FENOMENUL ANASTASIA

ntul lansării primei ediţii a cărţii, spusele Anastasiei au fost confirmate în peste 5000 de scrisori. Vladimir Megre ANASTASIA «Eu exist pentru aceia, pentru care eu exist»     Cartea întâi din seria "Cedrii Sunător.i ai Rusiei- După afirmaţiile Anastasiei, în texte au fost introduse combinaţii de litere şi aranjamente de cuvinte care au influenţă binefăcătoare asupra omului. Toate acestea pot avea efect atunci când, în timpul citirii, auzul nu va fi deranjat de zgomotele    produse de aparaturi sau mecanisme artificiale. Doar sunetele naturale ca susurul apei, trilul păsărilor, foşnetul frunzelor în copaci, pot favoriza obţinerea unui efect pozitiv.

     ..."  Iniţiativele culturale lipseau cu desăvârşire. Câteodată, de-a lungul a zile întregi, pe traseul nostru nu se întrezărea nici măcar un sătuc cât de mic. Cât cuprindeai cu privirea, doar taiga de o parte şi de alta a apei. În acele zone, fluviul reprezenta singura cale traficabilă de-a lungul a zeci de kilometri. Pe atunci încă nu ştiam că la unul din aceşti kilometri mă aştepta o întâlnire care avea să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna… Într-o zi, în timp ce ne întorceam deja spre Novosibirsk, mă pregăteam să ancorez nava cartier-general în apropierea unui sătuc în care se zăreau doar câteva mici căsuţe din lemn, departe la câteva zeci de kilometri de cel mai apropiat oraş mai semnificativ. Am hotărât să rămânem doar pentru trei ore, timp în care echipajul să coboare la mal. În acelaşi timp era permis localnicilor să cumpere de la negustorii noştri, mărfuri şi alimente. Noi, de asemeni, profitarăm de ocazie, să achiziţionăm de la aceştia, ierburi sălbatice de taiga şi peşte la preţuri avantajoase. Fiind considerat şeful expediţiei, în acest răstimp, se apropiară de mine doi bătrânei care-mi făcură o propunere, după părerea mea, bizară. Unul dintre aceştia era mai bătrân decât celălalt. Cel mai tânăr mi se adresă în timp ce celălalt, cu barba albă şi lungă, rămase în tăcere. Cel mai tânăr încercă să mă convingă să-i încredinţez cincizeci de oameni din echipaj (şaizeci şi cinci erau de toţi), pe care să-i conducă personal în adâncul pădurii, la douăzeci şi cinci de kilometri de la navă. Acolo aveau să taie un cedru sunător. Un cedru care, după spusele lui, atingea o înălţime de patruzeci de metri. Propunea ca acest copac să fie tăiat în bucăţi care să poată fi transportate pe vas cu braţele. Zicea că trebuia neapărat, să cărăm totul. Fiecare bucată, zicea el, să fie tăiată în bucăţi mai mărunte, câte una să o ia fiecare membru din echipaj, iar celelalte care rămâneau, să fie împrăştiate printre cei apropiaţi, printre familiari şi printre toţi cei care şi le doreau. Moşul spunea că acest cedru era neobişnuit. Trebuia purtată o bucăţică de lemn din acest copac agăţată la gât cu un şnur. Cine şi-o va agăţa la gât, va trebui să stea desculţ în iarbