al umanităţii, fiind ucis de propriile mele eforturi pline de nobleţe. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a elibera umanitatea de lanţurile sclaviei sale, iar puternicii zilei m-au răsplătit cu un glonţ în piept. În ansamblul ei, umanitatea îi aparţine diavolului, omorându-şi cei mai buni prieteni. În schimb, îşi onorează duşmanii de moarte cu marşuri triumfale, cu muzică şi cu procesiuni pline de fast!

5.       Din fericire, am scăpat de tot acest coşmar, inclusiv de convingerea că ar fi existat vreodată un binefăcător al umanităţii care să o fi dus mai bine decât mine, care, între noi fie vorba, nu mă compar nici pe departe cu Iisus!”

6.       Când Robert a menţionat din nou acest nume, pe cer s-a produs un nou fulger puternic, de data aceasta chiar în imediata lui apropiere, lăsând în urma lui un fel de dâră luminoasă către vest, care i-a permis eroului nostru să îşi recunoască propria formă ce plutea liberă prin aer.

7.       Deşi surpriza nu a fost cu nimic mai mică decât înainte, de data aceasta fulgerul nu l-a mai speriat pe Robert, care a început din nou să reflecteze cu voce tare: „Foarte curios! Aş putea spune că acest fulger a trecut chiar prin corpul meu, dar nu am simţit decât un fel de briză uşoară, care m-a făcut să mă simt de-a dreptul revigorat! Am recunoscut chiar şi hăul de sub mine, ceea ce m-a convins definitiv că plutesc prin aer la fel ca o pasăre. Constat de asemenea că port exact aceleaşi haine ca în ziua execuţiei.

8.       Ha, mă întreb câţi pământeni nu s-a prăpădi de râs dacă le-aş spune cu toată seriozitatea că după despărţirea de trupul fizic, sufletul nu numai că îşi păstrează forma anterioară, dar până şi hainele sale par să fie nemuritoare!?

9.       Marele Shakespeare nu greşea deloc atunci când a spus: ‚Există infinit mai multe lucruri între lună şi soare decât a visat vreodată umanitatea!’ După toate aparenţele, printre acestea se numără inclusiv nemurirea hainelor terestre! Culmea ironiei face ca hainele de puşcăriaş, care în ochii duşmanilor mei reprezintă ruşinea supremă, să se fi înălţat împreună cu mine la statutul de libertate supremă! Un lucru este limpede: numai un Dumnezeu cu adevărat drept şi preaplin de iubire ar fi putut face aşa ceva. Încep să cred cu adevărat că există un asemenea Dumnezeu, deşi este evident că acesta nu va simţi niciodată nevoia de a-i întreba pe Hegel şi pe Strauss dacă are dreptul să existe sau nu…

10.    Lucrul care mă intrigă însă cel mai tare este faptul că fulgerul a apărut de fiecare dată când am pomenit numele marelui Oriental! Să fie oare acesta ceva mai mult decât fiul uman al lui Dumnezeu?

11.    Dacă până şi hainele sunt nemuritoare în această lume, nu ar fi exclus ca Iisus să însemne ceva mai mult decât aş fi putut bănui… Poftim, iar s-a produs fulgerul, şi de data aceasta chiar mai puternic decât până acum! Mda, foarte ciudat!!!”

Capitolul 11

Noi gânduri pline de devoţiune faţă de Iisus. Aspiraţia lui Robert de a-L cunoaşte pe Acesta. Lumina devine din ce în ce mai puternică.

1.       Robert continuă:  „Oare este posibil ca El să se afle pe undeva prin apropiere, la fel ca şi mine, comunicând cu mine printr-un fel de semnale electrice, ca şi cum ar dori să ia legătura cu mine? Nu m-ar mira deloc ca acesta să fie adevărul, doar a fost un iniţiat în misterele magiei egiptene, care i-au permis să cunoască până şi cele mai subtile forţe naturale, lucru care ar explica inclusiv aşa-zisele Sale miracole. Dacă osminienii aceia stupizi nu ar fi ars marea bibliotecă din Alexandria, cu siguranţă aceste lucruri ar fi cunoscute de oameni.

2.       Într-adevăr, aşa cum eu am ajuns în această lume păstrându-mi înţelepciunea mea hegeliană şi rongeană, Iisus trebuie să fie ajuns la rândul lui aici păstrându-şi marea comoară a înţelepciunii dobândite pe pământ, cu ajutorul căreia încearcă acum să comunice cu mine, transmiţându-mi mesajul că se află pe undeva prin apropiere, ba poate chiar că nutreşte dorinţa de a mai cunoaşte şi altă fiinţă în acest vid total. Fără glumă, trebuie că nu i-a fost deloc uşor să se mulţumească numai cu augusta Lui prezenţă timp de circa 1840 de ani, El, care are un spirit atât de lucid şi de treaz… O, spirit umanitar de o mare nobleţe! Cum bine spune Biblia, nu sunt vrednic nici să îţi leg şireturile de la sandale, dar oricum, ce mai contează în această lume, în care strălucirea şi faima lumească nu par să aibă nici cea mai mică importanţă?

3.       Numele meu, la fel ca şi al Tău, va fi onorat şi admirat multă vreme pe pământ, de acum înainte, dar la ce ne foloseşte nouă acest lucru? În acest vid nesfârşit, tot ce putem face este să ne transmitem unul altuia semnale electrice printr-un fel de telegrafie fără fir, informându-ne astfel reciproc că ne aflăm aici, poate chiar la o distanţă mai mică decât aş putea crede la ora actuală.

4.       Dacă am reuşi să ne apropiem unul de celălalt, compania fiecăruia dintre noi i-ar ajunge celuilalt pentru totdeauna! Două suflete dintre cele mai nobile şi extrem de asemănătoare nu pot decât să se înţeleagă perfect reciproc, conversând şi petrecându-şi astfel mai uşor timpul. În acest fel, eternitatea le-ar părea mai scurtă, ba chiar ar prinde ceva culoare! Ce folos însă, dacă nu reuşim să luăm legătura unul cu celălalt…

5.       Cine ştie câte alte spirite rătăcesc prin acest vid nesfârşit, la fel ca noi? Poate chiar şi marile corpuri cereşti au fost cândva aşa cum suntem noi acum. După ce au trecut trilioane de ani tereştri, din aceşti atomi nenumăraţi s-au format corpurile lor, în care continuă să locuiască spirite sau suflete similare nouă, în jurul cărora s-au format aceste lumi agregate.

6.       Poate că Tu Însuţi, marele meu prieten, ai devenit după aceşti aproape 2000 de ani care s-au scurs de la moartea Ta o micuţă cometă, capabilă să genereze fulgere din propriul său câmp magnetic? Mie unul se pare că îmi va mai trebui foarte multă răbdare până să ajung la acelaşi statut ca şi Tine, căci abia am reuşit să acumulez câţiva metri de atmosferă în jurul meu. dar cine ştie, poate când Tu vei deveni o planetă matură, eu voi fi un micuţ satelit care va orbita în jurul Tău… Iar dacă, după miliarde de ani pământeşti, Tu vei deveni un soare luminos, eu aş putea fi planeta cea mai apropiată de Tine, aşa cum este Mercur de Pământ!

7.       Probabil aceste speranţe ale mele sunt deşarte, dar ce altceva aş putea face decât să sper şi să aştept răbdător? În această împărăţie eternă, singura alinare sunt speranţele eterne, dacă nu vrei să cazi în cea mai adâncă depresie din cauza plictiselii.

8.       Hei, dar ce văd? Acea regiune situată la foarte mare distanţă de mine pare să devină din ce în ce mai strălucitoare, ba parcă chiar să se apropie de mine. Este într-adevăr fermecătoare, aşa cum bănuiam mai devreme.

9.       Iisus, marele meu prieten – oho, un nou fulger, dar de-acum m-am obişnuit… Ce spuneam? Da, marele meu prieten, care până acum a ajuns probabil o micuţă cometă, a sesizat probabil dorinţa mea arzătoare şi face acum toate eforturile pentru a se apropia de mine, atrăgându-mă astfel în sfera lui gravitaţională, împreună cu ceilalţi atomi eterici din regiunea mea, pentru a deveni astfel o lume completă. Cine ştie câte astfel de suflete nu a atras deja până acum în jurul Lui? Nu m-ar mira deloc ca aşa să se fi petrecut lucrurile, căci de la moartea Lui şi până în prezent au existat destule suflete nobile care au părăsit pământul şi au ajuns în această regiune subtilă.

10.    Dacă îi este atât de uşor să mă atragă pe mine în sfera Lui de influenţă, înseamnă că la fel a procedat şi cu ceilalţi discipoli ai Lui, respectiv cu toţi creştinii care au parcurs – la fel ca şi mine – adevăratul drum al crucii! Cine ştie, s-ar putea să am parte chiar de foarte multă companie în preajma Lui, lucru care, între noi fie vorba, m-ar bucura nespus!

11.    Se pare că se întâmplă ceva, căci acea regiune particulară se apropie din ce în ce mai mult de mine, devenind totodată din ce în ce mai strălucitoare. Încep deja să disting nişte forme, un fel de munte înconjurat de nişte movile mai mici! Slavă cerului, în felul acesta voi avea din nou sub picioare un sol ferm!”

Capitolul 12

În regiunea luminoasă se întrevede o formă umană. Să fie oare vorba de Iisus? Bucuria lui Robert în faţa împlinirii celei mai fierbinţi aspiraţii a lui.

1.       Robert continuă:  „Bucură-te, inimă, căci regiunea luminoasă s-a apropiat şi mai mult de mine, iar acum pot întrezări chiar o fiinţă umană, care pare să-mi facă semne cu mâna de pe acel munte!

2.       Să fie oare chiar acel bun Iisus? Da, da, El este, fără doar şi poate! Am văzut cum, atunci când i-am pomenit numele, din El a ieşit un fulger luminos, care s-a îndreptat către mine. Ah, ce fericire fără seamăn, să mă trezesc în compania Spiritului a cărui statură morală şi profunzime a înţelepciunii le-am admirat de atâtea ori pe pământ!

3.       O, sărmani oameni de pe pământ! Datorită castelelor şi „sângelui vostru albastru” voi vă consideraţi mai presus de fraţii voştri mai sărmani decât voi, ba chiar le spuneţi „prostime”. Dar eu vă spun: nu meritaţi să purtaţi nici măcar ţărâna de pe tălpile sărmanilor voştri fraţi pe fruntea voastră „nobilă”, în locul aşa-zisului creier pe care îl aveţi! Dacă aţi avea măcar un dram de inteligenţă, v-aţi da imediat seama cum se petrec lucrurile în această lume!

4.       Veniţi aici, măgari pe jumătate morţi ce sunteţi, şi veţi vedea cât de mult însemnaţi în realitate, voi şi titlurile voastre de nobleţe, cu tot cu ideile şi cu aurul vostru! Adevăr vă spun, nici un demon nu vă va putea elibera vreodată de iadul întunecat în care veţi ajunge, căci voi sunteţi cei care i-aţi arestat şi i-aţi asasinat întotdeauna pe cei trimişi de Divinitate să vă mântuiască, începând cu Abel.

5.       Eu vă strig însă cu putere: timpul răutăţii voastre a trecut! În scurt timp veţi ajunge şi voi aici, întrebându-vă unde vă sunt strămoşii cei nobili, dar bezna din jur nu vă va da nici un răspuns. Divinitatea nu va putea construi din voi nici măcar o cochilie goală, darămite un univers! Oricum, facă-se voia Domnului. Eu unul sunt fericit la culme că mi-am întâlnit mult iubitul Prieten, în această regiune luminoasă, şi că am ajuns atât de aproape de El încât aş putea chiar să-i vorbesc. Slavă cerului pentru această graţie sublimă!”

Capitolul 13

Chemarea lui Robert. Apare Iisus. Sufletul despărţit de trup îşi regăseşte fundamentul solid de sub picioare.

1.       Robert continuă:  „Regiunea luminoasă se apropie din ce în ce mai rapid. Muntele pe care se află Marele Învăţător al celei mai sublime morale este destul de înalt; ar putea avea vreo sută de metri, iar unul din versanţii săi este cât se poate de abrupt şi de stâncos. Cât despre deluşoarele din jur, acestea ar putea fi confundate cu uşurinţă cu nişte dune de nisip. Cea mai înaltă dintre ele abia dacă atinge zece metri. Întreaga zonă este foarte bine luminată, ceea ce mi se pare destul de ciudat. Dealurile par fosforescente, dar nu reuşesc să văd câmpiile care stau la baza lor. Singurul lucru vizibil este o ceaţă cenuşiu-verzuie, datorită căreia nu-mi dau seama cât de departe se întinde această regiune dincolo de zona deluroasă.

2.       Bănuiesc că aşa trebuie să arate orice corp ceresc nou format, de vreme ce îşi începe existenţa ca o cometă instabilă ce se învârteşte în jurul soarelui. Este cert că aceste deluşoare sunt conectate între ele la bază, dar mă întreb cum… Probabil că unicul locuitor al planetei, Marele Învăţător al moralei, va putea să-mi răspundă la aceste întrebări. Cred că m-am apropiat suficient de mult de El ca să mă audă dacă îl voi striga. Dacă voi reuşi să intru în contact cu El, acest lucru îmi va face o plăcere maximă, şi poate că şi Lui… De altfel, chiar dacă nu mă va auzi din prima, asta nu înseamnă că nu voi putea repeta ori de câte ori voi dori acest strigăt!”

3.       După acest raţionament, Robert şi-a dus mâinile la gură, făcându-şi din palme un căuş ca să îşi amplifice cât mai mult vocea, după care a tras puternic aer în plămâni şi a strigat cu toată puterea:

4.       „Iisuse, Mare Învăţător al naţiunilor de pe pământ! Dacă Tu eşti într-adevăr cel care cred eu că eşti şi dacă îmi auzi vocea, vino la mine, împreună cu micuţul pământ pe care l-ai format în jurul Tău! Adevăr îţi spun, în mine vei găsi cel mai mare admirator al Tău! Îţi preţuiesc la culme înţelepciunea atât de profundă, dublată de o blândeţe atât de mare, care Te-au ridicat cu mult deasupra tuturor persecutorilor Tăi şi celor care ţi-au succedat pe pământ, iar acest lucru cu atât mai mult cu cât soarta Ta a semănat destul de mult cu a mea. De fapt, au fost aproape identice! În sfârşit, Te iubesc mai presus de orice, căci Tu ai fost cel care mi-a adus prima rază de lumină în acest întuneric intolerabil, lucru pentru care nu îţi voi putea mulţumi niciodată îndeajuns.

5.       Dacă Tu eşti într-adevăr Iisus, cel pe care îl iubesc mai presus de orice, atunci vino la mine! Haide, vino, ca să ne alinăm unul altuia singurătatea. În ceea ce mă priveşte, ştiu dinainte că înţelepciunea Ta fabuloasă îmi va aduce o mare alinare. Haide, vino, iubitul meu Prieten şi Tovarăş de suferinţă!

6.       Maestru al iubirii, care ai decretat ca unică lege iubirea! Dacă această iubire nu Te-a părăsit, aşa cum nu m-a părăsit nici iubirea mea, atunci întâmpină-mă cu iubirea pe care ai propovăduit-o întotdeauna. Iar eu îţi voi răspunde cu aceeaşi iubire, acum şi de-a pururi!”

7.       După această declaraţie plină de forţă, micuţa lume alcătuită din dealuri s-a deplasat rapid către dreapta, iar eroul nostru a putut pune piciorul pe ea, astfel încât, pentru prima dată de la violenta lui execuţie, el s-a trezit din nou pe un sol ferm, mai precis pe muntele cel înalt, chiar la dreapta lui Iisus.

Capitolul 14

Robert se adresează Domnului. Răspunsul lui Iisus. O problemă importantă de viaţă.

1.       După ce s-a trezit la dreapta Mea, eroul nostru a început să Mă privească din cap până în picioare, pentru a se convinge că cel pe care îl are în faţă este chiar acel Iisus pe care îl caută el. Într-adevăr, M-am prezentat în faţa lui cu aceleaşi haine aproape rupte şi cu cicatricele pe care şi le-a imaginat de atâtea ori atunci când s-a gândit la Mine.

2.       După ce M-a studiat o vreme, în ochi i-au apărut lacrimi. Când şi-a mai revenit, Mi s-a adresat, cu o compasiune profundă în glas:

3.       „O, dragul meu prieten şi învăţător suprem al umanităţii, care i-ai iertat chiar şi pe duşmanii Tăi cei mai teribili, cu toate crimele lor odioase, datorită caracterului Tău de neegalat, punând păcatele lor pe seama orbirii şi ignoranţei lor!

4.       Cât de severă trebuie să fie totuşi Divinitatea, acel Părinte al Tău pe care ni L-ai lăudat de atâtea ori, cerându-ne să-L adorăm, dacă a îngăduit ca Tu, cel mai bun, cel mai perfect şi cel mai nobil dintre oameni, să ajungi în acest vid teribil şi întunecat timp de aproape 2000 de ani, şi asta în aceleaşi condiţii de sărăcie în care Te-ai zbătut încă din copilărie, deşi ai reuşit să Te înalţi deasupra lor, atingând un umanism de o puritate şi de o nobleţe fără egal pe pământ!

5.       O, Învăţătorule Iisus, Maestrul meu perfect, pe care îl iubesc mai presus de orice! Te plâng pentru această sărăcie, dar Te şi iubesc datorită ei! Într-un fel, este mai bine aşa, căci dacă mi-ai fi apărut într-o stare de fericire parţială, m-aş fi simţit de-a dreptul ofensat la gândul că un Spirit de talia Ta nu a fost înălţat pe loc la statutul cel mai înalt în această lume a spiritelor, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple dacă ar fi existat o Divinitate cu adevărat justă, care le acordă tuturor răsplata cuvenită!

6.       De vreme ce Te întâlnesc însă aici, exact aşa cum ai părăsit pământul, înseamnă că circumstanţele din această lume sunt complet diferite de cele pe care ni le imaginăm noi. Se pare că după părăsirea corpului fizic, condiţia în care ne-am aflat rămâne o necesitate care nu ne permite decât după o perioadă foarte lungă de timp să înţelegem care este baza existenţei noastre.

7.       Din acest punct de vedere, existenţa Ta actuală, la fel ca şi a mea, par destul de lamentabile, căci aşteptările noastre, rezultate din cunoaşterea pe care am reuşit să o dobândim, transcend cu mult posibilităţile voinţei noastre. Din fericire, noi dispunem de un sentiment care ne ajută la realizarea convingerilor noastre şi pe care în viaţa socială îl numim răbdare. Aceasta este pusă însă la grele încercări, dar despre toate aceste lucruri vom avea cu siguranţă destul timp pentru a vorbi!

8.       Mult iubitul meu prieten, ţi-am spus care este părerea mea, aşa cum m-am priceput mai bine. Te rog, spune-mi acum ce crezi Tu despre această stare în care ne aflăm amândoi şi care mie unul mi se pare cât se poate de ciudată. Conversând în acest fel unul cu celălalt, eternitatea va trece mai uşor pentru fiecare dintre noi. De aceea, te rog, suflet filantrop şi nobil, deschide-Ţi gura sfântă şi vorbeşte!”

9.       Eu (Iisus) îi întind mâna lui Robert şi îi spun: „Te salut cu căldură, mult iubitul Meu tovarăş de suferinţă! Adevăr îţi spun, bucură-te că M-ai găsit şi nu-ţi mai face probleme. Este suficient că Mă iubeşti, considerându-Mă – în conformitate cu cunoaşterea de care dispui la ora actuală – cel mai nobil şi mai înţelept dintre oameni. Lasă tot restul pe seama Mea. Doresc să te asigur că orice încercări ne vor aştepta de acum înainte, toate vor fi exclusiv în avantajul nostru. Am studiat îndelung acest vid şi îţi pot spune cu toată certitudinea că am atins puterea de a-Mi folosi voinţa exact aşa cum doresc, spre deosebire de tine, care te consideri încă foarte slab la acest capitol. Dacă ţi se pare că arăt cam sărăcăcios şi absolut singuratic, acest lucru se datorează exclusiv orbirii tale în această lume, pe care nu o cunoşti aproape deloc. Pe măsură ce vederea ţi se va îmbunătăţi, fapt care se va întâmpla direct proporţional cu intensificarea iubirii tale faţă de Mine, vei ajunge să te convingi de puterea voinţei Mele.

10.    Dincolo de tot ce ai afirmat despre Mine şi de tot ce ţi-am spus până acum, doresc să-ţi pun la încercare sentimentele, scop în care am să-ţi pun o întrebare la care va trebui să-Mi răspunzi fără tăgadă, cât mai sincer posibil, lăsându-ţi mai degrabă inima să vorbească, nu mintea.

11.    Iar această întrebare sună astfel: ascultă, dragul Meu prieten şi frate, cât timp te-ai aflat pe pământ, ai nutrit dorinţa cea mai sinceră de a-ţi elibera fraţii de opresiunea excesivă la care îi supun conducătorii lor fără inimă. Deşi nu ai ales cele mai potrivite mijloace pentru a-ţi transpune în practică scopul, pe Mine Mă interesează întotdeauna mai degrabă ţelul decât mijloacele folosite. Atât timp cât mijloacele folosite pentru atingerea unui scop nobil nu sunt absolut odioase, rezultatul atins rămâne corect în ochii Mei. Din câte ştiu însă, pe când te apropiai de îndeplinirea scopului tău benefic, duşmanii tăi te-au prins şi te-au executat. În aceste condiţii, nu mă surprinde deloc faptul că ai ajuns în această lume nutrind în suflet sentimente de răzbunare şi de ură. De aceea, doresc să te întreb: dacă ai avea o putere deplină asupra căpitanului austriac care te-a condamnat la moarte, inclusiv asupra complicilor lui, spune-mi sincer, ce le-ai face?”

Capitolul 15

Un răspuns corect. Dorinţele arzătoare ale lui Robert Blum.

1.       Robert îmi răspunde:  „Nobilul meu prieten! Cred că orice spirit decent mi-ar da dreptate dacă m-aş lăsa cuprins de o stare de furie şi de răzbunare teribilă, ţinând cont de maniera îngrozitoare în care m-a tratat acea brută vicleană şi lipsită de iubire. Când am ajuns în această lume, chiar acestea erau sentimentele pe care le nutream în inima mea. De atunci însă a trecut foarte multă vreme, iar sentimentele mele s-au schimbat în iertare. De aceea, Te asigur că nu-i doresc nimic altceva acelui orb decât să îşi recapete vederea şi să îşi dea singur seama dacă m-a tratat corect sau nu.

2.       Oricum, dacă m-ar fi putut ucide cu adevărat, nu aş mai fi putut nutri vreun sentiment de răzbunare împotriva lui. În realitate, aşa-zisa moarte s-a dovedit în cele din urmă o viaţă eternă, în care – sincer să fiu – mă simt infinit mai fericit decât eram pe pământ şi decât ar putea fi el, cu toată amăgirea în care se complace (crezând că este un despot atotputernic). Ţinând cont de toate aceste considerente, îmi este chiar mult mai uşor să-l iert. De altfel, trebuie să recunosc că, atât timp cât am trăit pe pământ, acest om a avut motive mult mai serioase să se teamă de mine decât au avut vreodată preoţii din Ierusalim să se teamă de Tine, dragul şi vrednicul meu prieten, ceea ce nu i-a împiedicat pe cei din urmă să Te înlăture din cale în maniera cea mai neruşinată şi mai teribilă cu putinţă!

3.       Dacă Tu, nobilul meu prieten, Ţi-ai putut ierta torţionarii, deşi aceştia Te-au torturat în fel şi chip, aşa cum puţini oameni ar putea îndura vreodată, cu atât mai uşor îmi vine mie să îi iert pe ucigaşul meu, mai ales că eu nu am simţit practic nici un fel de durere.

4.       De aceea, dacă marele meu duşman mi-ar apărea chiar acum, i-aş spune exact cuvintele pe care i le-ai adresat Tu lui Petru în Grădina Ghetsimani, când i-a tăiat cu sabia urechea slujitorului Malcus.

5.       Dacă în acest spaţiu infinit există o Divinitate justă, sunt convins că îl va răsplăti în acord cu faptele lui, ţinând cont atât de ceea ce mi-a făcut mie, cât şi altora. Dacă nu există însă o astfel de Divinitate, lucru care nu m-ar mira deloc, atunci istoria îl va judeca cu siguranţă, indiferent de ceea ce îi doresc eu.

6.       Dacă pot totuşi să Te rog ceva la care ţin foarte mult şi dacă ai puterea de a îmi îndeplini această dorinţă, aş dori să îmi încredinţez familia în mâinile Tale, respectiv pe soţia mea dragă şi pe cei patru copii ai mei. Mă gândesc de asemenea şi la toţi ceilalţi oameni de bună credinţă! În ceea ce îi priveşte în schimb pe egoiştii care nu fac altceva decât să se îmbogăţească pe socoteala semenilor lor, acestora le doresc să aibă parte exact de soarta celor pe care îi slugăresc, umilindu-i în fel şi chip! Cam aşa gândesc în clipa de faţă, dar nu trebuie să consideri această dorinţă a mea o cerere fermă, căci am descoperit în Tine cea mai mare compensaţie posibilă pentru tot ce am suferit şi am pierdut pe pământ”.

Capitolul 16

Domnul îi promite lui Robert îndeplinirea dorinţelor sale juste, dar cu anumite rezerve. Robert îi condamnă cu asprime pe tirani.

1.       Eu: „Răspunsul pe care Mi l-ai dat la întrebarea extrem de importantă pe care ţi-am pus-o a fost destul de corect, fapt care Mi se pare cu atât mai demn de respect cu cât trebuie să recunosc că ai fost cât se poate de sincer. Tot ce pot să-ţi spun la ora actuală este că Eu pot răspunde tuturor cererilor tale, în măsura în care acestea nu îmi depăşesc puterea.

2.       Există un singur lucru cu care nu pot fi de acord: cât timp ai trăit pe pământ, ai avut o gândire destul de filantropică, dar nu am putut să nu constat că ori de câte ori un aristocrat îngâmfat ucis de aşa-zişii membri ai proletariatului, simţeai o anumită plăcere sinceră!

3.       Îmi amintesc de pildă că la o adunare care s-a ţinut la Viena, ai exclamat tu însuţi, în mijlocul aplauzelor unanime ale publicului: ‚Situaţia nu se va îmbunătăţi în Austria sau în celelalte ţări până când cel puţin o sută de oficialităţi nu vor fi decapitate!’ Spune-Mi sincer, ai rostit aceste cuvinte pentru că aşa gândeai, sau doar pentru a obţine un efect oratoric mai puternic?”

4.       Robert îmi răspunde:  „Cât timp m-am aflat pe pământ, mi-am sacrificat întreaga viaţă pentru a-i ajuta pe cei sărmani şi oprimaţi. Experienţa personală, inclusiv experienţele altor tovarăşi de-ai mei, m-au învăţat însă că acele bestii cu chipuri de oameni, respectiv aristocraţii şi bogătaşii, nu fac altceva decât să se hrănească cu sudoarea şi cu sângele celor sărmani! Când mi-am dat seama că vechiul fundamentalism de fier urma să fie reintrodus în Austria de către dinastia aflată la putere, pentru a-i înlănţui şi mai puternic pe cei săraci cu un triplu lanţ al sclaviei, mi s-a părut prea mult, căci mă consideram un umanist! Crede-Mă, dacă aş avea o sută de mii de vieţi, aş renunţa cu dragă inimă la toate, dacă în acest fel aş putea salva umanitatea, căci ştiu foarte bine că aceşti nobili bogaţi nu ar ezita nici o clipă să sacrifice sute de mii de vieţi, dacă acest lucru ar contribui şi mai mult la ridicarea statutului lor social şi la acumularea unor bogăţii încă şi mai mari decât cele pe care le-au strâns deja!

5.       Ah, spune-mi, dragă prietene, poate cineva să condamne o inimă plină de iubire faţă de fraţii şi de semenii săi, dacă văzând ororile la care sunt supuşi aceştia de o mână de oameni, s-ar lăsa cuprinsă de furie, lucru pe care – de altfel – nu l-ar face în condiţii normale?

6.       Poate că toată această situaţie face parte integrantă din planul misterios al lui Dumnezeu în ceea ce priveşte umanitatea, fiind, cum s-ar spune, absolut necesară. Dar cum ar putea un pământean să înţeleagă vreodată această necesitate? Şi la ce i-ar folosi lui să ştie că nu ştiu ce Fiinţă divină are planurile Sale secrete în ceea ce îl priveşte, de vreme ce situaţia cu care se confruntă rămâne la fel de odioasă şi de nedreaptă?

7.       Noi, locuitorii pământului, nu cunoaştem decât sublimele Tale porunci ale iubirii, pe care suntem obligaţi să le respectăm chiar şi cu preţul vieţii noastre. Ceea ce se întâmplă deasupra sau dedesubtul nostru ne preocupă prea puţin. Ar putea exista foarte bine şi alte porunci, aplicabile în cine ştie ce sistem solar, mai înţelepte sau nu decât cele date de Tine, suflet umanitar şi iubit, dar ar fi o prostie să încercăm să ne planificăm viaţa în funcţie de nişte reguli care se aplică pe un sistem solar aflat la mare distanţă, cu atât mai mult cu cât nici nu avem habar dacă acesta există cu adevărat sau nu. Noi nu recunoaştem decât o singură lege ca fiind cu adevărat divină, autentică şi ortodoxă, căci bunul simţ ne spune că numai ea ne poate permite să ducem o existenţă umană perfectă. Chiar şi atunci când soarta intervine, făcându-i pe oameni să o încalce, singura concluzie este că neghina s-a amestecat cu grâul cel bun, ca o pedeapsă aruncată de Tine, marele umanitar, asupra pământului nerecunoscător. Iar aceste buruiene nu merită altceva decât să ardă în focul judecăţii drepte!

8.       De aceea, afirm cu toată tăria, fără teama de a mă contrazice: atât timp cât omul va trăi în conformitate cu poruncile Tale, el va fi demn de cel mai profund respect din partea tuturor. Dacă se înalţă însă pe sine mai presus de poruncile date de Tine, subjugându-şi şi dominându-şi fraţii datorită unor interese pur personale, el declară poruncile Tale ca fiind nule şi neavenite. Un astfel de om nu mai este fratele semenilor săi, ci un stăpân asupra destinului lor, jucându-se cu vieţile lor aşa cum doreşte. Sentimentele mele faţă de aceşti oameni nu se vor schimba nicicând, şi Te asigur că nu voi cânta niciodată imnuri de laudă puternicilor zilei! Căci ei au încetat de mult timp să fie ceea ce ar fi trebuit să fie – ghizi puternici şi înţelepţi ai fraţilor lor mai sărmani decât ei.

9.       Sunt perfect conştient de faptul că şi printre cei săraci se găsesc destui oameni care sunt mai degrabă un fel de animale ce nu pot fi menţinute în frâu decât cu ajutorul biciului. Dar Te întreb: cine este vinovat pentru acest lucru? După părerea mea, vinovaţi sunt tot cei care îi subjugă pe oameni, amplificând întunericul în care trăiesc şi profitând direct chiar de lipsa de inteligenţă a acestora! Prietene, cine închină în sănătatea acestor despoţi nu poate fi niciodată un Robert Blum, şi încă şi mai puţin un Iisus din Nazaret!

10.    Există într-adevăr oameni politici care îşi iau în serios misiunea, dovedindu-se adevăraţi prieteni angelici faţă de supuşii lor. Personal, mă închin cu respect în faţa acestor lideri! În ceea ce îi priveşte însă pe tirani şi pe ucigaşii spiritului uman, pentru aceştia îmi lipsesc până şi cuvintele pentru a-i condamna îndeajuns! Eu cred că dacă există diavoli, ei nu pot fi mai răi decât aceşti oameni!

11.    Sper că am răspuns la întrebarea Ta în maniera germană corectă şi Te implor să îmi spui care este părerea Ta! Deşi am convingeri extrem de ferme în ceea ce priveşte lucrurile pe care le consider juste, nu sunt deloc încăpăţânat şi inflexibil, şi îmi pot schimba cu uşurinţă părerile, dacă altcineva mă convinge că există o cale mai bună decât a mea!”

Capitolul 17

Domnul îi recomandă lui Robert Blum: „Supune-te autorităţilor”. Robert pune la îndoială această poruncă. El încearcă să afle mai multe în legătură cu divinitatea umană a lui Iisus.

1.       Eu: „Ascultă-Mă, dragul Meu prieten şi frate. Nu pot să te contrazic în nici un fel, căci felul tău de a gândi şi de a acţiona Mi se pare cât se poate de corect. Atunci când între un lider politic şi supuşii săi există o relaţie de tipul celei descrise de tine, ai întru totul dreptate să gândeşti şi să te comporţi aşa cum ai făcut-o tu. Mă întreb însă: dacă situaţia ar fi diferită de cea pe care Mi-ai prezentat-o tu, ce ai mai avea de spus despre relaţia dintre stăpânitori şi supuşii lor?

2.       Mi-ai declarat cu toată sinceritatea că tu judeci relaţia dintre cei care stăpânesc şi cei care sunt stăpâniţi exclusiv prin prisma poruncii Mele a iubirii, fără să-ţi pese nici un pic de celelalte legi care ar putea exista în univers. În această privinţă nu pot fi de acord cu tine, din mai multe raţiuni.

3.       Una dintre ele se referă chiar la propria Mea poruncă, care M-a făcut pe Mine Însumi să Mă supun autorităţilor lumeşti, deşi aveam puterea pentru a-i sfida, dacă Mi-aş fi propus acest lucru. Mai mult, pe când Mă aflam în templul în care se adunau impozitele, Eu le-am recomandat discipolilor Mei să îi dea Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! La fel, le-am recomandat oamenilor, prin intermediul lui Pavel, să asculte de autorităţi, indiferent dacă acestea le impun legi foarte stricte sau mai moderate, căci nimeni nu poate deţine pe pământ o astfel de autoritate decât cu acordul Tatălui Ceresc! Ei bine, ce ai de spus în privinţa acestor porunci, date tot de Mine?”

4.       Robert:  „Spirit nobil şi umanitar, eu cred că intenţia Ta atunci când ai dat aceste porunci a fost mai degrabă un raţionament uman cât se poate de inteligent, având la bază dorinţa de a garanta în timp persistenţa doctrinei Tale şi a credinţei în Tine. Un lucru este cert: dacă Te-ai fi opus regilor atotputernici ai pământului, aşa cum a făcut Iehova în Vechiul Testament prin gura lui Samuel, sublima Ta morală nu ar fi rezistat niciodată timp de aproape 2000 de ani, sub guvernarea arogantei biserici catolice, decât cel mult prin mijloace supranaturale, despre care romano-catolicii cunosc foarte multe lucruri. Cât despre adevărul inerent acestor porunci, Te las pe Tine să judeci singur cât de mare este acesta, căci nu eu am fost martorul ororilor noului Babilon!

5.       Iată cum privesc eu lucrurile: dacă ai fi fost cu adevărat serios în ceea ce priveşte porunca de a ne supune autorităţilor, fie ele bune sau rele, ar fi trebuit să renunţi anticipat la doctrina Ta extrem de liberală. Ar fi trebui să recunoşti, de pildă, că oamenii sunt condamnaţi să rămână de-a pururi nişte păgâni care trăiesc în bezna ignoranţei, de vreme ce autorităţile le impuneau în acele vremuri să creadă în vechile zeităţi şi să nu asculte de sublima Ta învăţătură!

6.       Ştiu că ai spus: ‚Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu’, dar nu ai precizat ce anume merită să primească Cezarul, conform ordinii naturale a lucrurilor, şi ce anume îi datorăm lui Dumnezeu. De aceea, i-a fost cât se poate de simplu Cezarului să îşi aroge fără nici un scrupul dreptul de a fi el însuşi o Divinitate, fără să-şi mai facă datoria ce deriva din funcţia pe care o îndeplinea.

7.       Oricum, declaraţia Ta din templu a fost mai limpede decât cea a lui Pavel, care a semănat mai degrabă cu un fel de teamă faţă de autorităţi. Dacă ar fi să luăm la modul literal această declaraţie, ar însemna că omul trebuie să înceteze să mai fie un creştin de îndată ce un astfel de prinţ al lumii consideră că doctrina Ta reprezintă o ameninţare la adresa dictaturii instituite de el, aşa cum s-a şi întâmplat cu doctrina romano-catolică profană de-a lungul secolelor.

8.       Altminteri, Pavel a fost un om cu o înţelepciune ieşită din comun, aşa că este greu de înţeles de ce a instituit această lege, care, între noi fie vorba, pare de-a dreptul absurdă în faţa bunului simţ. Căci, pe de o parte, stă scris că: ‚Voi sunteţi cu toţii fraţi, iar Domnul este unul singur!’, dar pe de altă parte omul trebuie să se supună autorităţilor care îi privesc cu dispreţ pe cei care li se supun.

9.       Cele două afirmaţii, Prieten drag, se exclud reciproc. Poate fi adevărată ori una, ori cealaltă, dar nu amândouă simultan! Dacă omul este silit să le asculte pe amândouă, ar însemna că el trebuie să slujească la doi stăpâni, lucru absolut imposibil, aşa cum ai afirmat chiar Tu cândva, sau să-şi asume o natură duală şi ipocrită, respectând voinţa prinţului (autorităţii), dar numai formal şi exterior, blestemând-o în acelaşi timp în sinea lui, căci spiritul îl îndeamnă să respecte partea mai liberală a doctrinei tale. Această dublă măsură ar fi foarte greu de pus în practică, uneori de-a dreptul imposibil, şi ar fi oricum foarte periculoasă.

10.    Crede-mă, nobilul meu Prieten: eu am analizat această parte controversată a doctrinei Tale aşa cum puţini alţii au făcut-o, şi am ajuns la concluzia că trebuie făcută o deosebire între ceea ce ai predicat Tu în mod liber, aceasta fiind tema principală a învăţăturii Tale, şi aspectele pe care Tu şi prietenii Tăi aţi fost nevoiţi să le interpolaţi, date fiind timpurile periculoase în care aţi trăit. Oricum, eu sunt şi rămân cel mai fervent adorator al Tău, aşa că am înţeles cum trebuie privită doctrina Ta cea mai pură! Spuneai mai devreme că Tu Te-ai supus autorităţilor lumeşti, în pofida puterii Tale absolute. Această afirmaţie este absolut adevărată, căci ai acceptat să fii crucificat, conform deciziei puterii vremelnice a acelor timpuri.

11.    Dacă Te-ai fi putut opune sau nu cu adevărat arestării autorităţilor cu ajutorul puterilor Tale supranaturale, acest lucru îmi depăşeşte puterea de înţelegere! Dacă miracolele făcute de Tine nu Ţi-au fost cumva atribuite în urma unei idolatrii pe jumătate păgâne, ar rezulta că, de vreme ce erai iniţiat în controlul puterilor cele mai subtile ale naturii, acestea îţi stăteau întru totul la dispoziţie. Pe de altă parte, prinderea şi executarea Ta au aruncat o lumină ciudată asupra puterilor Tale miraculoase, care ofensează raţiunea oricărui gânditor uman, indiferent cât de iluminat este el. În ceea ce mă priveşte, eu şi numeroşi alţii la fel ca mine nu am acceptat decât doctrina Ta cea mai pură, evitând orice alte ingerinţe exterioare, ce semănau mai degrabă cu nişte adăugiri exterioare păgâne.

12.    Nu ştiu dacă am dreptate, dar sper să aflu acum de la Tine întregul adevăr. M-ar interesa de asemenea să aflu cât de autentică este Divinitatea Ta, dovedită aproape matematic de un anume Swedenborg care a trăit în secolul al XVIII-lea. Mă rog, pentru un gânditor adevărat acest lucru pare de acceptat, părând oarecum burlesc.

13.    Gândeşte-te! Să fii o Fiinţă divină nelimitată, cu o inteligenţă, o înţelepciune şi o putere la fel de infinite! Din punct de vedere logic, ar fi imposibil ca o astfel de Fiinţă nesfârşită şi omniprezentă să se limiteze la persoana singulară a unui biet om! Mă întreb ce fiinţă cu capul pe umeri poate crede că Tu şi Divinitatea absolută puteţi fi absolut identici? Sunt de acord că poţi fi Fiul lui Dumnezeu, căci orice om are dreptul să afirme acest lucru. Dar să pretinzi că eşti simultan om şi una cu Dumnezeu, asta mi se pare puţin cam prea mult!

14.    Pe de altă parte, nu mă opun vehement acestui lucru, cu condiţia să îmi demonstrezi autenticitatea lui. De vreme ce între lună şi soare există atâtea lucruri pe care înţelepciunea umană nu poate nici măcar să le viseze, de ce nu ai fi Tu Fiinţa Divină supremă? Cine ştie, poate că, aşa cum spunea Hegel, Divinitatea adormită iniţial în Tine s-a trezit şi a devenit pe deplin conştientă de sine…

15.    Sau poate a simţit nevoia să se manifeste în faţa creaturilor Sale îmbrăcând Ea Însăşi o formă umană, pentru a fi văzută şi înţeleasă de copiii Săi, fără ca cineva să interfereze în vreun fel cu înţelepciunea şi cu puterea supremă a voinţei Sale… Aşa cum spuneam, orice este posibil, mai ales în această lume, în care existenţa pare să îşi asume o natură atât de bizară.

16.    Mă întreb însă în acest caz de ce a permis Divinitatea care s-a întrupat într-un Om Divin să fie executată în mod ruşinos de către o mână de evrei stupizi! Prietene, aşa ceva pare greu să se întâmple chiar şi între lună şi soare! Ca să înţelegi un astfel de miracol, ar trebui să cauţi ceva mai departe, între nebuloasele îndepărtate ale universului.

17.    Eu nu cred însă că Tu ai afirmat cu adevărat aşa ceva despre Tine Însuţi, căci ştiu foarte bine ce răspuns ai dat atunci când ceilalţi Te-au întrebat dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Ai dat atunci răspunsul unui om înţelept: ‚Voi (adică nu Eu) sunteţi cei care aţi afirmat acest lucru’. Cred că am înţeles perfect acest răspuns, cel puţin atât cât stă în puterea de înţelegere a omului: practic, ai recunoscut că eşti o fiinţă umană de o puritate absolută, un veritabil spirit angelic, dar nu un semizeu păgân.

18.    Nu este însă de mirare că oamenii din acele timpuri, care credeau încă în oracolul din Delphi, ascultau profeţiile lui Thumin şi Urim, şi erau convinşi că bastonul cu o vechime de aproape o mie de ani al lui Aaron din Chivotul Înţelegerii continuă să dea roade, Ţi-au atribuit o aură divină, căci trebuie să recunosc că înţelepciunea Ta nu a fost depăşită de nimeni timp de aproape 2000 de ani! Dacă până şi romanii, care erau nişte oameni inteligenţi, credeau că orice om mare este atins de suflul lui Dumnezeu, nu mă surprinde deloc faptul că evreii, compatrioţii Tăi, care credeau orbeşte în făcătorii de miracole, Te-au considerat o fiinţă divină, de vreme ce ai făcut atâtea miracole în faţa lor, a căror bază naturală ei nu o puteau pricepe, întrucât au pierdut complet orice cunoaştere autentică, de la Avraam încoace!

19.    Cred că am răspuns aşa cum trebuie la întrebarea Ta. Acum este rândul Tău. Te asigur că voi asculta cu nesaţ fiecare cuvânt pe care îl vei rosti”.

Capitolul 18

Iisus vorbeşte despre necesitatea puterilor lumeşti. Nici o societate umană nu poate exista fără ordine şi ascultare.

1.       Eu: „Dragul Meu frate! Nici un om care ar privi aceste lucruri dintr-o perspectivă lumească, interpretându-le cu ajutorul intelectului său exterior, nu ar putea ajunge la o altă concluzie decât tine, cu atât mai mult dacă nu ar ţine seama de traducerea deficitară a celor patru Evanghelii şi a Scrisorilor lui Pavel, ba ar mai fi şi cochetat cu filozofia lumească a ateiştilor germani.

2.       Eu îţi spun însă că dacă ţi-ai fi dat osteneala să citeşti cu o atenţie maximă Vechiul şi Noul Testament, căutând cele mai bune traduceri şi interpretări, cum sunt cea a lui Martin Luther şi cele ale aşa-zişilor Vulgate, precum şi Biblia grecească originală, ai fi ajuns la cu totul alte concluzii, mult mai puţin radicale decât cele actuale. Ţie îţi lipsesc complet rădăcinile, căci dogmele înţelepţilor lumeşti nu cresc pe copacul cunoaşterii decât în calitate de paraziţi. Dat fiind că ai cultivat tu însuţi copaci cât timp ai trăit pe pământ, sunt convins că ştii foarte bine cum trebuie procedat cu rădăcinile parazite. Cred că ţi-ai dat seama cât de mult valorează în ochii Mei liderii spirituali în care ai crezut!

3.       Dacă un om începe prin a traduce Biblia în acord cu propriile sale preconcepţii, după care nu citează decât acele pasaje care vorbesc despre o interpretare dualistă, rezultată din diferite traduceri arbitrare, este cert că el va ajunge la aceleaşi concluzii ca şi cele pe care tocmai Mi le-ai argumentat.

4.       Ascultă-Mă însă, lucrurile nu stau deloc aşa cum le-ai prezentat tu, mai întâi de toate pentru că celebra Mea afirmaţie referitoare la plata impozitelor faţă de autorităţi, dar mai ales cea adresată de Pavel romanilor şi lui Titus, nu au fost deloc identice cu cele citate de tine. Nici vorbă nu poate fi de vreun fel de teamă în faţa autorităţilor, nici din partea Mea, nici din cea a lui Pavel. De altfel, Eu am şi demonstrat în faţa lui Pilat şi a lui Irod, precum şi anterior, în faţa lui Caifa, cât de puţin Mă tem de aceşti conducători lumeşti! Cel care nu se teme de moarte, ba chiar o controlează de-a pururi, nu are cum să se teamă de aceşti arbitri relativi ai morţii fizice.

5.       Tot atât de puţine motive să se teamă de conducătorii lumeşti avea şi Pavel. Între liderii vremelnici de la Roma, Nero a fost cu siguranţă cel mai crud, ceea ce nu l-a împiedicat pe Pavel să îşi caute protecţia în faţa evreilor malefici care îl persecutau chiar la Roma, unde a şi găsit-o, cel puţin pe durata necesităţilor sale lumeşti. Chiar crezi că el se temea de evrei? Nici vorbă! Fără să-i pese de ostilitatea lor, el s-a dus la Ierusalim, refuzând să asculte sfatul prietenilor săi.

6.       Dacă veţi ţine cont de toate aceste argumente, îţi vei da seama că nici Eu şi nici Pavel nu am dat poruncile noastre, sau mai bine zis sfatul nostru de a asculta de autorităţi din cauza unei frici în faţa acestora, ci doar de dragul celor pe care i-am sfătuit astfel. Oamenii trebuie să se conformeze convenţiilor lumii în care trăiesc, căci nici o societate umană nu ar putea rezista vreodată fără lideri. Rezultă prin forţa lucrurilor că umanitatea trebuie învăţată să îşi asculte liderii!

7.       Chiar crezi că marile societăţi care există la ora actuală pe pământ ar putea rezista vreodată fără lideri? Te asigur că acest lucru ar fi absolut imposibil, ba s-ar împotrivi chiar ordinii naturale, care nu îi guvernează doar pe oameni, ci toate lucrurile pământeşti.

8.       Ca să înţelegi mai profund aceste lucruri, te voi duce într-o călătorie prin diferitele lumi ale ordinii naturale. De aceea, cască bine ochii şi urechile!”

Capitolul 19

Despre obedienţă. Exemple preluate din lumea naturală.

1.       „Să luăm de pildă cazul corpurilor cereşti. Acestea sunt înzestrate cu o inteligenţă naturală, fiecare în funcţie de destinul său. Toate aceste mari corpuri plutesc prin spaţiul eteric, într-o manieră invizibilă pentru voi, oamenii. De ce crezi că îşi respectă ele cu încăpăţânare, de mii de ani, aceleaşi mişcări pe orbite în jurul unui soare central, nefiind dispuse să renunţe la ele cu nici un preţ?

2.       Deoarece orbitele lor le sunt absolut necesare, aşa cum atestă diferiţii ani buni sau proşti ai unei planete, îndeosebi în momentele de intensificare a activităţii vântului solar. Un corp ceresc de talia unei planete poate suporta o vreme un impuls de scurtă durată provenit de la soare, dar de multe ori planetele sunt nevoite să suporte de câteva ori la rând aceste încercări dureroase, care le afectează în mod natural.

3.       Dacă, după zece sau mai multe asemenea cicluri orbitale dureroase, aceşti mari călători prin spaţiu ar obosi şi ar refuza să mai asculte de acest tratament solar matern, manifestându-şi intenţia de a părăsi soarele central în jurul căruia se învârtesc, pentru a deveni nişte călători solitari prin spaţiul nesfârşit, care crezi că ar fi consecinţele inevitabile ale acestei dorinţe de libertate absolută, cu preţul izolării totale a planetei?

4.       Ei bine, datorită lipsei luminii şi căldurii solare, planeta ar îngheţa complet, după care s-ar autoaprinde din interior, datorită presiunii excesive a atmosferei cosmice, iar în cele din urmă s-ar dizolva complet în substanţele sale componente, murind astfel definitiv!

5.       Planetele nu sunt lipsite de sentimente. Existenţa lor reprezintă necesitatea cea mai profundă de care ascultă. De aceea, ele rămân pe orbitele lor în jurul soarelui, păstrându-şi mişcările cu o regularitate de neclintit şi fără să le pese dacă soarele care le domină le tratează uneori într-o manieră mai brutală.

6.       Cu siguranţă, un prieten al planetelor care gândeşte la fel ca tine ar spune: ‚Salut cu respect orice planetă care îşi doreşte independenţa absolută, iar dacă aş fi Creatorul Însuşi, l-aş pedepsi cu cea mai mare severitate pe conducătorul capricios al acestor sărmane planete’.

7.       Ce crezi că i-ar răspunde soarele acestui prieten radical al planetelor? Probabil că i-ar spune ceva de genul: ‚Ce tot spui, suflet cosmopolit şi orb? Chiar nu îţi dai seama că eu trebuie să am grijă şi de alte planete, mai mari decât aceasta? Nu ştii că orbitele lor diferă, că există şi alte planete, mai mari sau mai mici, situate la distanţe diferite? Datorită mişcărilor lor variate, uneori cele mai multe dintre ele se găsesc pe aceeaşi parte, silindu-mă să mă ocup cu mai mare atenţie de ele, neglijând astfel cine ştie ce planetă individuală care a rămas pe partea opusă? Chiar dacă această planetă individuală este nevoită în aceste circumstanţe să se mulţumească cu mai puţină energie decât este obişnuită să primească, ea va primi totuşi suficientă hrană pentru a putea rezista. Pot depune mărturie că de-a lungul trilioanelor de ani în care m-am învârtit eu însumi în jurul unui soare central mai mare decât mine, nici una din planetele aflate în subordinea mea nu a suferit din cauza lipsei de energie solară şi nu a pierit. Chiar dacă există comete care preferă să bântuie singure prin spaţiul cosmic, fără să asculte de ordinea mea riguroasă, eu nu pot fi învinovăţit în nici un caz dacă li se întâmplă ceva şi pier. Căci dacă o fiinţă alege calea auto-determinării, nedorind să depindă de nici un conducător mai puternic decât ea, nimeni nu poate fi învinovăţit vreodată de eventualele injustiţii care i se întâmplă. La urma urmei, aceasta a fost decizia ei – să se auto-guverneze singură! Dacă tu, liberal cosmopolit ce eşti, m-ai pedepsi pe mine, conducătorul planetelor, din cauza comportamentului meu schimbător (ca urmare a unor necesităţi precise) faţă de planetele subordonate mie, atunci mai bine ia-mi de pe-acum întreaga lumină şi strălucire, întreaga măreţie şi putere de care dispun! Descurcă-te apoi singur cu planetele şi vezi dacă, odată scăpate de „lanţul sclaviei” în care le ţin eu, acestea mai pot supravieţui’.

8.       Cam aşa ţi-ar vorbi, prietene, ordinea naturală despre corpurile cosmice primordiale, fără jurisdicţia cărora nici o planetă nu ar putea supravieţui! Dacă aceste mari corpuri cereşti au nevoie de un lider natural, imaginează-ţi cât de mare trebuie să fie această nevoie în cazul fiinţelor mai mici, ale căror mişcări sunt restricţionate de mult mai multe condiţii, cum ar fi animalele, dar mai ales fiinţele umane, al căror liber arbitru este deplin!

9.       Toate animalele care aparţin aceleiaşi specii au un lider natural. Ori de câte ori acesta se pune în mişcare, celelalte îl urmează în grup, ca şi cum ar fi activate printr-o comandă electrică. Priveşte de pildă o cireadă de vaci. Păstorul care îşi cunoaşte foarte bine cireada ştie care este animalul pe care celelalte îl urmează în mod natural şi îi atârnă de gât o talangă. Atunci când începe să îşi caute animalele seara, el nu face altceva decât să asculte de unde se aude talanga, după care se îndreaptă în acea direcţie şi îşi găseşte întreaga cireadă adunată în jurul liderului ei natural. Pentru a-şi aduce acasă cireada, nu trebuie decât să ia vaca de gâtul căreia a prins talanga şi să o conducă, ştiind că celelalte o vor urma. La fel procedează şi crescătorii de porci, îndeosebi în cazul animalelor care trăiesc în spaţii deschise, nu în ferme închise, sau cei care cresc capre, oi, cai, măgari, sau orice alte specii doreşti. Aceeaşi lege naturală se aplică şi în cazul insectelor şi al păsărilor, ba chiar şi al peştilor complet lipsiţi de minte şi al celorlalte animale marine.

10.    Dar îţi propun să mergem chiar mai departe şi să ne ocupăm de natura aparent inertă.

11.    Să analizăm de pildă ce se întâmplă cu apa, un element extrem de maleabil, care se divide cu uşurinţă în nenumărate picături, ce nu opun aproape nici un fel de rezistenţă. În starea sa liberă, acest element natural extrem de important, fără de care viaţa embrionară a animalelor şi plantelor nu ar putea fi concepută şi în interiorul căruia există forţe pe care tu nu le poţi nici măcar bănui, ascultă de aceeaşi lege inerentă a gravitaţiei. Apa se deplasează întotdeauna, fără nici un fel de ezitare, către nivelele cele mai de jos, şi nu se lasă până când nu ajunge la nivelul mării. Acest element are capacitatea particulară de a nu se lăsa cu nici un chip până când nu ajunge pe acest nivel de bază. Într-un fel, umilinţa sa reprezintă un mesaj spiritual adresat omului, căruia îi indică faptul că nu va putea ajunge vreodată conştient de adevăratul său destin decât dacă va renunţa să mai tânjească după marile onoruri exterioare, tinzând către statutul social cel mai inferior şi dând astfel dovadă de acea umilinţă pe care am recomandat-o Eu atât de des şi care nu poate fi niciodată atinsă prin comandă, ci numai prin ascultare (obedienţă)!”

Capitolul 20

Un alt exemplu: necesitatea existenţei munţilor înalţi.

1.       Eu îmi continui astfel discursul: „Ţi-am demonstrat astfel că până şi acest element este înzestrat cu o anumită inteligenţă naturală, ascultând de ordinea divină până la ultima sa picătură, deşi în interiorul fiecăreia din aceste picături există miliarde de forme de viaţă!

2.       Să luăm însă un alt exemplu, îndreptându-ne atenţia către locul de naştere al oricărei ape curgătoare, respectiv munţii, pentru a vedea în ce măsură sunt înzestraţi la rândul lor aceştia cu o inteligenţă care ascultă de anumite legi divine inerente.

3.       Ascultă, prietene! Pe pământ există tot felul de munţi. Unii dintre aceştia sunt semeţi şi primordiali, alţii au o înălţime medie, fiind de tip secundar, şi în sfârşit, mai sunt şi unii de înălţime mică, un fel de coline, care sunt consideraţi de tip terţiar. Văd că zâmbeşti fericit, descoperind în Mine inclusiv un geolog! O, stai liniştit, căci Eu sunt un cunoscător la fel de bun al geologiei ca şi al cosmologiei avansate.

4.       Dar să continui: avem aşadar de-a face cu trei tipuri de munţi. Să începem mai întâi prin a ne ocupa doar de cei mai înalţi dintre ei.

5.       De ce crezi că există astfel de munţi pe pământ? Ei bine, scopurile lor sunt dintre cele mai diverse. Mai întâi de toate, ei sunt nişte regulatori naturali ai undelor electromagnetice, care trebuie distribuite uniform pe pământ. În al doilea rând, ei asigură stabilitatea atmosferei terestre, dată fiind rotaţia rapidă a pământului prin spaţiul cosmic. Fără această stabilitate, atmosfera pământului ar da naştere unor uragane atât de puternice încât nimeni şi nimic nu le-ar putea sta vreodată în cale. În al treilea rând, munţii înalţi atrag umezeala excesivă din atmosferă rezultată în urma combinării oxigenului cu hidrogenul, fapt care explică de ce vârfurile lor sunt mai mereu acoperite de ceaţă, fiind rareori vizibile. Sub influenţa electricităţii abundente din aceste regiuni, cele două elemente se combină, dând naştere ninsorilor care cad pe pietrele stâncoase, acumulându-se sub formă de gheaţă. După ce aceasta atinge o dimensiune corespunzătoare, ea coboară către văile alpine, unde se acumulează sub forma gheţarilor. La rândul lor, aceştia au calitatea specială de a atrage particulele de aer toxice, protejând astfel regiunile mai joase de îngheţuri şi păstrându-le astfel fertilitatea. Pe de altă parte, gheţarii reduc excesul de electricitate, reglând astfel umezeala atmosferică şi ferind câmpiile pământului de ploi continue, care le-ar inunda.

6.       Dacă vei ţine cont de aceste câteva comentarii, îţi vei da seama de necesitatea munţilor înalţi, fără de care viaţa nu ar putea exista pe pământ. Ori de câte ori oamenii au îndrăznit să aducă schimbări în sistemul munţilor primari, ei au fost cât de curând pedepsiţi prin distrugeri fără precedent ale mediului înconjurător. Aşa stau lucrurile, prietene! Dar să revenim la tema noastră principală de discuţie. Ascultă-Mă cu cea mai mare atenţie!

7.       Pentru ca munţii să îşi poată îndeplini principalul scop, acela de a menţine echilibrul corpului ceresc pe care se află, localizarea lor nu este deloc arbitrară. Mai mult, datorită spiritelor care locuiesc în interiorul lor (cele care le dau forma naturală pe care o recunoaşteţi voi), putem spune că ei dispun de o anumită inteligenţă, care le permite să îşi îndeplinească sarcina pentru care au fost creaţi.

8.       Pentru munţi, sfera de acţiune care derivă din inteligenţa lor inerentă şi indiscutabilă reprezintă o lege pozitivă, pe care ei reuşesc să o discearnă şi să o înţeleagă. Poţi să Mă crezi liniştit pe cuvânt, cu atât mai mult cu cât spuneai tu însuţi mai devreme că am fost iniţiat la nu ştiu ce şcoală egipteană în misterele naturii, pe care am ajuns să le cunosc mai bine decât orice alt savant contemporan.

9.       De aceea, încearcă să înţelegi că un corp ceresc nu poate fi menţinut în echilibru decât prin respectarea cu cea mai mare stricteţe a legilor, fapt care nu este posibil decât datorită înzestrării acestor excrescenţe terestre ale sale (n.n. munţii de la suprafaţa sa) cu o inteligenţă inerentă, care le ajută să discearnă şi să respecte ale legi. Dacă munţii s-ar revolta împotriva acestor legi, spunându-şi: ‚Nu mai dorim să ne coborâm la nivelul dealurilor şi câmpiilor fertile, care ne sunt inferioare’, ce crezi că s-ar întâmpla cu pământul, în urma acestei neascultări montane?

10.    Deşi aceşti munţi semeţi nu fac fructe, nefiind alcătuiţi decât din sute de kilometri pătraţi de teren nefertil, care le apare oamenilor ca fiind ‚inutil’, crezi că ar fi de dorit ca aceşti prinţi alpini să fie detronaţi şi transformaţi în câmpii fertile? Văd că murmuri: ‚Doamne fereşte!’

11.    Ei bine, în acest caz poţi să murmuri exact aceeaşi replică şi în cazul în care s-ar pune problema dispariţiei prinţilor umani, fără de care situaţia politică pe pământ ar semăna întru totul cu cea geologică în cazul devastării munţilor naturali!

12.    Ascultă! Dacă regii pământului şi-ar respecta menirea, ei ar trebui să fie la fel ca munţii semeţi! Înţelegi acum? Văd că îţi spui: ‚Da, înţeleg, inclusiv faptul că eşti un super-înţelept!’

13.    Foarte bine! Dar lucrurile nu se opresc aici. Mai avem încă două categorii de munţi. Merită să vorbim puţin şi despre ele. Ascultă, deci, care este scopul şi menirea acestor munţi inferiori!”

Capitolul 21

Munţii de mărime medie şi mică – originea şi scopul lor pe planeta Pământ.

1.       Eu îmi continui astfel discursul: „Pe vremea când pământul era încă un corp ceresc pustiu, care nu trebuia să susţină pe suprafaţa lui nici plante, nici animale, decât câteva arhetipuri primordiale ale viitoarelor forme de viaţă în apele sale, munţii primari erau de ajuns pentru a menţine echilibrul de care vorbeam mai devreme. După ce planeta s-a solidificat însă din ce în ce mai mult, de-a lungul mileniilor, deasupra nivelului mării au început să se ridice diferite grupuri de insule, iar seminţele primordiale ale vieţii (aflate iniţial în apă) au început să se răspândească şi să încolţească la suprafaţa lor, dând naştere unor numeroase specii de ierburi şi plante, care au început să aibă nevoie de suprafeţe tot mai întinse pentru a se putea dezvolta. Prin puterea focului subteran au fost astfel create noi terenuri, pe care recentele forme de viaţă să se poată dezvolta şi creşte, găsindu-şi hrana şi protecţia de care aveau nevoie. Din acest motiv, întreaga suprafaţă a planetei a fost măturată de furtuni şi de fenomene meteorologice extreme, care au condus la fracturarea fundului mării şi la ridicarea deasupra apei a noi milioane de hectare de pământ, prin jocul unor forţe misterioase, dar extrem de puternice.

2.       Desigur, au fost necesare numeroase milenii pentru ca această mare operă să fie dusă la bun sfârşit, dar pentru Dumnezeu acest lucru nu a contat prea mult, căci un milion de ani tereştri nu înseamnă mai mult de o zi în faţa Lui! Pe scurt, acesta a fost motivul pentru care au fost creaţi munţii secundari.

3.       La început, chiar şi aceştia erau mult mai înalţi şi mai semeţi decât la ora actuală. Timpul şi furtunile naturale le-au redus însă înălţimea, măcinându-i şi umplând astfel hăurile dintre ei. Aşa au apărut văile largi. Acestea aveau altitudini variabile, care împiedicau scurgerea regulată a apelor. De aceea, apele s-au acumulat în depresiunile cele mai adânci, dând naştere mărilor.

4.       De atunci, aceste lacuri nu au încetat să crească, datorită ciclului permanent al apei, care se revarsă atât din porii pământului cât şi din atmosferă (sub forma ploilor, a zăpezii, a grindinii şi a rouăi), sfârşind uneori prin a ieşi din matca lor naturală. Ele şi-au erodat astfel malurile şi au dat pe afară, umplând parţial depresiunile inegale ale văilor şi dând naştere – în special în timpul marilor inundaţii – unor întregi regiuni deluroase, proces care continuă inclusiv la ora actuală, la fel ca şi cel de ridicare a munţilor secundari sub influenţa elementului focului.

5.       Procesul de formare a dealurilor prin acumularea de aluviuni, despre care ţi-am vorbit ceva mai devreme, a dat naştere aşa-zişilor munţi terţiari, care derivă, desigur, din cei secundari.

6.       Aşa au apărut ultimele două categorii de munţi, fiecare derivând din cea de dinainte. În ceea ce priveşte cea de-a treia categorie de munţi (cei terţiari), motivul pentru care aceştia au trebuit creaţi este uşor de înţeles, căci pe pământ au continuat să apară tot felul de noi specii şi forme de viaţă, care aveau nevoie de un spaţiu din ce în ce mai mare pe care să îşi desfăşoare activitatea.

7.       Solul pământului este astfel alcătuit încât să permită apariţia, viaţa şi răspândirea a tot felul de fiinţe vii, iar acest sistem ecologic natural nu ar fi putut fi constituit fără ajutorul celor trei tipuri de munţi.

8.       Desigur, ultimele două categorii de formaţiuni muntoase nu puteau avea acelaşi destin cu munţii din prima categorie. Metoda prin care au fost create ele este complet diferită, la fel ca şi destinul şi menirea lor. De vreme ce s-au alăturat însă sistemului munţilor primari, aceste formaţiuni trebuie să respecte fără nici o ezitare aceleaşi legi pe care le respectă munţii primari – prinţii acestei lumi a munţilor, ca să spunem aşa. Acest lucru s-ar putea traduce astfel: ‚Nu este de ajuns ca voi, munţi mai mici şi mai tineri, să umpleţi văile şi depresiunile cu aluviunile voastre, pentru a da astfel naştere unor soluri fertile, unor mici deluşoare şi păduri răcoroase. Încă din prima voastră zi de existenţă, trebuie să vă asumaţi şi voi o parte din povara pe care o purtăm noi pe umeri, sprijinindu-ne în tot ce facem. În caz contrar, nu vă veţi putea îndeplini propriul destin, căci prin creaţia voastră, puterile noastre au fost relaxate, iar dacă ar trebui să ne ocupăm de coordonarea întregii ordini de pe pământ, aşa cum făceam înainte de apariţia voastră, noi am fi depăşiţi la ora actuală!’ Şi astfel, datorită inteligenţei lor inerente, noii munţi fac exact ceea ce le spun prinţii lumii geologice.

9.       Desigur, există şi printre ei unii care nu doresc să asculte de mai-marii lor, dar ei sunt măturaţi de furtuni puternice, până când aleg una din nouă: ori încep să asculte de munţii mai mari, ori sunt complet distruşi. Înţelepţii din vechime obişnuiau să spună că aceşti munţi sunt ‚neascultători’ sau blestemaţi. În vremurile mai recente, aceşti ‚rebeli’ au ajuns să fie consideraţi munţi instabili, slabi şi care se erodează uşor. Există nenumărate exemple de astfel de munţi pedepsiţi (măcinaţi şi complet anihilaţi), atât în vremurile demult apuse, cât şi în cele mai recente”.

Capitolul 22

Nivelele de subordonare sunt necesare inclusiv în rândul oamenilor.

1.       Eu (în continuare): „Dragul Meu prieten şi frate, după această prezentare a ordinii naturale, cred că ţi-ai dat seama de necesitatea subordonării chiar şi în rândul formelor aparent inerte şi lipsite de inteligenţă. Ceva mai devreme ţi-am demonstrat că ea este absolut necesară în lumea animalelor, a planetelor şi a apelor. Nu cred că mai este necesar să-ţi dau alte exemple din natura aşa-zis neanimată. Aş putea face cu uşurinţă acest lucru, mai ales dacă te-aş transporta pe alte planete, unde ordinea care trebuie respectată este cu mult mai strictă şi mai rigidă decât pe pământ, o planetă oarecum dezordonată, dar în mod intenţionat, căci aceasta este planeta pe care au apărut cele mai libere dintre spirite, cele care au capacitatea de a deveni adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Constat că ai început să înţelegi în inima ta acest lucru, fapt care îmi oferă o mare satisfacţie!

2.       De vreme ce ai început să înţelegi că până şi natura neanimată ascultă de un anumit sistem al subordonării ierarhice, ei bine, gândeşte-te puţin la situaţia omului, care este înzestrat cu un spirit absolut liber, nefiind limitat în nici un fel în procesul său de gândire, de luare a deciziilor şi în motivaţiile sale! Gândeşte-te ce ar însemna dacă fiecărui om i s-ar permite să facă orice doreşte, conform liberului său arbitru absolut, dând viaţă tuturor ideilor şi formelor care îi apar în acea anticameră creatoare a minţii sale, nu foarte diferită de puterea creatoare a lui Dumnezeu!

3.       Adevăr îţi spun, dacă oamenilor li s-ar permite să facă ce vor, nimeni nu s-ar mai afla în siguranţă pe pământ! Pe de o parte, există spirite a căror fantezie interioară şi a căror plăcere este de a distruge tot ceea ce există. Altele nu îşi doresc decât să îi ucidă pe oameni în toate felurile posibile, în timp ce o parte dintre ele şi-ar dori să distrugă doar munţii. Mai sunt şi unii oameni care ar fi dispuşi să sape o gaură în interiorul pământului, să o umple cu praf de puşcă şi să distrugă întreaga planetă. Alţii şi-ar dori să sece toate apele pământului, sau dimpotrivă, să inunde întreaga planetă, ori să o ardă. În sfârşit, mai sunt şi unii care îşi doresc, nici mai mult nici mai puţin, decât să tragă luna pe pământ cu o frânghie!

4.       În al doilea rând, există o sumedenie de spirite excesiv de senzoriale, a căror unică fantezie constă în a se bucura exclusiv de plăcerile vieţii. Dacă aceşti oameni nu ar fi restricţionaţi de legi, nici o femeie nu ar scăpa de pasiunea lor desfrânată, ba chiar nici băieţii sau animalele! Cunosc destui astfel de ‚prieteni ai naturii’ care ar fi dispuşi să copuleze cu toate femeile de pe pământ, dând frâu liber celor mai sălbatice fantezii erotice, la fel cum s-a întâmplat în Sodoma şi Gomora, iar când acest joc nu ar mai reuşi să le satisfacă imaginaţia, nu s-ar sfii să experimenteze inclusiv cu cele mai diverse animale.

5.       Imaginează-ţi acum o societate umană alcătuită numai din asemenea hedonişti, în care nu ar exista nici un fel de legi morale sau juridice! Te asigur că ar fi populată de cele mai monstruoase creaturi! După câteva secole, pe pământ ar apărea fiinţe în preajma cărora nici o creatură nu s-ar mai putea simţi în siguranţă! Aşa se explică legea extrem de severă pe care a dat-o Moise, prin care asemenea hedonişti excesivi erau pedepsiţi cu moartea prin incendiere.

6.       Au existat dintotdeauna, şi încă mai există şi astăzi, spirite profund viciate a căror pasiune desfrânată nu poate fi satisfăcută decât dacă îşi chinuiesc în modul cel mai brutal partenera de sex. Aceşti oameni nu se simt satisfăcuţi decât atunci când partenera lor îşi dă sufletul în chinuri! Nu doresc, dar aş putea să-ţi dau destule exemple în această direcţie. Este suficient însă să ştii la ce fel de fructe ar conduce o societate complet lipsită de legi.

7.       În al treilea rând, există spirite uluitor de îngâmfate, care consideră că tot ce nu le aparţine se află sub demnitatea lor. Ele sunt orgolioase şi dominante, nu fac decât ceea ce doresc, iar toţi ceilalţi oameni trebuie să se târască în faţa lor, ca şi cum ar fi nişte viermi. Gândeşte-te la o societate alcătuită numai din asemenea indivizi: cum crezi că ar putea coabita aceştia? Adevăr îţi spun: o lume plină de tigri, de lei şi de pantere ar trăi într-o mai mare armonie decât o societate alcătuită din asemenea oameni, în măsura în care aceştia nu ar fi restricţionaţi de un sistem dur de legi morale şi juridice!

8.       În mod similar, mai există printre oameni şi nenumărate alte deviaţii, tendinţe atât de pervertite în raport cu ordinea pozitivă încât nici măcar nu ţi le-ai putea imagina!

9.       Dacă acestor spirite li s-ar permite să se folosească de libertatea lor interioară absolută, fie şi numai într-o mică măsură, cum crezi că ar începe să arate în cel mai scurt timp societatea de pe suprafaţa corpului ceresc respectiv? Văd că îţi spui în sinea ta: ar fi iadul pe pământ, ceva cumplit! Exact aşa stau lucrurile, prietene, nu te înşeli deloc!

10.    Ei bine, în acest caz, doresc să te întreb: care este cel mai important lucru care poate menţine acest iad cât mai departe posibil de pământ? Şi uite-aşa, ajungem acolo unde doream să te aduc.

11.    Înţelegi acum de ce le-am cerut lui Pavel şi celorlalţi adepţi ai Mei să se supună autorităţilor lumeşti care nu comit abuzuri? Înţelegi de ce omul trebuie să-i dea Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu?

12.    Spune-Mi, cum vezi acum lucrurile? Ţi se par la fel de absurde ca mai înainte? Mai crezi şi acum că obedienţa justă şi umilinţa corect înţeleasă sunt nedemne de spiritul uman? Este rândul tău să vorbeşti, iar Eu te voi asculta cu cea mai mare atenţie”.

Capitolul 23

Robert este de acord cu Iisus. Răspunsul lui referitor la folosirea greşită a puterii de către stăpânitorii acestei lumi.

1.       Robert spune:  „Ce Ţi-aş mai putea spune, dragă prietene? Îmi dau seama acum că înţelepciunea şi cunoaşterea Ta le depăşesc cu mult pe ale mele. Ai întru totul dreptate, iar lucrurile stau chiar aşa cum le-ai prezentat Tu. Nu pot nega absolut nimic din cele afirmate de Tine, cu atât mai mult cu cât Tu ştii totul despre aceste lucruri, ca un om versat în cele mai ascunse secrete ale naturii! Recunosc deschis autenticitatea tuturor adevărurilor pe care ai avut bunăvoinţa să mi le împărtăşeşti, dar rămâne totuşi o problemă care trebuie lămurită:

2.       Prezentarea pe care mi-ai făcut-o referitoare la libertatea absolută a spiritelor umane şi la necesitatea unei legi juste şi a unui executor la fel de just al acestei legi se înţelege de la sine. Apare totuşi o întrebare: sunt oare legiuitorii şi executorii legii, aleşi şi recunoscuţi de Dumnezeu, liberi să facă ce vrea, respectiv să încalce această lege? Au oare dreptul despoţii şi tiranii arbitrari, care nu ascultă decât de puterea tronului lor mizerabil, dreptul să îşi ucidă fraţii cu miile? A avut oare Alfred (Windischgrätz) dreptul de a mă împuşca pe mine (şi pe alţii la fel ca mine) în numele împăratului său?

3.       Dacă un astfel de stăpânitor este ferit de incidenţa legii emise de el însuşi, mă întreb cine îi dă dreptul să nu respecte porunca iubirii dată de Tine, care ar trebui respectată de către întreaga lume, fără deosebire de rang şi de caracter? De ce trebuie sute de mii de oameni să se zbată în sărăcia cea mai cruntă datorită exproprierilor nedrepte impuse de stăpânire? De ce sunt nevoiţi aceştia să poarte singuri povara legii, în condiţiile în care oficialităţile pot face ce vor, fără nici un scrupul, nici un judecător neavând dreptul să le ceară vreodată socoteală?

4.       Desigur, nu am nimic împotriva conducătorilor corecţi şi înţelepţi, dar nu pot avea nici cel mai mic respect pentru cei care nu ştiu ce sunt şi ce vor de la viaţă. Există regi care nu fac altceva decât să stea pe tronul lor şi să sugă sângele poporului ca nişte vampiri, în loc să îşi ghideze supuşii cu ajutorul unor legi înţelepte! Spune-mi, prietene, nu are dreptul o societate sărmană şi oprimată să îi alunge de pe tronul lor pe aceşti netrebnici, pe aceşti leneşi indolenţi şi lipsiţi de sentimente, pentru a pune în locul lor alţi oameni, mai înţelepţi şi mai potriviţi pentru funcţia respectivă, cu capul pe umeri şi cu inima plină de iubire? Chiar este absolut necesar ca reşedinţa unui rege să fie un palat magnific, iar veniturile sale de ordinul milioanelor, şi acestea obţinute, desigur, prin truda neostenită a supuşilor lor? Practic, un om sărman nu are ce să aştepte dacă a avut ghinionul să se nască pe pământ; de la naştere şi până la moarte el rămâne la cheremul celor bogaţi şi puternici, fiind nevoit să îşi cedeze proprietatea şi sângele în favoarea acestora. Drept mulţumire, el este dispreţuit şi călcat în picioare, iar dacă îndrăzneşte să se revolte, riscă să se confrunte cu damnarea eternă! Spune-mi, acest lucru Ţi se pare la fel de firesc? Poţi găsi şi în această privinţă exemple din lumea naturii? Prietene, eu sunt de altă părere: acesta este iadul, a cărui unică preocupare este de a-i sărăci şi mai mult pe bieţii îngeri coborâţi pe pământ, făcând din ei nişte diavoli nefericiţi!

5.       Este adevărat că viaţa terestră nu reprezintă decât o şcoală în vederea dobândirii perfecţiunii spirituale supreme, iar omul nu are dreptul să se aştepte la prea multă fericire din partea ei. Orice student este nevoit să asculte de profesorii săi, dar dacă stăpânitorii tiranici strâng prea tare şurubul disciplinei, transformându-i pe oameni în nişte adevăraţi diavoli, mă întreb ce mai are de spus ordinea primordială divină în această privinţă?

6.       Mai poate fi privită în acest caz Divinitatea drept unicul Stăpân şi Domn, iar adepţii şi adoratorii ei credincioşi mai pot fi ei consideraţi fraţi? Mai poate spune cineva în aceste condiţii: ‚Iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele tău la fel de mult ca pe tine însuţi!?’

7.       Ţi se pare corect din partea Divinităţii să permită transformarea unor întregi naţiuni în nişte ţarcuri de animale, tratate mai prost chiar decât câinii (din punct de vedere fizic şi moral) de către nişte stăpânitori malefici? Şi după ce oamenii sunt coborâţi la un statut atât de inferior, din cauza celor care îi conduc, mai vin şi din cer tot felul de pedepse şi de ameninţări, din partea Divinităţii cea justă. Şi toate aceste nenorociri se abat numai asupra oamenilor săraci, desigur, căci ei au fost forţaţi să devină nişte diavoli prin ‚graţia Domnului’! Toţi regii pământului, chiar şi cei mai lipsiţi de scrupule, consideră că sunt ceea ce sunt ‚prin graţia Domnului’. Şi uite-aşa, pe pământ apar foametea, epidemiile, sărăcia şi războaiele – desigur, totul prin ‚graţia Domnului’!

8.       Ca şi cum toate aceste daruri de sus nu ar fi de ajuns, la sfârşit mai vine şi marea disperare, urmată de ‚plăcuta’ damnare eternă de a arde în iad. Desigur, totul numai prin ‚graţia Domnului’! Nu-i aşa că viaţa este frumoasă? Cine a creat-o trebuie să fie foarte mândru de el însuşi!

9.       Oricum, eu nu învinovăţesc Fiinţa divină supremă pentru nenorocirile care se petrec pe pământ, căci sunt convins că Ea are lucruri mult mai măreţe de făcut decât să se ocupe de bieţii viermi care se târăsc prin praful pământului. Drama este că aceşti viermi ai pământului nu sunt lipsiţi de sentimente şi de raţiune.

10.    Cine ştie, poate că în calitatea lor de ‚copii ai lui Dumnezeu’, oamenii de pe acest pământ se bucură de un statut special, şi anume acela de a fi cei mai blestemaţi de către Divinitatea preaplină de iubire – ‚Tatăl Tău cel sfânt’, Cel care a acceptat să fii atârnat de cruce (probabil dintr-o prea mare iubire)…

11.    Îţi spun, cu cât mă gândesc mai mult asupra acestor realităţi, cu atât mai dubioase mi se par ele. De aceea, vorbeşte din nou! Poate că vei reuşi să aduci mai multă lumină asupra acestor enigme, clarificându-le”.

Capitolul 24

Un răspuns consolator pentru îndoielile lui Robert. Răutatea omului liber reprezintă o pedeapsă în sine. Lecţiile istoriei.

1.       Eu: „Dragă prietene, la prima vedere, critica extrem de severă adusă de tine pare justă, dar ea nu corespunde decât viziunii tale actuale, extrem de limitată încă. Dacă lucrurile ar sta chiar aşa cum le-ai prezentat tu într-un mod extrem de caustic, atunci orice spirit ar plânge de mila sărmanei umanităţi terestre. Din fericire, înţelegerea ta este extrem de subiectivă, la fel ca şi criticile foarte severe care au rezultat din ea, fiind departe de realitate.

2.       Mai întâi de toate, Divinitatea este preocupată de oamenii de pe acest pământ mai presus de orice, aproape ca şi cum nu ar mai exista în întreaga infinitate alte fiinţe care necesită îngrijirea şi graţia Ei. Ea îi ghidează personal pe toţi oamenii de pe pământ, ajutându-i să treacă de marile încercări cu care se confruntă în aşa fel încât să atingă în cele din urmă un destin infinit mai înalt şi mai sublim – acesta fiind de altfel singurul motiv pentru care au fost creaţi!

3.       Desigur, există şi oameni care, în pofida metodelor pline de înţelepciune aplicate de Divinitate, refuză să se închine în faţa voinţei supreme a lui Dumnezeu! Aşa cum este de înţeles, în cazul acestor spirite Divinitatea este nevoită să aplice metode ceva mai dure decât de obicei pentru a le readuce pe calea cea dreaptă, având totuşi grijă să nu le diminueze cu nimic liberul arbitru. În aceste condiţii, critica ta acerbă la adresa Divinităţii mi se pare cam superficială, căci tu îi atribui Ei rezultate ale căror cauze trebuie căutate exclusiv la nivelul voinţei pervertite şi încăpăţânate a oamenilor!

4.       Când a venit vorba de pretenţiile regilor de a stăpâni ‚prin graţia Domnului’, nu păreai să te mai opreşti din sarcasme, dar ai omis totuşi să precizezi că există şi naţiuni rele care nu au devenit astfel din cauza politicii celor care le guvernează, ci dintr-o tendinţă interioară inerentă. Aş putea să-ţi demonstrez acest lucru prin nenumărate exemple, şi chiar am să o fac ceva mai târziu.

5.       Să luăm deocamdată aşa-numita damnare eternă de după moarte, care i-ar aştepta – chipurile – pe oamenii înrăiţi de conducătorii lor lipsiţi de scrupule, fără ca ei să aibă, desigur, vreo vină! Trebuie să recunosc că deşi cunosc absolut tot ce se întâmplă în lumea spiritelor, personal nu am auzit de vreo asemenea damnare eternă. În întreaga istorie a universului nu a existat nici măcar un singur caz de vreun spirit condamnat de Dumnezeu! Îţi pot prezenta în schimb nenumărate exemple de spirite care au profitat de libertatea acordată pentru a dispreţui şi a blestema Divinitatea, nedorindu-şi cu nici un chip să depindă în vreun fel de iubirea Ei nesfârşită, întrucât se consideră ele însele domni şi stăpâni asupra universului, ba chiar asupra Divinităţii Înseşi!

6.       De vreme ce Divinitatea nu le poate permite să se bucure de iubirea Ei infinită decât acelor spirite care îşi doresc cu adevărat acest lucru, este limpede (sper) că cei care o urăsc şi o dispreţuiesc mai presus de orice, cu tot cu iubirea Ei, bătându-şi în fel şi chip joc de Ea, nu se pot împărtăşi din acest izvor nesfârşit de iubire, iar asta nu pentru că Ea s-ar opune în vreun fel, ci numai pentru că ei înşişi îşi refuză acest lucru!

7.       Aceste fiinţe nu se iubesc decât pe ele însele, urând în schimb tot ceea ce egoul lor consideră nedemn sau mai prejos de el însuşi. În viziunea lor, iubirea de Dumnezeu şi de semeni este o oroare fără seamăn şi un blestem! Ele îl consideră pe Dumnezeu o simplă fantasmă a unei minţi tulburate, o prostie a unui intelect stupid. Cât despre aproape lor, acesta le apare ca fiind o fiinţă atât de abjectă încât nu merită nici măcar să o scuipe în faţă.

8.       Dacă un spirit perfect liber refuză cu încăpăţânare să se vindece singur, cramponându-se cu vehemenţă de propria sa nebunie distructivă şi preferând să suporte amărăciunea derivată din aceasta, mai degrabă decât să asculte de porunca blândă a lui Dumnezeu, spune-Mi, de ce crezi că Divinitatea este responsabilă pentru această atitudine de auto-condamnare?

9.       Iar dacă Divinitatea, din iubirea cea mai pură, îi izolează pe aceşti rebeli de prietenii lor ceva mai binecuvântaţi, dar fără să-i priveze de cea mai deplină libertate a spiritului lor, chiar şi în această izolare, crezi că este corect să o numeşti lipsită de iubire, excesiv de severă şi de dură?

10.    Tu spui: ‚Popoarele şi naţiunile nu pot fi condamnate dacă devin rele, căci greşeala le aparţine educatorilor lor, dar mai ales conducătorilor lor malefici, egoişti şi dominanţi, care sunt puşi pe tronurile lor din vina lui Dumnezeu!’ O, Mi-aş dori să pot spune că nu există regi răi sau naţiuni care au fost ruinate de aceştia!

11.    Nu poţi totuşi să nu recunoşti că Divinitatea cea justă i-a pedepsit frecvent pe regii cei răi! Analizează istoria rasei umane de la începuturi şi până în prezent, şi vei descoperi că mii de regi au fost pedepsiţi cu severitate pentru felul nedrept în care şi-au tratat supuşii.

12.    Nu este însă mai puţin adevărat că întreaga istorie a umanităţii a demonstrat de-a lungul timpului că oamenii devin mai buni şi sunt mai uşor de condus sub stăpânirea tiranilor decât a unor regi buni şi blânzi. Aşa se explică de ce Divinitatea acceptă de multe ori ca peste o naţiune să domnească un rege rău, astfel încât oamenii cei răi să aibă un bici cu care să fie ţinuţi în frâu. Datoria lor este să se căiască şi să se transforme în bine, caz în care poţi fi absolut convins că Divinitatea va avea grijă să le dăruiască regi mai buni, aşa cum a procedat de altfel întotdeauna”.

Capitolul 25

Scopul şcolii terestre. Ce este mai bine: o binecuvântare temporară sau una permanentă?

1.       Eu îmi continui astfel discursul: „Dacă, sub influenţa unui rege bun, o naţiune care are parte numai de ani de pace binecuvântată devine însă prea indolentă şi prea senzuală, nemaigândindu-se la altceva decât cum să transforme pământul într-un fel de paradis terestru pentru plăcerile sale trupeşti, ei bine, Divinitatea nu poate tolera acest lucru, căci principala Ei preocupare este bunăstarea spirituală a omului, nu cea materială. Conform ordinii primordiale a lui Dumnezeu, paradisul trupesc atrage întotdeauna după sine moartea spiritului, aşa cum se poate observa frecvent în cazul copiilor care au parte de tot ceea ce îşi doresc încă din leagăn; aceştia trăiesc de mici în cel mai mare confort material, dar nu înţeleg nimic din realitatea spirituală. La fel se petrec lucrurile şi cu naţiunile prea prospere din punct de vedere material.

2.       Du-te în palatele celor bogaţi şi examinează educaţia lor, şi vei vedea că orientarea inimii către Divinitate nu se află deloc la ea acasă. Du-te în schimb în coliba unui om sărac şi vei constata că acesta este înconjurat de o familie plină de iubire şi că nu uită niciodată să îşi binecuvânteze cina frugală. Acest om ştie să se roage din inima spirituală, crescându-şi copiii în acelaşi fel şi orientându-i astfel către Dumnezeu. Dumnezeul omului bogat este întotdeauna trupul său, căruia i se închină şi căruia îi satisface toate poftele. Desigur, el îşi creşte în acelaşi fel şi copiii. O asemenea educaţie nu poate fi pe placul lui Dumnezeu, căci scopul sfânt pentru care l-a creat El pe om nu poate fi atins în acest fel.

3.       Exact la fel se petrec lucrurile şi cu populaţiile mai mari. Bunăstarea excesivă nu face decât să alimenteze hedonismul. Atunci când prosperă, oamenii uită cu uşurinţă de Dumnezeu, înlocuindu-L cu propria lor fiinţă sau cu plăcerile simţurilor lor. Aşa s-a născut dintotdeauna idolatria!

4.       Văd că îţi spui: ‚Care mai e atunci menirea înţelepciunii şi omnipotenţei lui Dumnezeu, dacă El nu poate împiedica acest lucru?’ Adevăr îţi spun: ‚Dacă Divinitatea ar judeca spiritele înzestrate cu un liber arbitru absolut prin omnipotenţa Sa, acest lucru ar însemna sfârşitul definitiv al oricărei libertăţi interioare! Căci omnipotenţa nu poate permite existenţa unor spirite libere, ci doar a unor păpuşi trase de sfori. Ea nu ar putea tolera niciodată existenţa unor spirite perfect libere, capabile să devină ele însele nişte Dumnezei pe pământ, prin perfecţiunea pe care o ating’.

5.       În ceea ce priveşte înţelepciunea divină, aceasta creează în mod special acele condiţii care să îi permită umanităţii rătăcite să revină pe calea cea dreaptă a destinului său. Aceasta reprezintă de asemenea o judecată, adică o coerciţie, dar ea nu afectează decât omul exterior, permiţându-i celui interior să se trezească mult mai rapid. Omnipotenţa judecă şi condamnă omul în totalitatea sa!

6.       În aceste condiţii, gândeşte-te în ce măsură ai tu dreptul să condamni Divinitatea, ca şi cum aceasta nu ar face nimic pentru umanitate, iar dacă totuşi face ceva, raţiunile Ei ar fi lipsite de iubire, dure şi severe!

7.       Încă mai consideri viaţa pe pământ atât de deplorabilă? Dar mai presus de orice, încă îl mai consideri pe Creatorul ei o Fiinţă care nu ar trebui să se mândrească cu opera Sa?

8.       Dacă dispui într-adevăr de o scânteie de inteligenţă şi de lumina lui Hegel, cred că va trebui să îmi dai dreptate. Numeroasele tale experienţe ar trebui să te ajute să realizezi faptul că pe pământul tranzitoriu nu poate exista o fericire durabilă, căci toate lucrurile exterioare sunt schimbătoare prin însăşi natura lor. Ele se nasc, evoluează şi în final mor! Altfel spus, sunt tranzitorii.

9.       Numai cel care adună comori ce nu pot fi distruse de rugină şi de molii, comori spirituale, în acord cu doctrina Mea, numai el poate vorbi de o binecuvântare reală. Căci ceea ce durează de-a pururi este întotdeauna mai bun decât ceea ce poate fi distrus de colţii ascuţiţi ai timpului!

10.    Ce ai câştigat, de pildă, tu însuţi atunci când ai alergat după bucuriile pur lumeşti? Un glonţ din plumb a pus capăt tuturor eforturilor tale. Nu doresc să comentez acum dacă ţi-ai meritat soarta sau nu, căci am suferit Eu Însumi un destin similar, cu diferenţa că Eu M-am sacrificat pentru Dumnezeu şi pentru Spirit, iar tu pentru o presupusă fericire materială a lumii. Eu M-am sacrificat pentru fericirea eternă a oamenilor, iar tu pentru fericirea lor temporară.

11.    Ai putea spune şi tu, aşa cum am făcut Eu la vremea Mea: ‚Iartă-i, Tată, căci nu ştiu ce fac, iar în orbirea lor, sunt convinşi că fac ceea ce trebuie!’ Mă întreb însă ce ai adus cu tine în această lume eternă, din viaţa pe care tocmai ţi-ai încheiat-o. Chiar crezi că lumea din care ai plecat îţi va putea oferi vreodată ceva, în schimbul eforturilor pe care le-ai făcut pentru ea? Gândeşte-te şi spune-Mi ce intenţionezi să faci în această lume?”

Capitolul 26

Răspunsul lui Robert: „Îi voi înapoia viaţa celui care mi-a dăruit-o. Cum poate exista un Dumnezeu al iubirii care îşi tratează creaturile cu atâta duritate?

1.       După ce se gândeşte o vreme, Robert îmi răspunde: „Dragul meu prieten şi frate! Am examinat argumentele Tale referitoare la reproşurile pe care i le-am adus lui Dumnezeu şi ordinii Sale, şi nu pot decât să îţi dau întru totul dreptate. Mărturisesc fără nici o ezitare că i-am făcut Divinităţii pline de iubire o nedreptate – în măsura în care chiar există un Dumnezeu care trebuie privit ca un Părinte preaplin de iubire, aşa cum ai susţinut Tu în faţa discipolilor Tăi.

2.       Îmi amintesc că aceştia Ţi-au cerut odată să li-L prezinţi pe Tatăl. În mod firesc, Tu nu le-ai putut îndeplini cererea, motiv pentru care le-ai spus că Tatăl eşti chiar Tu. Sunt convins că ceea ce doreai să spui era: ‚O, evrei cu capete seci! Oare nu ştiţi că nu există un alt Dumnezeu în afara omului? Ori de câte ori Mă priviţi pe Mine sau un alt om, îl aveţi în faţă pe Dumnezeu. Tot nu v-aţi dat seama că Tatăl se află în fiecare dintre noi, iar noi ne aflăm fiecare în Tatăl?’ Altfel spus: ‚Nu există un alt Dumnezeu decât cel din interiorul omului!’

3.       Deşi aceasta este viziunea mea asupra Divinităţii, nu doresc să insist asupra acestui punct de vedere, ba aş fi chiar fericit să pot accepta existenţa unei Divinităţi dacă mi-ai putea demonstra acest lucru şi dacă mi-ai arăta-o. Toate criticile mele anterioare erau adresate exclusiv acestei Divinităţi din interiorul omului. De aceea, îmi este cu atât mai uşor să accept raţionamentul Tău, fiind convins că el se referă numai la propria noastră judecată internă, de genul: ‚Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi, şi abia apoi evaluează-ţi fiinţa şi toate condiţiile necesare pentru siguranţa existenţa tale’.

4.       Nu pot decât să-Ţi mulţumesc din inimă pentru acest sfat înţelept, căci astfel de fructe nu ar fi putut apărea de la sine pe solul meu sărăcăcios încă multă vreme de acum înainte.

5.       Deşi acum sunt de acord cu Tine în ceea ce priveşte înţelepciunea aplicării restricţiilor asupra liberului arbitru absolut al omului pentru ca acesta să poată evolua în acord cu ordinea naturală a vieţii, trebuie să îţi mărturisesc că nu pot reconcilia deocamdată doctrina iubirii pure a lui Dumnezeu, respectiv a iubirii Divinităţii mai presus de orice şi a iubirii semenilor noştri la fel de mult ca pe noi înşine, cu ceea ce mi-ai spus ceva mai devreme. Mai mult decât atât, va trebui mai întâi să mă convingi că există într-adevăr o Divinitate reală!

6.       Mai întâi de toate, Dumnezeu trebuie să existe la modul substanţial, iar esenţa şi voinţa Lui trebuie plenar recunoscute, înainte ca El să aibă dreptul să le ceară ceva oamenilor. Dacă aceştia din urmă nu acceptă existenţa lui Dumnezeu decât printr-o credinţă oarbă, deşi aceasta nu poate fi demonstrată vreodată, atunci ea se va dizolva de la sine, oricât de adevărată ar părea din punct de vedere metafizic şi teozofic.

7.       Eu nu doresc să Te contrazic în nici un fel, căci îmi dau perfect seama de autenticitatea spuselor Tale, dar numai în măsura în care există într-adevăr o Divinitate care a creat această ordine cu scopul de a înălţa omul către statutul de fiinţă superioară, mai liberă şi mai înţeleaptă decât anterior. Dacă nu există un asemenea Dumnezeu, atunci nu mai am nici un motiv să Te contrazic, căci afirmaţiile Tale se contrazic de la sine.

8.       La întrebarea mea anterioară: ‚Ce drept a avut Windischgräz să mă execute?’, singurul răspuns pe care mi l-ai putut oferi a fost că nu a sosit încă timpul să-mi spui în ce măsură execuţia mea a fost justă sau injustă, căci ai suferit Tu Însuţi o soartă similară, deşi Tu Te-ai sacrificat de dragul lui Dumnezeu şi al bunăstării eterne a oamenilor, iar eu doar de dragul lumii exterioare şi al bunăstării tranzitorii a umanităţii! Mai mult decât atât, mi-ai cerut în final să îţi spun ce am adus cu mine în această lume eternă din viaţa pe care tocmai mi-am încheiat-o! Prietene, nu am nici o problemă în a-ţi răspunde la această întrebare!

9.       Dacă ar exista într-adevăr o Divinitate plină de iubire, atunci miile de ani de experienţă ne învaţă că atunci când această Divinitate îl trimite pe om în lumea exterioară pentru a trece prin aşa-numita şcoală a libertăţii, Ea îi pune la dispoziţie o viaţă complet stupidă şi lipsită de orice conţinut. Practic, omul ajunge gol şi lipsit de orice putere în această lume mizerabilă! Din câte îmi explici Tu, nici una din comorile acestei lumi nu îi aparţin cu adevărat, aşa că el trebuie să le abandoneze pentru totdeauna atunci când îşi încheie respectiva viaţă.

10.    În aceste condiţii, ce altceva aş fi putut aduce cu mine din această lume exterioară decât propria mea persoană, fără însă să fi cerut sau să-mi fi dorit acest lucru? Singura diferenţă constă în faptul că în această lume eternă am ajuns ca o fiinţă gânditoare, deci ceva mai dezvoltată din punct de vedere spiritual, în timp ce în lumea materială am intrat ca o fiinţă goală şi complet neajutorată. Chiar şi aşa, prefer de o mie de ori pătrunderea mea în lumea materială celei în această aşa-zisă lume eternă, căci pe vremea când eram un copil întrupat nu am simţit altceva decât o foame sau o durere tăcută, care nu au contat practic deloc pentru mine, întrucât nu eram înzestrat cu o conştiinţă de sine. Dacă mama mea pământească nu m-ar fi îngrijit cât de cât, cu toată grija Divinităţii de care îmi vorbeşti Tu, aş fi fost cu siguranţă devorat de şobolani. Un lucru este cert: Dumnezeu nu ar fi împiedicat în nici un caz acest lucru!

11.    Singura care a avut grijă de mine a fost Divinitatea din pieptul mamei mele. În ceea ce îl priveşte însă pe Atotputernicul situat deasupra stelelor, acesta nu a dat vreun semn că ar şti ceva de existenţa lui Robert Blum până în acest moment.

12.    Dacă ar fi să accept totuşi că sunt creaţia acestei Divinităţi atotputernice, care m-a trimis dintr-o iubire pură în acea lume a încercărilor complet gol şi neajutorat, mă întreb ce drept ar avea Ea să mă întrebe cu ce m-am întors din această călătorie în lumea exterioară? Când nu oferi nimic, nu ai nici dreptul de a cere ceva în schimb! Să înţeleg oare că în această lume a spiritelor există o lege obligatorie care te obligă să devii un debitor cuiva care nu ţi-a oferit absolut nimic?

13.    În sine, viaţa nu îmi aparţine, căci nu eu am fost cel care mi-am dăruit-o. Te asigur că sunt dispus să îi ofer pe loc şi cu cea mai mare plăcere această viaţă, îmbogăţită cu un dram de inteligenţă, Celui care mi-a dăruit-o, cerându-i în schimb să îmi permită mie, nefericitului de Robert, să încetez să mai exist pentru tot restul eternităţii! Din înţeleptul tău discurs, am înţeles că fericirea şi viaţa se exclud reciproc. De aceea, mi se pare infinit mai bine să îmi încetez existenţa pentru totdeauna, decât să continui să fiu la fel de nefericit ca şi până acum, de când mi s-a oferit marea onoare de a exista!

14.    Un singur lucru mai lipseşte, dragă prietene, pentru ca norocul meu să devină perfect – acela ca Tu să îmi spui: ‚Pleacă de lângă Mine, blestematule, şi arzi în focul etern al furiei lui Dumnezeu, în chinurile cele mai groaznice cu putinţă!’ În acest fel, glorioasa viaţă ar fi încununată de iubirea cea mai desăvârşită! Dacă o astfel de judecată de o severitate extremă, complet lipsită de orice fel de iubire, ar fi plasată în inima Ta de Tatăl Tău cel mult iubitor, atunci nu ştiu ce altceva aş mai putea aştepta din partea iubirii Lui nesfârşite! Nu cred însă că de pe buzele Tale a ieşit vreodată o sentinţă atât de crudă, ştiut fiind că nu i-ai condamnat nici măcar pe romanii care Te-au crucificat. Eu unul am terminat de vorbit. Acum este rândul Tău să spui ce ai de spus”.

Capitolul 27

Clarificări referitoare la evoluţia omului către statutul de independenţă totală. O şcoală doar aparent dificilă. Înţelepciunea supremă a iubirii divine.

1.       Eu: „Ascultă-Mă cu cea mai mare atenţie, dragul Meu prieten! Se pare că îţi va mai lua ceva vreme până când vei ajunge să înţelegi conceptele spirituale. La ora actuală te cramponezi încă mult prea mult de materie şi de impresiile pe care le lasă aceasta asupra spiritului tău. De aceea, tu judeci totul prin prisma materiei, aflată sub incidenţa judecăţii, şi deci tranzitorie, lucru care te împiedică să pătrunzi tainele spirituale şi divine.

2.       Deşi te pretinzi un mare filozof, tu nu ai reuşit încă să înţelegi un lucru simplu: dacă Divinitatea creează din Sine o viaţă liberă, Ea nu poate face altceva decât să îi asigure o libertate absolută, nu să o judece. Singura excepţie notabilă este materia, care este supusă judecăţii din necesitate, pentru a permite crearea condiţiilor necesare desfăşurării unei vieţi fizice, prin care spiritele să poată dobândi fermitatea necesară asumării vieţii spirituale născute din Dumnezeu. Atunci când un spirit dobândeşte această fermitate sau când Dumnezeu doreşte să întărească un spirit slab în vederea vieţii eterne într-o manieră diferită, fără a-l supune pe deplin tuturor încercărilor carnale, ei bine, Dumnezeu ridică povara judecăţii de pe umerii spiritului, care devine astfel complet liber. În acest fel, lui nu i se poate întâmpla nimic altceva decât ceea ce îşi doreşte el însuşi.

3.       Cum îţi poţi imagina că Dumnezeu îţi va porunci vreodată să cobori în iad sau să te înalţi până la cer? Asemenea idei sunt complet absurde. În această lume eşti complet liber şi tot ceea ce îţi doreşti se va îndeplini. Desigur, Dumnezeu te poate ajuta să îţi îndeplineşti aspiraţiile cele mai elevate, dar numai dacă îţi doreşti cu adevărat acest lucru. Dacă nu îţi doreşti cu nici un chip ajutorul Lui, El nu te va forţa să îl accepţi, căci viaţa ta este complet liberă şi independentă de cea a lui Dumnezeu. De aceea, dacă doreşti să îţi păstrezi o autonomie deplină, să te hrăneşti şi să te susţii de unul singur, independent de ajutorul lui Dumnezeu, poţi face fără nici o restricţie acest lucru. În caz contrar, nu am putea vorbi de o viaţă cu adevărat liberă!

4.       Pe de altă parte, dacă Dumnezeu îl trimite pe om în lumea materială complet gol şi neajutorat, El face acest lucru tocmai cu scopul de a-l obişnui pe acesta cu viaţa complet liberă şi independentă, astfel încât să îşi asume încă de la naştere propriul destin. Aşa se şi explică de ce copilul mic nu dispune de o conştiinţă de sine, fiind incapabil să gândească şi să simtă vreo durere conştientă, căci el se separă de adevărata viaţă, cea spirituală. Dacă omul ar fi conştient de ceea ce i se întâmplă atunci când se separă de adevărata viaţă, durerea i s-ar părea insuportabilă. Chiar şi oamenii întrupaţi plâng şi se jelesc atunci când îşi pierd prietenii în urma morţii fizice. Îţi poţi imagina cât de mare ar fi această durere dacă omul ar şti că este separat de Dumnezeu, de Tatăl său ceresc, cel care i-a dat viaţă, conştientizând plenar acest proces! Şi totuşi, această separaţie trebuie să aibă loc, căci fără ea nu ar putea exista nici o altă viaţă cu adevărat liberă decât cea a lui Dumnezeu.

5.       De aceea, înţelepciunea şi iubirea profundă a Domnului fac ca această separaţie să fie dublată de o absenţă aproape completă a conştiinţei spiritului întrupat. Domnul ajută spiritul înlănţuit de El Însuşi să uite de El şi îi dăruieşte o viaţă naturală exterioară, pentru a-l face să uite astfel complet de fosta sa viaţă spirituală, în care era una cu Dumnezeu, astfel încât spiritul să se obişnuiască cu ideea separaţiei de sursa vieţii sale, şi implicit cu deliciul vieţii sale viitoare, trăită într-o independenţă desăvârşită. Spune-Mi, chiar crezi că Dumnezeu merită să fie condamnat, sau chiar negat, pentru simplul motiv că face ceea ce îi dictează iubirea Lui supremă, înţelepciunea şi ordinea Lui?

6.       Dacă ar fi putut exista vreo altă modalitate ca spiritele să evolueze libere, pe o cale mai puţin dureroasă, te asigur că Dumnezeu nu ar fi ezitat nici o clipă să o integreze în ordinea Sa. Însăşi natura vieţii face însă ca să nu existe o altă cale, căci lucrurile sunt aşa cum sunt. De aceea, calea care există trebuie considerată bună şi relevantă. De vreme ce aşa stau lucrurile, materia reprezintă cea mai bună dovadă vizibilă a existenţei lui Dumnezeu, căci fără El nimic nu ar putea apărea, exista sau rezista în timp.

7.       De vreme ce existenţa lui Dumnezeu este atât de manifestă în însăşi lumea materială creată de El, de ce crezi tu că un om înţelept are dreptul să îl ia peste picior, aşa cum faci tu? Te rog să remarci, dragă prietene, cât de mare este nedreptatea pe care i-o faci tu Tatălui cel sfânt şi plin de iubire!”

Capitolul 28

Chiar şi moartea fizică reprezintă o mână de ajutor adresată spiritului de iubirea lui Dumnezeu. Chinurile morţii în vremurile de altădată şi în cele prezente.

1.       Eu îmi continui discursul: „Ascultă, omul care moare faţă de simţurile sale exterioare trăieşte un sentiment de tristeţe şi o mare durere. Nu este de mirare că intelectul lumesc consideră acest lucru o mare nedreptate şi un act de cruzime din partea atotputernicului Dumnezeu, care ar trebui să fie mai presus de orice plin de iubire şi de compasiune. Câţi oameni nu au blestemat buna Divinitate, ba chiar i-au negat complet existenţa, numai din acest unic motiv?

2.       Şi în acest caz avem însă de-a face cu aceeaşi necesitate absolută ca şi în cazul naşterii. Spiritul din interiorul omului nu se poate elibera de povara judecăţii care îi restricţionează libertatea decât prin renunţarea la acest înveliş exterior, temporar şi supus judecăţii. Învelişul trupesc nu îi este necesar spiritului decât până la încheierea definitivă a procesului de separaţie faţă de Dumnezeu, sursa primordială a vieţii sale. De altfel, singurul care ştie când este pregătit un spirit pentru o independenţă deplină este chiar Dumnezeu, Creatorul întregii vieţi. Când sesizează că spiritul s-a maturizat într-o suficientă măsură, El îl eliberează pe acesta de povara sa, care nu mai face acum altceva decât să îi împiedice adevărata libertate de mişcare.

3.       La fel ca mulţi alţii, tu spui: ‚De ce nu se petrece această separaţie într-un mod lipsit de dureri?’ Dar Eu îţi răspund: ‚Dacă omul ar trăi în acord cu doctrina lui Dumnezeu, atunci moartea corpului său fizic ar fi o veritabilă stare de extaz, sau cel puţin ar fi complet nedureroasă. De vreme însă ce omul pătrunde în dezordinea materiei, în numele libertăţii sale, legându-şi spiritul cu lanţuri grele din fier şi ataşându-se de iubirea faţă de lumea exterioară, această despărţire nu poate să nu fie dureroasă, direct proporţional cu ataşamentul său faţă de lumea exterioară supusă judecăţii.

4.       Nici chiar această durere nu reprezintă însă o dovadă de duritate, ci mai degrabă de iubire din partea lui Dumnezeu, căci dacă Divinitatea nu ar aplica această metodă cât de cât dură (lucru care nu poate fi niciodată plăcut, desigur), spiritul ar cădea definitiv pradă judecăţii absolute, şi implicit morţii eterne, care este sinonimă cu iadul. Pentru a putea salva spiritul de la această soartă teribilă, Divinitatea este nevoită să facă apel la acest joc de putere. Spune-Mi, ţi se pare că merită Ea să fie blestemată sau negată din acest motiv? Din nefericire, la ora actuală există un număr foarte mare de spirite care nu mai doresc să audă nimic despre Dumnezeu de îndată ce îşi câştigă libertatea. Dumnezeu nu ezită însă să le conducă inclusiv pe acestea, prin aplicarea celor mai bune metode pe care le cunoaşte, către împlinirea destinului lor spiritual.

5.       Ascultă-Mă, în antichitate oamenii atingeau vârste mult mai înaintate şi mureau uşor şi fără dureri. Acest lucru se datora faptului că separarea spiritului lor de Dumnezeu nu se producea la fel de uşor ca în cazul omului contemporan, dat fiind că pământul nu le oferea oamenilor acelor timpuri atât de multe stimulente ca şi în prezent. De aceea, ei rămâneau în mare parte interiorizaţi şi păstrau un contact mult mai intim cu Dumnezeu.

6.       Cu timpul, locuitorii pământului au început să caute tot mai multe stimulente exterioare, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de sursa lor divină, motiv pentru care durata vieţii lor s-a scurtat foarte mult.

7.       Când umanitatea a început să uite tot mai mult de Creatorul ei, aruncându-se din ce în ce mai intens în tumultul vieţii exterioare şi al stimulentelor oferite de aceasta, ea a început să încalce ordinea impusă de Dumnezeu, apropiindu-se periculos de mult de moartea eternă. Dumnezeu s-a văzut astfel nevoit să se apropie din nou de oameni, revelându-li-se din când în când, pentru a salva astfel umanitatea de la distrugerea totală. În aceste condiţii, mulţi oameni au acceptat să fie mântuiţi, dar şi mai mulţi încă au refuzat această mântuire – în conformitate cu liberul lor arbitru! Ce ar fi trebuit să facă în acest caz Divinitatea, văzând că oamenii refuză să asculte de iubirea Ei? Să îi judece pe oameni prin prisma omnipotenţei Sale? Acest lucru ar fi însemnat distrugerea definitivă a tuturor spiritelor de acest fel!

8.       Ce altceva poate să facă iubirea eternă decât să spună: despărţiţi-vă de Mine, voi, cei care v-aţi separat complet de Mine, şi duceţi-vă la o şcoală de corecţie pe care am pregătit-o special pentru cei ca voi, cu scopul de a vă recâştiga! Această şcoală este focul judecăţii lumii exterioare, pe care trebuie să ajungeţi să o respingeţi, căci în caz contrar veţi fi distruşi odată cu ea!

9.       Pentru a preveni pe cât posibil acest deznodământ dezastruos, Divinitatea trimite marile catastrofe naturale pe pământ. Spune-Mi, nu ţi se pare impresionantă iubirea Ei? Îţi pare Ea dură şi lipsită de iubire, pentru simplul motiv că procedează aşa cum consideră că este absolut esenţial? Cum poţi crede măcar o singură clipă că Divinitatea şi-ar putea blestema şi condamna de-a pururi propriile creaturi, cărora le-a dat naştere din propria Sa Fiinţă? Ce plăcere perversă crezi tu că i-ar putea face acest lucru?

10.    Pe de altă parte, dacă doreşte să îşi elibereze pentru totdeauna creaturile, principala Ei grijă este ca acestea să nu cadă din nou în mâinile omnipotenţei Sale, ceea ce ar însemna sfârşitul definitiv al oricărei libertăţi a lor. Gestul omnipotenţei divine ar putea fi asemănat cu cel al unui părinte care îşi strânge la piept cu toată puterea copiii mici, strivindu-i până când aceştia şi-ar pierde complet viaţa. Dacă acest lucru s-a întâmplat deja o dată, dar tatăl mai are şi alţi copii, principala lui grijă ar fi să îi avertizeze pe aceştia de imensa lui putere, evitând pe cât posibil să îi mai strângă vreodată la piept, căci experienţa l-a învăţat unde poate conduce o astfel de îmbrăţişare!

11.    Dumnezeu nu are nevoie de o astfel de experienţă, căci înţelepciunea Lui este infinită. El este unicul şi bunul păstor al turmei Sale şi ştie cel mai bine cum să îşi protejeze oiţele de propria Lui omnipotenţă, de care nu se foloseşte decât atunci când modelează lumea fizică supusă judecăţii, dar niciodată atunci când creează un spirit complet liber din propria Lui Fiinţă! Acest proces de creaţie derivă exclusiv din iubirea şi din înţelepciunea Lui. În caz contrar, nu ar putea exista nici un fel de libertate în creaţie, şi implicit nici viaţă! Căci omnipotenţa lui Dumnezeu nu poate atrage altceva decât judecarea judecăţii!”

Capitolul 29

Semnificaţia textului din Scriptură: „Depărtaţi-vă de Mine, blestemaţilor!” Orice spirit malefic se blestemă singur. Păcatul împotriva Sfântului Duh.

1.       Eu: „Lăudându-te cu intelectul tău ascuţit, tu te-ai grăbit să îmi citezi o frază din Evanghelie care ţi s-a părut teribilă atunci când ai citit-o pentru prima oară, deşi dacă ai fi analizat-o din punct de vedere gramatical, ţi-ai fi putut da seama cu cea mai mare uşurinţă că Dumnezeu nu poate şi nu doreşte să pronunţe o sentinţă definitivă împotriva aşa-zişilor păcătoşi, condamnându-i pentru totdeauna pe aceştia cu omnipotenţa Sa.

2.       Într-adevăr, în Scriptură se spune: ‚Depărtaţi-vă de Mine, blestemaţilor!’ Ce rezultă din analiza precisă a acestui text? Că cei care trebuie să asculte această poruncă sunt deja blestemaţi. În caz contrar, porunca ar fi trebuit să sune altfel: ‚Aţi păcătuit întotdeauna împotriva Mea; de aceea, Eu, Dumnezeul vostru, vă condamn de-a pururi la chinurile iadului!’

3.       De vreme însă ce cei astfel condamnaţi de Divinitate sunt deja blestemaţi, rezultă pe de o parte că Dumnezeu nu reprezintă în acest caz un judecător, ci doar un păstor nevoit să le indice cu severitate oilor pe care le are în grijă şi care s-au separat din proprie iniţiativă de el că mai există şi o altă cale. Dacă nu ar urma-o nici pe aceasta, ele ar sfârşi direct în braţele omnipotenţei divine, lucru care ar însemna cu adevărat sfârşitul lor ultim!

4.       În al doilea rând, merită să te întrebi: ‚Cine i-a blestemat pe aceştia?’ Cu siguranţă, nu Dumnezeu! Căci dacă Dumnezeu ar blestema pe cineva, El nu ar mai face dovada iubirii şi a înţelepciunii Sale, care reprezintă însăşi esenţa Sa primordială. Dacă Divinitatea ar porni un război împotriva propriei Sale creaţii, Ea s-ar lupta practic cu Sine Însăşi, ceea ce ar însemna propria Sa distrugere, în loc să se întărească din eternitate în eternitate prin perfecţionarea continuă a operei Sale, respectiv a copiilor Săi!

5.       De vreme ce Dumnezeu nu se poate manifesta ca un judecător cu ajutorul omnipotenţei Sale, ci doar ca un păstor plin de iubire şi de înţelepciune, este limpede că blestemul a căzut asupra acestor spirite dintr-o cu totul altă parte. Cine le-a blestemat în acest caz? Răspunsul la această întrebare este foarte uşor de dat, cu condiţia ca cel care îl dă să fie suficient de interiorizat pentru a înţelege pe de o parte că orice fiinţă dispune de o voinţă complet liberă, născută din iubirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte că pentru a o izola de omnipotenţa Sa (cu scopul ca ea să devină o fiinţă cu adevărat liberă), Dumnezeu este nevoit să o trimită într-o lume exterioară supusă judecăţii, într-un trup limitat. Altfel spus, o astfel de fiinţă liberă nu poate fi blestemată (judecată) decât de ea însăşi, prin separarea ei completă de Dumnezeu.

6.       Divinitatea care nu doreşte să îşi priveze creatura de libertatea pe care i-a acordat-o nu mai poate face în acest caz altceva decât să îi reveleze calea pe care ar trebui să meargă pentru a restabili puntea de legătură cu iubirea şi cu înţelepciunea lui Dumnezeu. În afara acestei punţi de legătură nu se poate vorbi de vreo libertate absolută, şi deci nici de o viaţă spirituală eternă, căci în afara acestei conexiuni nu mai există decât omnipotenţa lui Dumnezeu. Iubirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu sunt singurele premise care pot asigura fundamentele şi persistenţa vieţii create. Orice formă de viaţă izolată de sursa sa primordială trebuie din necesitate să piară, căci nu poate fi capabilă să opună rezistenţă puterii absolute a lui Dumnezeu.

7.       De aceea, stă scris că: ‚Dumnezeu rezidă în interiorul luminii eterne şi inaccesibile!’ Altfel spus: ‚Omnipotenţa lui Dumnezeu, respectiv puterea infinită a Divinităţii, este şi trebuie să rămână de-a pururi inaccesibilă naturii fiinţelor create, pentru ca acestea să poată continua să existe’. Căci orice conflict cu omnipotenţa lui Dumnezeu nu poate însemna altceva decât moartea fiinţei create. O fiinţă complet separată de iubirea lui Dumnezeu care s-ar confrunta cu această putere infinită a Divinităţii ar fi în mod necesar înghiţită de aceasta, nemaiputându-se despărţi vreodată de ea, la fel cum nu s-ar mai putea despărţi un fir de praf îngropat sub munţii Himalaya de povara munţilor de deasupra sa!”

Capitolul 30

Ce s-a întâmplat cu bogatul cel lacom şi cu Lazăr cel sărac în lumea de dincolo. Cine a creat iadul? Răspuns: răutatea spiritelor.

1.       Eu îmi continui discursul: „Văd că gândeşti astfel în sinea ta: ‚Toate acestea ar fi adevărate, în măsura în care Divinitatea le-ar vorbi într-adevăr astfel spiritelor libere care s-au izolat din proprie iniţiativă în propria lor natură. Această aparentă tactică de speriere a lor nu poate compensa însă şocul primei impresii. Mă întreb care este adevărul în legătură cu povestea lui Lazăr cel Sărac şi a bogatului cel lacom care a ars în focul cel mai teribil al iadului, implorând iertarea, dar negăsind nici o ureche dispusă să îl asculte, căci între el şi graţia lui Dumnezeu a existat o prăpastie pe care nimeni şi nimic nu au putut-o umple, de-a lungul întregii eternităţi… Cum se împacă iubirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu cu această situaţie?’

2.       Îţi voi răspunde Eu: dragă prietene, ştiam dinainte că îmi vei pune această întrebare. Doresc să te întreb la rândul Meu: cine l-a aruncat pe acel om lacom în iad? Crezi oare că Dumnezeu? Personal, nu ştiu ca Divinitatea să se fi ocupat cu aşa ceva!

3.       Chiar crezi că respectivul spirit s-a întors către iubirea şi graţia lui Dumnezeu în momentul chinului său absolut necesar, în speranţa că va fi eliberat? Din câte ştiu Eu, el s-a întors către spiritul lui Avraam, nu către Dumnezeu! Deşi spiritul lui Avraam a atins perfecţiunea maximă pe care o poate atinge un spirit creat, el nu este însă totuna cu Divinitatea – singura care poate ajuta un astfel de spirit căzut. De altfel, tocmai în astfel de cazuri extreme nu trebuie spiritele să îşi întindă reciproc mâna pentru a se ajuta, căci înţelepciunea secretă şi iubirea cea mai profundă a lui Dumnezeu se află deja la lucru, acţionând în sensul eliberării spiritului căzut!

4.       Oricum, dacă spiritul cel lacom se află într-o mare suferinţă, chiar crezi că vinovată este Divinitatea? Nu ţi s-ar părea o injustiţie ca Dumnezeu să intervină într-un asemenea caz, desfăcând ceea ce şi-a făcut spiritul cu mâna lui, din proprie iniţiativă? Vorbeşte, ce ai de spus?”

5.       Robert îmi răspunde:  „Într-adevăr, ca de obicei, ai perfectă dreptate! Dacă Divinitatea este plină însă de o iubire atât de desăvârşită, lucru de care încep să mă conving din ce în ce mai mult, îmi pun fără să vreau întrebarea: cum a fost posibil ca Ea să fi creat un loc atât de odios de pedeapsă, în care spiritul să suporte chinuri atât de indescriptibile înainte de a se apropia cât de cât de perfecţiune, scăpând astfel din iadul respectiv şi intrând într-o regiune ceva mai blândă? Chiar trebuie să existe un iad? Chiar trebuie aceste spirite să îndure aceste dureri insuportabile? Nu s-ar putea aranja altfel lucrurile, într-o manieră ceva mai puţin crudă?”

6.       Eu: „Ascultă, dragul Meu prieten, chiar crezi că cel care a creat iadul a fost Dumnezeu? O, te asigur că greşeşti foarte tare! Iadul a fost creat chiar de spirite, şi asta încă din antichitate. Dumnezeu nu a făcut altceva decât să îngăduie această creaţie a lor, pentru a nu le îngrădi cu nimic libertatea creatoare. Nici o fiinţă din ceruri nu şi-ar putea imagina vreodată că Dumnezeu a fost cel care a creat iadul. Dacă ar fi capabil de aşa ceva, El ar trebui să fie impregnat înainte de toate de păcat şi de vibraţii malefice, lucru absolut imposibil, căci Dumnezeu nu poate acţiona împotriva ordinii Sale eterne. De aceea, este neverosimil să crezi că Dumnezeu ar fi putut crea din El Însuşi iadul, în sensul cel mai concret al cuvântului. El îngăduie însă această creaţie pentru ca spiritele să îşi poată păstra libertatea de expresie, creându-şi circumstanţele cele mai potrivite pentru a-şi manifesta răutatea!

7.       În întreaga infinitate, nu vei putea găsi niciodată un loc creat de Dumnezeu cu scopul de a îndeplini funcţia de iad. De fapt, nici nu există undeva vreun iad în afara omului însuşi. Pe de altă parte, dacă acesta ignoră complet cuvântul lui Dumnezeu, folosindu-şi liberul arbitru pentru a crea un iad şi refuzând să asculte poruncile uşoare date de Dumnezeu, de ce crezi că Divinitatea este cea care trebuie condamnată pentru acest lucru? De ce îl învinovăţeşti pe Dumnezeu dacă un spirit îl abandonează în mod voluntar, bătându-şi joc de El şi comiţând blasfemie după blasfemie?

8.       De vreme ce Dumnezeu este unica viaţă şi lumina tuturor luminilor, inclusiv singura binecuvântare reală pentru toate fiinţele create de El, este normal ca ignorarea Lui să conducă la o stare absolut neplăcută, căci nu poate exista viaţă, lumină şi bunătate în afara lui Dumnezeu!

9.       Un om care îl abandonează pe Dumnezeu, alungându-L din inima lui şi refuzând să-L mai primească vreodată în ea, nu face altceva decât să îşi creeze în interior un iad, adică un univers lăuntric întru totul malefic. Dacă spiritul respectiv se complace în această stare, suferind din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului, cu siguranţă Divinitatea nu poate fi învinovăţită pentru starea lui, căci dacă Ea ar prelua controlul asupra respectivului spirit, folosindu-se de omnipotenţa Ei şi în pofida rezistenţei pline de încăpăţânare opusă de el, puterea Sa infinită ar anihila pe loc această creatură, lucru care s-ar împotrivi ordinii divine.

10.    Dacă Divinitatea ar distruge chiar şi cea mai mică fiinţă care a fost eliberată cândva de la sânul Său, acesta ar fi începutul distrugerii întregii creaţii. De vreme ce Divinitatea şi-a creat ordinea imuabilă astfel încât să nu permită niciodată distrugerea vreunei creaturi a Sa, indiferent de stadiul dezvoltării acesteia, rezultă că fiecare fiinţă îşi are asigurată (cel puţin la modul potenţial) nemurirea, şi implicit posibilitatea de a atinge o stare de binecuvântare extremă, sau de a-şi păstra nefericirea, dacă aşa doreşte ea!

11.    Spune-Mi, dacă un om este proprietarul unei vii în care nu cresc decât soiuri nobile de viţă de vie, dar le smulge din rădăcini şi plantează în locul lor numai mărăcini şi scaieţi, pentru simplul motiv că aceste plante îi oferă o plăcere mai mare decât viţa de vie de dinainte, - tot Divinitatea este de vină pentru că acest proprietar stupid nu obţine nici o recoltă de struguri, ajungând în final să facă foamea şi să sufere, din cauza propriei sale prostii?

12.    La fel se petrec lucrurile şi cu acele spirite care refuză să accepte ordinea lui Dumnezeu, nedorind să cultive splendida viţă de vie din interiorul fiinţei lor! Ele ajung în final să culeagă numai scaieţi şi mărăcini, dar nu văd cum ar putea fi învinovăţit Dumnezeu pentru acest dezastru… Spune-Mi ce gândeşti în această privinţă!”

Capitolul 31

Robert este întru totul de acord cu Iisus. O ultimă întrebare: „Care este adevărata natură a lui Dumnezeu?”

1.       Robert îmi răspunde:  „Mult stimate prieten! Ce ţi-aş mai putea răspunde după acest discurs al Tău, de o limpezime uluitoare? Totul mi se pare acum cât se poate de clar, uşor de înţeles şi absolut adevărat. Cu siguranţă, Divinitatea nu ar putea acţiona altfel decât aşa cum Mi-ai prezentat-o Tu, căci în caz contrar ar înceta să mai fie o Divinitate, lucru care ar pune capăt tuturor creaţiilor Sale.

2.       Am început de asemenea să înţeleg că dacă doreşte să fie cu adevărat fericit, orice spirit trebuie să îşi cultive sensibilitatea şi percepţia cea mai subtilă cu putinţă, astfel încât nici chiar cele mai rafinate impresii să nu-i scape. Fiind un spirit viu, el trebuie să sesizeze inclusiv impresiile negative, căci altfel ar fi un spirit pe jumătate mort, sau ca şi cum ar fi anesteziat din punct de vedere spiritual, fapt care i-ar îngrădi liberul arbitru.

3.       La rândul ei, Divinitatea nu ar putea exista de-a pururi decât în relaţie cu creaturile Sale, aşa cum mi-ai demonstrat Tu atât de impecabil. Practic, nu mai am ce să adaug la spusele Tale, căci sunt întru totul de acord cu ele.

4.       Îmi pun totuşi o nouă întrebare de maximă importanţă: ‚Unde se află această Divinitate? În ce regiune a infinităţii şi-a stabilit Ea domiciliul?’ Un lucru este cert: trebuie să existe un loc în care să se simtă acasă în toată plenitudinea Ei. Are Ea formă, şi dacă da, care este aceasta? Sau este complet lipsită de formă, dat fiind că Fiinţa Ei este nelimitată, manifestându-se prin toate formele care există în creaţie? Ascultă, prietene, după ce am înţeles pe deplin necesitatea unei existenţe divine superioare, ceea ce mă preocupă acum este locul în care se află Aceasta şi forma Ei!

5.       Mai întâi de toate, doresc să-Ţi mărturisesc totuşi că aş prefera o Divinitate cu formă, de preferinţă chiar una umană. Căci i-ar fi greu unui om să iubească din toată inima sa o Divinitate nelimitată prin natura Ei sau având o formă străină celei umane.

6.       O fiinţă care nu poate fi înţeleasă sau privită nu poate fi nici iubită! Din punct de vedere matematic, forma cea mai perfectă între toate este cea sferică, dar din punct de vedere moral… Într-adevăr, este o plăcere să contempli imensele sfere cereşti, dar acest lucru se datorează luminii lor. Cum să iubeşti însă o asemenea sferă luminoasă?! Vezi Tu, în această privinţă mă tem că inima mea ar fi nevoită să păstreze tăcerea!

7.       De aceea, dragul şi bunul meu prieten, de vreme ce pari mult mai apropiat de mult-iubita Divinitate decât mine, Te implor, răspunde-mi inclusiv la întrebările referitoare la locul în care sălăşluieşte aceasta şi la forma Ei!

8.       De acum înainte nu va mai trebui să îmi faci demonstraţii atât de ample, căci deja m-am convins pe deplin de înţelepciunea Ta extrem de profundă, aşa că voi crede din start orice cuvânt pe care mi-l vei spune. De aceea, Te rog, nu mă lăsa în ignoranţă în privinţa acestui subiect care mă preocupă atât de tare!”

Capitolul 32

„Iubeşte-Mă pe Mine (Iisus), căci întreaga plenitudine a Divinităţii sălăşluieşte în Mine!” Robert se îndoieşte de această afirmaţie, dar este dispus să o accepte prin cultivarea credinţei sale.

1.       Eu: „Dragul Meu prieten şi frate! Strugurii nu trebuie culeşi din vie înainte de a fi pe deplin copţi, căci sucul lor vital ar da naştere unui vin acru, lipsit de spirit. Chiar dacă ar avea vreun pic de aromă, aceasta ar fi extrem de neplăcută.

2.       Aşa cum eşti la ora actuală, tu poţi fi asemănat cu un strugure necopt. Altfel spus, revelaţia pe care doreşti să ţi-o fac este mai presus de puterea ta de înţelegere. Vei realiza cât de curând de ce! Când te vei mai maturiza, propriul tău spirit îţi va spune ceea ce doreşti să afli acum de la Mine fără nici un pic de întârziere.

3.       Până una alta, mai există un aspect important pe care trebuie să îl clarificăm. Dacă şi acesta îţi va deveni clar, atunci te vei maturiza mult mai rapid decât îţi imaginezi la ora actuală. Dacă nu vei fi însă de acord cu faptul că el corespunde întru totul ordinii divine, atunci îţi va lua ceva mai mult timp ca să te maturizezi.

4.       Aşa cum ştii deja, la fel cum strugurii se coc la căldura soarelui, spiritele umane nu se pot maturiza decât prin cultivarea iubirii de Dumnezeu. Dacă nu îl poţi iubi încă pe Dumnezeu, dar totuşi doreşti să ştii unde se află Acesta şi care este înfăţişarea Lui, atunci iubeşte-Mă pe Mine cu toată sinceritatea şi puterea, căci nu cred că te mai îndoieşti de natura Mea. În acest fel, te vei apropia din ce în ce mai mult de maturitatea care îţi este necesară, căci iubirea faţă de aproape este aproape similară cu iubirea faţă de Dumnezeu. Cel puţin într-o privinţă nu cred că mai ai vreo îndoială, şi anume că Eu sunt cea mai apropiată fiinţă de tine la ora actuală…

5.       De aceea, fă acest lucru, şi te asigur că te vei apropia în acest fel foarte mult de Divinitate. Până atunci, să trecem însă la aspectul pe care spuneam că trebuie să îl lămurim.

6.       Dragă prietene, de vreme ce cunoşti atât de bine Epistolele lui Pavel, spune-Mi: ce crezi că a dorit să spună acesta atunci când a afirmat că ‚În Christos sălăşluieşte întreaga plenitudine a esenţei lui Dumnezeu’? Crezi că el dorea să spună că Divinitatea sălăşluieşte în întregime în Christos, respectiv în Mine, sau doar făcea o aluzie la calitatea spirituală divină a doctrinei Mele, dată fiind şi tendinţa celor din vechime de a diviniza tot ce ieşea din comun? Spune-Mi ce gândeşti, căci sunt întru totul dispus să te ascult”.

7.       Robert îmi răspunde:  „Într-adevăr, dragul meu prieten, întrebarea Ta nu este lipsită de subtilitate! La urma urmei, cine ar putea să bănuiască la ce se referea exact bunul de Pavel? Mi se pare destul de riscant să afirm cu precizie la ce se referea acest învăţător al păgânilor. Întotdeauna mi s-a părut extrem de arogant din partea diferiţilor critici să afirme că au înţeles perfect ce a dorit să spună cutare sau cutare autor de geniu! Personal, aş prefera să păstrez o anumită smerenie în această privinţă, lăsându-i pe alţii să-şi dea cu părerea. Dacă sunt de acord cu părerea lor, atunci îi aprob; dacă nu sunt de acord, atunci îi ascult pe alţii, acţionând astfel într-un acord deplin cu Pavel, care spunea: ‚Examinaţi totul, dar nu reţineţi decât ceea ce este bun’! Eu nu pot considera însă că ceva este bun decât în măsura în care corespunde întru totul cu convingerile mele cele mai intime. Dacă Pavel s-a referit la prima semnificaţie din cele amintite de Tine, înseamnă cu siguranţă că nu s-a referit la cea de-a doua, şi invers! Acesta este singurul adevăr matematic şi logic pe care îl recunosc deocamdată.

8.       Sper că înţelegi acum de ce doresc să evit răspunsul la întrebarea Ta, preferând să ascult părerea Ta! De aceea, fii atât de bun şi lasă-ţi înţelepciunea să-mi lămurească şi acest aspect!”

9.       Eu: „Mă cam aşteptam la acest răspuns, prietene. Trebuia să fie un răspuns inteligent şi de bun simţ, care corespunde intelectului tău. De altfel, răspunsul nu are nimic de-a face cu supranaturalul. Dacă ne raportăm la inteligenţa cea mai pură şi mai spirituală, Pavel nu putea face referire decât la un singur lucru. Acest fapt derivă din însăşi ordinea cuvintelor folosite de el, care nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei pe care a dorit să o comunice el. Pe scurt, nu putem avea nici o îndoială asupra faptului că el s-a referit prin cuvintele sale la prima semnificaţie din cele două amintite de Mine. Până şi inteligenţa lumească este de acord în această privinţă. Cât despre cea supranaturală, pe aceasta tu nu o cunoşti, căci Hegel, Strauss, Rousseau şi Voltaire nu au înţeles niciodată această enigmă. Cât despre tine, ca un mare admirator al acestor înţelepţi ai lumii exterioare ce ai fost dintotdeauna, este limpede că nu poţi cunoaşte o altă cale decât au cunoscut ei, care au fost mai ignoranţi decât erau romanii în ceea ce priveşte existenţa Americii, a Australiei şi a Noii Zeelande.

10.    Dacă în calitatea ta mult lăudată de german, ai fi studiat în locul acestor filozofi Biblia în limba germană, opera lui Swedenborg şi a altor înţelepţi germani, ai şti foarte bine cum trebuie interpretat acest citat din Pavel. Fiind însă un hegelian, tu te afli încă foarte departe de inteligenţa spirituală lăuntrică, şi va mai trebui să treacă multă vreme până când te vei putea apropia de aceasta! Ascultă însă cu atenţie cele spuse de Mine! Dacă vei accepta aceste cuvinte, vei putea spune că te-ai apropiat considerabil de ţelul propus.

11.    Ascultă, Pavel L-a considerat pe Christos, deci pe Mine, drept Fiinţa Supremă, deşi a fost cândva cel mai mare opozant al Meu. Spune-Mi acum, ce crezi de credinţa şi înţelepciunea lui Pavel?”

12.    Robert:  „Mult iubite prieten, şi la această întrebare este greu să-Ţi dau un răspuns adecvat, căci mai întâi de toate, ar trebui să dispun de o inteligenţă supranaturală care îmi lipseşte cu desăvârşire. Fără alte dovezi suplimentare, este greu să crezi în ceva în care credea Pavel, deşi trebuie să recunosc că a fost o fiinţă cât se poate de inteligentă. La fel ca toţi ceilalţi înţelepţi din antichitate, Pavel ştia foarte bine cât de precar este fundamentul teoriilor metafizice şi teozofice. Pornind de la cunoaşterea lor umană, aceşti înţelepţi şi-au dat seama cât de nefericită ar fi rasa umană dacă i s-ar explica în detaliu natura ei tranzitorie. De aceea, ei şi-au propus să conducă din nou naţiunile prin aforismele şi prin discursurile lor, uneori chiar prin predicţiile oracolului din Delphi, către o oarecare credinţă mistică, care să le ofere oamenilor cel puţin speranţa într-o viaţă viitoare. Cât despre faptul că nutreau ei înşişi o asemenea credinţă sau erau pe deplin convinşi de ceea ce afirmau, în această privinţă trebuie să îmi exprim îndoiala, cel puţin până când voi avea acces la inteligenţa lăuntrică, sau eventual un contact direct cu spiritele care propovăduiau o astfel de învăţătură.

13.    În ceea ce mă priveşte, trebuie să-Ţi spun că nu am nici cea mai mică obiecţie să Te consider una cu Dumnezeu, cel puţin până când voi găsi o altă Divinitate! Dacă nu voi găsi nici un alt Dumnezeu de-a lungul întregii eternităţi, Tu vei rămâne singurul Dumnezeu şi Domn pe care îl voi accepta vreodată! Un lucru este sigur: dacă Dumnezeu s-ar manifesta printr-unul dintre noi doi, în mod cert Tu ai fi acela! Nu există nici cea mai mică îndoială că în mine nu poate fi găsită nici o urmă de Divinitate, cu toată înţelepciunea mea hegeliană! Totuşi, nu mai trebuie să-mi ceri să-Ţi explic de ce sunt dispus să cred din toată inima în Divinitatea Ta, căci nu Ţi-aş putea răspunde niciodată la această întrebare.

14.    Prin excelenţă, credinţa nu are nevoie de dovezi, căci reprezintă ea însăşi fie o stare de inerţie intelectuală, fie una de obedienţă spirituală, ca să mă exprim astfel. Dacă un intelect mai activ solicită dovezi pe o temă dată, iar aceste dovezi îi sunt furnizate, nu mai putem vorbi de credinţă, ci doar de o convingere vizibilă.

15.    În ceea ce mă priveşte, eu nu aş putea să-Ţi aduc vreo dovadă în legătură cu Divinitatea Ta, aşa că prefer doar să cred pur şi simplu în faptul că Tu eşti una cu Dumnezeu. Dacă în viitor acest lucru se va dovedi dincolo de orice îndoială, credinţa mea se va transforma cu siguranţă!

16.    Căci eu sunt un fel de Toma Necredinciosul, având nevoie de dovezi clare înainte de a accepta o realitate ca fiind definitivă.

17.    Mi-ai recomandat mai devreme să citesc Biblia şi pe teozoful Swedenborg; la ce mi-ar folosi însă acest lucru, dacă nu am la dispoziţie cele două cărţi? De aceea, mă voi limita deocamdată la credinţa cea mai simplă, ceea ce mă va transforma într-un spirit chiar mai prost decât sunt – dacă acest lucru Ţi se pare posibil! Mă voi dărui aşadar în întregime acestei credinţe, şi am bănuiala că voi fi cu mult mai fericit decât până acum.

18.    Căci orice prost este infinit mai fericit decât spiritul iluminat. În timp ce cel din urmă face investigaţii cu sudoarea frunţii, urmărind să se apropie de marea biserică pentru a-şi propovădui adevărul altor mii de oameni, făcându-i fericiţi, omul care îşi păstrează credinţa pură nu face decât să recite din inimă Pater Noster, după care se culcă netulburat, dormind un somn lin şi liniştit, la fel ca o marmotă. Pe el nu îl preocupă sfârşitul, căci şi-a plătit iertarea păcatelor la preot (de la care a primit o dispensă) şi şi-a asigurat astfel un bine cuvenit loc în Paradis, ferindu-se de iad şi de purgatoriu! Credinţa lui oarbă îl face să creadă cu tărie în toate aceste lucruri, aşa că moare cu credinţa deplină că va ajunge direct în rai. Asta numesc eu o prostie fericită, şi mai doresc să adaug ceva:

19.    Cel care îşi petrece întreaga viaţă cercetând şi reflectând nu este decât un prost şi un măgar, căci aceste activităţi nu amplifică fericirea nici în lumea fizică şi nici în cea spirituală (cam nebuloasă, din câte constat). Dimpotrivă, ele îl fac cu atât mai nefericit cu cât setea sa de lumină şi de adevăr a fost mai mare, căci singura concluzie la care ajunge este că Divinitatea nu a creat niciodată un izvor care să îi stingă această sete.

20.    De aceea, doresc să părăsesc această cale, aruncându-mă fără rezerve în braţele moi ale celei mai stupide şi oarbe credinţe cu putinţă. Probabil că în acest fel voi reuşi să cunosc în sfârşit adevărata fericire la care are dreptul fiinţa umană…

21.    Să luăm de pildă cazul unui prelat. Cât de fericit este el… Nu se gândeşte la nimic, nu inventează nimic şi nu trăieşte decât pe baza credinţei sale romano-catolice într-o ordine blândă, epicurian-stoică, bucurându-se de mesele sale atent selectate. Prietene, iată ce aş putea numi eu o existenţă cu adevărat fericită! Aceasta este viaţa la care conduce credinţa cea mai oarbă şi mai stupidă cu putinţă!

22.    De aceea, fără nici un alt gând suplimentar, intenţionez să mă arunc în braţele credinţei oarbe, în speranţa că voi deveni astfel mai fericit… Bun, am stabilit aşadar: cred în Divinitatea Ta! Spune-mi, am procedat corect? Te rog, vorbeşte, mult iubite prieten!”

Capitolul 33

Despre credinţa autentică şi despre cea falsă. Pericolele unei vieţi prea îndestulate.

1.       Iau din nou cuvântul: „Ascultă, dragul Meu prieten! Credinţa ta este mai degrabă un fel de lene mentală. Ea se deosebeşte întru totul de adevărata credinţă, care presupune un efort fizic, psihic şi spiritual maxim. Credinţa ta nu diferă cu nimic de cea a unei broaşte, căci numai ea se mulţumeşte cu orice băltoacă, simţindu-se la fel de fericită într-un iaz sau într-o baltă de excremente. O astfel de credinţă nu poate face nici o distincţie între iad şi rai, acceptând orbeşte numai semnificaţia literală a doctrinei.

2.       Cum poţi considera un prelat fericit, în condiţiile în care el nu face altceva decât să se complacă în credinţa sa stupidă, bazându-se pe protectoratul Romei şi pe prostia enoriaşilor săi? Chiar crezi că o viaţă fericită pe pământ rămâne la fel de fericită şi în această lume a spiritelor? Nici vorbă, îţi spun Eu!

3.       Cu cât omul îşi hrăneşte mai mult trupul, această închisoare a spiritului său, cocoloşindu-l în fel şi chip, şi cu cât face mai multe concesii dorinţelor acestui trup, cu atât mai ataşat devine el de acesta!

4.       Imaginează-ţi cât de greu trebuie să-i fie acestui om atunci când vine momentul separării de această închisoare! Nu ţi se pare necesar în aceste condiţii, în care fructul vieţii s-a identificat complet cu ‚mama’ sa, ca sufletul şi spiritul să fie smulse cu forţa din această închisoare trupească, chiar cu riscul de a le dezmembra de tot, pentru a le separa astfel de trupul cu care au devenit una? Crezi că acest procedeu reprezintă o plăcere pentru suflet şi pentru spirit? Crede-Mă, acest chin nu poate fi comparat cu nici o altă tortură terestră, şi ştii bine că sunt destul de familiarizat cu torturile la care îşi supun oamenii semenii! De vreme ce acest hedonism terestru are în final consecinţe atât de amare, cum poţi numi această viaţă una cu adevărat fericită?

5.       Crede-Mă, toţi aceşti umflaţi egoişti şi lipsiţi de griji, la care se adaugă şi toţi desfrânaţii şi amatorii de plăceri carnale, vor avea o mare surpriză, extrem de dureroasă, atunci când moartea fizică îi va sili să se despartă de corpul fizic!

6.       Aceasta este ‚bucuria’ la care conduce credinţa stereotipă şi dogmatică! Când ajung în această lume a spiritelor, în care fiecare impresie devine infinit amplificată, datorită unei sensibilităţi extreme caracteristică acestei lumi, aceste suflete ‚binecuvântate’ devin expuse tuturor ororilor, căci nu mai sunt protejate de învelişul empiric al corpului fizic. Abia acum încep ele să simtă adevărata ‚bucurie’ (mai precis durere) în vederea căreia s-au pregătit prin credinţa lor de complezenţă.

7.       Dacă aceasta este ‚fericirea’ pe care o aştepţi, nu ai decât să îţi cultivi această credinţă de operetă, în speranţa că vei deveni în curând mai fericit. Te asigur că în scurt timp vei ajunge să gândeşti cu totul altfel!

8.       Eu Însumi le-am predicat oamenilor următorul mesaj: ‚Fiţi la fel de perfecţi cum este Tatăl vostru din ceruri!’ La rândul lui, Pavel le-a cerut adepţilor săi să examineze totul cu cea mai mare atenţie şi să nu păstreze decât ceea ce este bun. Spune-Mi, ţi se pare că atât Eu cât şi Pavel am propovăduit prin aceste cuvinte o credinţă oarbă, care de altfel nici nu poate fi numită credinţă? Sau dimpotrivă, am militat pentru o credinţă autentică şi vie, care depăşeşte cu mult orice alt tip de cunoaştere? Judecă singur dacă ceea ce numeşti tu credinţă chiar reprezintă aşa ceva! Abia apoi îţi voi clarifica ce înseamnă adevărata credinţă. Este rândul tău să vorbeşti!”

Capitolul 34

Viziunea lui Robert asupra credinţei şi asupra adevăratei adorări a lui Dumnezeu.

1.       Robert:  „Prietene, mă scoţi din minţi! Ascultă, dacă ceea ce cred eu nu are nimic de-a face cu credinţa, atunci poţi să-mi smulgi şi capul de pe umeri, şi tot nu aş putea să-ţi spun altceva în legătură cu adevărata credinţă.

2.       Simpla gândire nu este totuna cu credinţa, iar simpla privire, ascultare şi atingere încă şi mai puţin! În afara reflecţiei şi a percepţiei infailibile a simţurilor, omul nu mai dispune însă de nici un alt instrument al cunoaşterii. Pe de altă parte, dacă reflecţia, privitul, ascultarea şi atingerea sunt numite credinţă, atunci ce mai înseamnă convingerea pozitivă?

3.       În viziunea mea, convingerea înseamnă să consideri ceva ca fiind absolut adevărat, atât timp cât această realitate nu contrazice legea raţiunii pure, chiar dacă o dogmă nu poate fi demonstrată întotdeauna cu o precizie matematică. Dacă ea poate fi demonstrată însă în acest fel, atunci avem de-a face cu sfârşitul credinţei, la fel cum speranţa – fiica cea mare a credinţei – încetează să mai existe după ce obiectul ei a fost îndeplinit!

4.       De aceea, eu nu pot considera credinţa altceva decât acceptarea voluntară a unor dogme şi date istorice, atât timp cât acestea nu contrazic raţiunea. Dacă această definiţie nu Ţi se pare corectă, atunci aş dori să aflu de la Tine ce înseamnă credinţa.

5.       Îmi amintesc că le-ai vorbit de mai multe ori discipolilor Tăi despre puterea miraculoasă a credinţei, spunându-le chiar că aceasta poate muta munţii din loc – afirmaţie pe care nu cred că au înţeles-o mai mult decât mine. Chiar Te refereai la o asemenea credinţă ireală? În acest caz, trebuie să recunosc că în cazul meu nu se poate vorbi de o asemenea credinţă, căci aceasta nu poate muta din loc nici măcar un fir de nisip, necum un munte!

6.       Ascultă-mă, dragul meu prieten! Dacă eu aş fi avut o asemenea credinţă pe pământ, atunci bunul de Windischgräz ar fi sfârşit-o destul de prost. Te asigur că pe acest om l-aş fi pus în mişcare într-o manieră care Te-ar fi uimit! Să muţi munţii din loc prin puterea credinţei mi se pare un gând grandios. Din păcate, este doar un gând...

7.       Cât despre dogma lui Pavel, care spunea că trebuie să cercetăm totul, dar să nu reţinem decât ceea ce este bun, pot să-Ţi spun că mi-am făcut din ea un moto personal. La fel, dorinţa de a deveni perfect, aşa cum este şi Tatăl nostru din ceruri (sau mai bine zis aspiraţia de a deveni la fel de perfect ca şi El) – a fost dintotdeauna forţa care mi-a motivat toate eforturile. Ce am obţinut însă în acest fel? Actuala mea stare reprezintă cel mai bun răspuns la această întrebare.

8.       Nici Tu nu pari să ai sub tălpi un soare, până una alta. Din câte se pare, credinţa Ta miraculoasă nu a pus în mişcare nici un munte de aur, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul meu! Dar cine ştie ce se va mai întâmpla în continuare?

9.       Dacă sunt dispus să cred cu toată bunăvoinţa că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu cel viu, sau chiar Fiinţa Supremă Însăşi (în măsura în care mi-ai cere să cred aşa ceva), fac acest lucru pentru simplul motiv că raţiunea mea nu descoperă nici o imposibilitate logică în această afirmaţie. Mi-ai explicat ceva mai devreme într-o manieră cât se poate de clară natura Divinităţii, care nu dispare în nici un fel dacă Aceasta îşi asumă o formă vizibilă în ochii creaturilor Sale. Nu este însă mai puţin adevărat că dacă aş primi dovezi ferme care să-mi certifice ceea ce acum doar cred, atunci credinţa mea ar înceta, fiind înlocuită de o certitudine.

10.    Desigur, ai putea spune: ‚Iată, toţi credincioşii Mei se închină până la pământ atunci când îmi rostesc numele, adorându-Mă în acest fel. Dacă afirmi că eşti convins că Eu sunt Divinitatea Însăşi, de ce nu procedezi şi tu la fel ca ceilalţi credincioşi ai Mei?’

11.    Ei bine, eu consider că această reverenţă faţă de Divinitate este doar un semn de slăbiciune mentală, o lipsă de raţiune dublată de o anumită doză de fanatism.

12.    Dacă ai fi Divinitatea adevărată, ar trebui să fii de acord cu mine, căci în caz contrar ai fi o Divinitate ambiţioasă şi orgolioasă, imagine mai degrabă ridicolă decât demnă de a fi admirată! Eu ştiu însă foarte bine că astfel de gânduri de mărire nu Te-au tulburat niciodată, indiferent dacă eşti cu adevărat una cu Dumnezeu sau nu. Tocmai de aceea nu m-am grăbit până acum să mă prosternez la picioarele Tale, fiind absolut convins că o asemenea slăbiciune a raţiunii mele nu ar face altceva decât să Te ofenseze.

13.    De aceea, nu voi proceda în acest fel, deşi sunt absolut convins că Tu eşti într-adevăr Divinitatea, căci nu pot crede că un Dumnezeu care reprezintă înţelepciunea supremă ar putea fi dependent de un asemenea comportament. Această desfătare sordidă mi s-ar părea stupidă chiar dacă cineva s-ar închina la picioarele mele, cu atât mai mult cu cât eu nu sunt decât un gânditor mediocru.

14.    După părerea mea, singura adoraţie cu adevărat pe placul lui Dumnezeu constă în respectarea poruncilor divine, respectiv a ordinii eterne a lui Dumnezeu, fără de care nici o creatură nu ar putea supravieţui. Tot ce nu ţine direct de această ordine aparţine păgânismului cel mai orb cu putinţă!

15.    Am admirat întotdeauna faptul că ai respins cu vehemenţă adorarea din vârful buzelor pe care Ţi-o adresau acei evrei neruşinaţi. Cred însă că nici ‚rugăciunea fără încetare’ de care vorbea Pavel nu este cu ceva mai rezonabilă, în cazul în care el făcea referire la o simplă repetare rituală a unor cuvinte, lucru care m-ar mira din partea lui Pavel, care a fost – trebuie să recunosc – un om cât se poate de înţelept.

16.    În concluzie, eu cred că Tu eşti una cu Dumnezeu, sau cel puţin Fiul adevărat al lui Dumnezeu, aşa cum Te-ai recomandat Tu Însuţi în faţa celor care respectau poruncile lui Dumnezeu, iubindu-L mai presus de orice. În aceste condiţii, sunt absolut hotărât să fac tot ce îmi vei cere, căci mă închin în faţa înţelepciunii Tale. Dacă îmi vei cere însă să mă aplec până la pământ şi să fac rugăciuni din vârful buzelor, numărând mătănii, Te asigur de pe acum că nu voi face aşa ceva, considerând din start o asemenea atitudine ca pe o ofensă la adresa numelui Tău drag, şi nicidecum ca pe o onorare a lui! Spune-mi, eşti satisfăcut de răspunsul meu?”

Capitolul 35

Capacitatea duală de discernământ a omului. Numai lumina spirituală poate ajunge la adevărata credinţă. Despre practică şi despre virtute.

1.       Eu: „Atât timp cât omul nu ştie să definească realitatea în care trăieşte decât cu ajutorul raţiunii sale, el nu poate avea o altfel de înţelegere a credinţei şi a rugăciunii decât cea pe care tocmai mi-ai oferit-o tu, cu atâta sinceritate. Căci raţiunea cerebrală a omului nu poate cunoaşte altă cale decât aceea a percepţiei materiale şi a viziunii senzoriale. O credinţă spirituală, cu adevărat vie, nu-şi poate implanta însă rădăcinile în percepţia senzorială, la fel cum un bob de grâu nu poate încolţi pe o stâncă de granit. Deşi granitul îi asigură un fundament cât se poate de solid, el nu dispune de umezeala necesară pentru a dizolva bobul de grâu, silindu-l să încolţească şi să dea naştere noii mlădiţe (germenului viu din interiorul său). De aceea, bobul de grâu va rămâne pe stânca de granit exact aşa cum a ajuns pe ea, neschimbat. Cu timpul, el va muri, căci nu găseşte nici un fel de susţinere pe respectiva stâncă. La ce ţi-ar putea folosi cunoaşterea şi obedienţa ta pur mentală (căreia tu îi spui credinţă), dacă spiritul tău nu participă la acest act de credinţă?

2.       Ascultă-Mă, orice om are o dublă percepţie: una exterioară, generată de minte (adică de cap), respectiv de înţelegerea sa fizică, care nu poate înţelege însă natura lui Dumnezeu, căci ea nu i-a fost acordată sufletului decât cu scopul de a separa (pentru moment) spiritul său de Divinitate, făcându-l să uite de Ea. Dacă sufletul doreşte să îl caute şi să îl descopere pe Dumnezeu doar cu ajutorul acestei calităţii negative, el nu va face decât să se îndepărteze de scopul său, şi asta cu atât mai mult cu cât va urma mai încăpăţânat această cale.

3.       Sufletul mai dispune însă şi de o altă calitate, care nu rezidă în capul său, ci în inima sa. Numele acesteia este intuiţia interioară, care se naşte din iubire şi dă naştere propriilor sale idei corespondente, alcătuite din iubire şi din voinţă. Atunci când intuiţia meditează asupra conceptului existenţei lui Dumnezeu, ea îl îmbrăţişează pe Acesta cu iubirea şi cu voinţa ei. Aceasta este singura credinţă autentică.

4.       Spiritul dinlăuntrul sufletului nu poate fi trezit decât cu ajutorul acestui tip de credinţă, care este prin excelenţă vie. El examinează imediat instrumentul care i-a permis să se trezească şi îi recunoaşte autenticitatea, după care explodează într-o lumină puternică născută din Dumnezeu, impregnând sufletul şi transformând în lumină tot ce atinge (toate elementele componente ale acestui suflet). Această lumină este credinţa de care îţi vorbesc Eu, cea care permite sufletului să atingă starea de beatitudine.

5.       Ai auzit vorbindu-se vreodată de această credinţă autentică? Văd că îmi răspunzi negativ, spunându-Mi că această credinţă îţi este complet străină, căci ţi se pare imposibil ca inima să poată gândi! Chiar aşa stau lucrurile! Pentru unul ca tine, acest lucru nu poate părea altfel decât imposibil.

6.       Pentru a putea gândi cu inima, omul are nevoie de practică, iar aceasta constă în cultivarea constantă a iubirii de Dumnezeu. Acest proces continuu de trezire interioară (prin cultivarea iubirii de Dumnezeu) fortifică şi dilată inima, slăbind astfel cătuşele spiritului, astfel încât lumina acestuia (căci orice spirit reprezintă o lumină născută direct din Dumnezeu) să se poată dezvolta din ce în ce mai liber. Când lumina spiritului ajunge să lumineze încăperea-vieţii din interiorul inimii, ea începe să deosebească perfect între nenumăratele arhetipuri care există aici, fiecare fiind separat de celelalte prin ziduri precise, ajutând sufletul să le perceapă şi să le înţeleagă. Ei bine, această nouă vedere a sufletului în propria sa inimă reprezintă un nou tip de gândire. Sufletul începe astfel să acumuleze noi concepte şi să cultive noi idei. Altfel spus, viziunea sa se lărgeşte odată cu fiecare nouă bătaie a inimii. Bolovanii orgoliului se dizolvă direct proporţional cu tăcerea minţii sale, iar el nu mai are nevoie de dovezi. Căci lumina spiritului îi permite să vadă atât de clar formele interioare încât în el nu mai poate rămâne vreo îndoială. Cum s-ar spune, îndoielile dispar pentru totdeauna din sfera percepţiei sale.

7.       După cum vezi, singura credinţă care poate fi considerată vie şi autentică este cea care îşi are sediul în inimă, nu în cap. Ea este autentică deoarece derivă din lumina infailibilă a spiritului, şi este vie deoarece în întreaga fiinţă a omului, singura parte care poate fi numită într-adevăr vie, în adevăratul înţeles al cuvântului, este spiritul său!

8.       Aceasta este singura credinţă în care sălăşluieşte extraordinara putere pe care o pomenesc de două ori Evangheliile.

9.       Pentru a atinge o asemenea credinţă, singura care este cu adevărat binecuvântată, omul trebuie să procedeze aşa cum ţi-am explicat mai sus, dobândind această calitate cât mai curând posibil, prin practică. Dacă face eforturi prea mari pentru a-şi dezvolta intelectul şi pentru a-şi împlini scopurile lumeşti (urmărind să îşi îndeplinească toate dorinţele de confort în această lume), el ajunge să creadă, la fel ca şi tine, că inima nu poate avea capacitatea de a gândi.

10.    Mai mult, el trebuie să înveţe să respecte preceptele morale, să nu fie prea indulgent cu sine, dar mai presus de orice, să evite lipsa de castitate carnală, căci aceasta fie ucide complet spiritul, fie împiedică definitiv răspândirea luminii acestuia. Aşa se şi explică de ce marii desfrânaţi ajung în final (de regulă la bătrâneţe) să îşi piardă complet minţile, nemaigândindu-se decât la ei şi începând să tremure ori de câte ori văd o fată mai apetisantă.

11.    Dacă nu Mă înşel, cam aşa s-au petrecut lucrurile inclusiv în cazul tău. Către bătrâneţe, ai ajuns să priveşti genul feminin cu o indulgenţă plină de lascivitate. Spune-Mi, nu aşa s-au petrecut lucrurile? Nu ai ajuns că îţi cauţi fericirea terestră exclusiv prin asemenea mijloace lipsite de onestitate? De aceea, degeaba doreşti acum să cunoşti direct beatitudinea spirituală pură, căci în fiinţa ta lipseşte fundamentul pe care poate fi construită aceasta. Aşa se explică golul din jurul tău, căci el corespunde întru totul vidului şi lipsei de substanţă din inima ta şi din camerele vieţii ascunse în ea.

12.    Spune-Mi, te rog, de unde crezi că am putea obţine acum materialul necesar pentru a te reconstrui, făcând din tine un om complet nou? Haide, vorbeşte şi spune-Mi ce gândeşti!”

Capitolul 36

Iritarea lui Robert atunci când i se reamintesc slăbiciunile sale lumeşti. Dorinţa lui de a schimba subiectul.

1.       Robert îmi răspunde:  „Prietene pe care îl preţuiesc mai presus de orice! Constat că devii oarecum frivol şi puţin cam prea ofensiv! Recunosc cu uşurinţă acest atribut, căci le este caracteristic tuturor maeştrilor, fie ei mai mari sau mai mici. Cu toţii se dovedesc din când în când foarte severi, insinuând astfel că ei aparţin unei alte specii de animale, pline de răbdare şi de bunătate! Aceste animale nu tânjesc niciodată după sânge, ci doar după fân şi iarbă. Mă tem însă că această hrană nu contribuie prea mult la dezvoltarea creierului. De aceea, aceste animale se află în poziţia ingrată de a nu dispune de o cantitate prea mare de materie cenuşie care se află în exces în capul unora precum Socrate.

2.       Văd că nu te sfieşti deloc să-mi explici de ce există acest vid în jurul şi înlăuntrul meu, la fel ca şi vidul cerebral al acelor animale care nu se hrănesc decât cu fân şi cu iarbă (fie ele şi eterice, în lumea în care ne aflăm). Nu m-ar mira dacă în scurt timp mi-ai spune chiar că sunt un măgar, fără nici un alt preambul. Dacă într-adevăr nu găseşti în mine nici un material pentru a mă reconstrui, întrucât în capul meu nu se află mai multă substanţă decât în cel al unui măgar, cel puţin spune-mi-o pe faţă, şi te asigur că nu Ţi-o voi lua în nume de rău. Căci nimeni nu poate face din rahat bici, iar dacă nu există nici un material din care să poţi construi ceva, asta este…

3.       Am înţeles foarte bine că acea credinţă pe care mi-ai descris-o anterior nu a existat niciodată în fiinţa mea, dar mă întreb în ce măsură pot fi învinovăţit eu de vreme ce natura adevăratei credinţe nu mi-a fost explicată niciodată de nimeni. Dacă s-ar fi găsit cineva care să mă sfătuiască aşa cum ai făcut-o Tu, atunci cu siguranţă nu aş fi devenit un hegelian, iar acum aş fi putut sta în faţa Ta la fel ca Pavel.

4.       Nu numai că acesta nu a fost cazul meu, dar din câte cunosc, nici unui om de pe pământ nu-i poate trece prin cap de la sine că el poate gândi inclusiv cu inima sa (ba cine ştie dacă nu cumva şi cu genunchii sau cu călcâiele!). În aceste condiţii, am fost nevoit să îmi extrag gândurile din acel loc pe care Mama-natura l-a conceput special pentru ele. Pe vremea când mă mai aflam încă pe pământ, gândeam în acest fel: fiecare membru şi parte componentă a omului are propriul său destin şi propria sa funcţie practică; astfel, picioarele nu pot înlocui mâinile, spatele nu poate înlocui partea din faţă a corpului, stomacul nu poate înlocui capul, ochii nu pot face ceea ce fac urechile, iar inima nu poate lua niciodată locul gurii. De aceea, m-am limitat să gândesc exclusiv cu capul, lăsându-mi inima să îşi vadă de funcţia sa biologică. Mă întreb cine mă poate condamna în aceste condiţii pentru faptul că am ajuns în această lume complet golit de orice conţinut?

5.       Dacă îmi ceri să fac dovada unei cunoaşteri pe care nu am primit-o niciodată cât timp m-am aflat în lumea exterioară, înseamnă că eşti de o mie de ori mai prost de mine, în pofida înţelepciunii pe care mi-ai demonstrat-o până acum, aşa că nu-mi vei mai putea fi de vreun real folos în viitor!

6.       La fel de stupid mi se pare să mă condamni pentru micile mele plăceri pământeşti, ofrande pe altarul lui Venus, altminteri destul de rare şi de nevinovate, ba chiar să mi le prezinţi ca fiind cauza pentru care mă aflu acum în faţa Ta atât de golit de orice conţinut. Dacă aceste plăceri, care fac parte integrantă din natura umană aşa cum face parte germenul din sămânţă, reprezintă un păcat în faţa Ta, mă întreb de ce ai mai înzestrat fiinţa umană cu această necesitate?

7.       Nu spune proverbul că leul nu poate prinde muşte, căci nu stă în natura lui? Dacă eşti într-adevăr un mare înţelept, ba chiar Divinitatea Însăşi, aşa cum mi-ai dat de înţeles de mai multe ori în decursul discuţiei noastre, mi se pare de neacceptat faptul că poţi fi atât de trivial în legătură cu nişte plăceri minore, cărora, pe vremea când eram pe pământ, nu le-am acordat niciodată o importanţă prea mare.

8.       Din punct de vedere fizic, omul este un animal. De aceea, el are necesităţi animale, pe care încearcă să şi le satisfacă, fiind mânat în această direcţie chiar de mâna de fier a naturii. Dacă el simte în interior o nevoie irezistibilă, pe care imaginaţia sa spirituală nu o poate controla în nici un fel, atunci este de datoria imperativă a spiritului să satisfacă cerinţele cărnii, tocmai pentru a se putea deplasa apoi mai liber în sfera sa spirituală.

9.       De vreme ce spiritul simte nevoia să satisfacă cerinţele imperative ale trupului, de pildă să îl golească pe acesta de excremente şi de urină, să bea şi să mănânce, pentru a-i furniza energia de care are nevoie, sau să îi satisfacă nepotolitele dorinţe sexuale, cu scopul de a se bucura apoi de câteva binemeritate ore de linişte, - spune-mi, de ce crezi că aceste lucruri trebuie considerate un păcat, mai ales în această lume, în care sperăm cu toţii să nu mai fim tulburaţi vreodată de astfel de impulsuri naturale, dacă nu pentru alt motiv, cel puţin pentru faptul că nu mai dispunem de trup?

10.    De aceea, îţi propun să discutăm despre alte lucruri, uitând de vechile cerinţe ale naturii umane. De pildă, haide să vorbim despre cerul înstelat! În acest fel mă voi simţi mai întărit decât dacă îmi vei reaminti continuu de slăbiciunile fostei mele naturi!

11.    Ascultă, Prietene şi Dumnezeu mult iubit, ba chiar orice doreşti să fii în prezenţa mea: eu unul nu mă plâng deloc de actuala mea condiţie. Nu mi-e nici foame, nici sete, nu mă doare nimic, iar compania Ta îmi va fi de ajuns pentru eternitate. De aceea, dacă am schimba locul dezbaterii noastre, nu cred că vreunul din noi ar avea ceva de pierdut. Căci în această lume totul pare oarecum aerian, ca şi cum nimic nu ar avea cu adevărat substanţă! Exceptând aceşti munţi de dimensiuni mici, pe care stăm de o bună bucată de vreme, nu pare să mai existe altceva. Dacă am putea găsi o pajişte sau măcar o simplă colibă rurală în care să ne instalăm, ne-am putea continua la infinit interesanta dezbatere, cu o dispoziţie mult mai bună!

12.    M-ar interesa în mod cu totul special să îmi spui câteva cuvinte despre sori şi despre celelalte corpuri cereşti! Să terminăm însă cu aceste subiecte dezgustătoare, care aparţin – slavă cerului ! – unui trecut demult apus şi care mă irită până peste poate, făcându-mă în cele din urmă să renunţ să mai discut ceva cu Tine! Dacă eşti de părere că am putea găsi un astfel de locşor, atunci Te implor, lasă-Ţi înţelepciunea să intre în acţiune!”

Capitolul 37

Pericolul laudei de sine. Chiar şi prinţii din lumea îngerilor au nevoie de umilinţă pentru a putea progresa din punct de vedere spiritual. Mărturiseşte-ţi cu umilinţă vinovăţia şi vei fi binecuvântat.

1.       Eu: „Dragul Meu prieten şi frate! Deocamdată nu ne putem bucura de un asemenea confort. În această lume a spiritelor nu este posibilă decât manifestarea substanţială a realităţilor pe care le aduce cu sine sufletul în inima sa. Din nefericire, dacă această inimă este complet goală, aşa cum se întâmplă în cazul tău, în pofida tuturor protestelor tale, atunci nici măcar un petic cât de mic de pajişte nu poate să-şi facă apariţia.

2.       Mi-ai cerut ceva mai devreme să îţi povestesc despre cerul înstelat, mai degrabă decât să-ţi reamintesc de greşelile tale terestre. Mi-este foarte uşor să înţeleg această atitudine, căci orice suflet, încă din prima secundă a existenţei sale primordiale, preferă de o mie de ori să fie lăudat decât mustrat (fie şi justificat).

3.       Crede-Mă însă când îţi spun că orice laudă, chiar dacă este binemeritată, reprezintă o otravă pentru suflet, fiind cu atât mai injurioasă pentru spirit. Dacă ţi-aş fi duşman, atunci te-aş lăuda, cu scopul de a te distruge. Din fericire pentru tine, Eu sunt prietenul tău cel mai bun din întreaga creaţie, aşa că sunt nevoit să fiu cât se poate de sincer cu tine. Un lăudător fără ruşine este cel mai mare duşman al omului, fiind de regulă un lup turbat ascuns sub blana de oaie a prieteniei. Adevăr îţi spun: nu îţi poţi face un rău mai mare decât lăudându-te singur sau acceptând laudele altora, şi bucurându-te astfel de propria ta perfecţiune. În acest fel, nu faci altceva decât să îi dai o lovitură de moarte inimii tale.

4.       De aceea, Eu le-am recomandat cu stricteţe tuturor discipolilor Mei să respingă a priori orice laudă, chiar dacă respectă întru totul toate poruncile lui Dumnezeu, considerându-se întotdeauna cei mai leneşi slujitori ai Acestuia.

5.       De ce crezi că le-am cerut acest lucru discipolilor Mei? Deoarece numai Eu pot vedea cu o claritate absolută ce trebuie să facă sufletul pentru a se elibera pe sine, prin eliberarea spiritului său. În întreaga infinitate nu există decât un singur instrument prin care acest scop poate fi atins, şi anume smerenia inimii, în sensul cel mai profund al cuvântului.

6.       Adevărata umilinţă, cea perfectă, singura care poate ajuta sufletul să evolueze, exclude cu desăvârşire orice fel de laudă de sine, oricât de minoră ar părea aceasta, căci ea reprezintă o îndepărtare de Dumnezeu, o hrană care distruge spiritul şi care nu înseamnă altceva decât adevărata moarte a sufletului.

7.       Dacă M-aş apuca acum să te laud, deşi marea majoritate a acţiunilor tale terestre nu merită decât mustrările Mele, confirmându-ţi înţelepciunea şi respectul Meu total pentru inteligenţa raţiunii tale, Mă întreb ce s-ar alege din tine?

8.       Să spunem însă că M-ai putea determina să fac acest lucru. Ce crezi că s-ar întâmpla atunci? Un singur lucru: Eu aş fi nevoit să Mă despart de tine, învins şi supus de puterea ta, ceea ce în lumea spiritelor se traduce prin înghiţirea duşmanului şi dispariţia completă a acestuia. În final te-ai trezi în aceeaşi izolare completă în care te-ai aflat la început, fiindu-ţi însă extrem de greu să îţi mai găseşti vreodată un alt tovarăş. Căci atunci când Eu abandonez pe cineva, el rămâne abandonat de-a pururi, iar sufletul său experimentează adevărata moarte.

9.       Din fericire pentru tine, acest lucru se dovedeşte absolut imposibil, căci chiar cei mai înţelepţi oameni de pe stele sunt nevoiţi să se închine până la pământ în faţa înţelepciunii Mele supreme, la fel ca şi spiritele angelice cele mai sublime. Adevăr îţi spun: chiar şi cel mai mare dintre îngeri trebuie să se smerească dacă doreşte să cunoască starea de beatitudine, chit că strălucirea înţelepciunii sale ar face să pălească orice soare din universul fizic, făcându-l să intre în sfera sa de influenţă.

10.    Îţi dai seama, sper, cât de esenţială este această umilinţă din partea ta, care eşti complet golit de orice substanţă care ţi-ar putea oferi măcar un crâmpei din adevărata existenţă. De aceea, pe viitor cumpăneşte asupra mustrărilor Mele şi nu te mai înfuria cu atâta uşurinţă. Cel mai bun lucru este să îţi mărturiseşti vinovăţia în faţa Mea şi să te smereşti. În acest fel, vei putea avansa într-o singură clipă mai mult decât într-un mileniu în care nu ai aplica acest sfat!

11.    Reflectează la cele spuse de Mine, iar apoi comunică-Mi cum doreşti să procedăm în continuare. Te asigur că voi face exact aşa cum doreşti”.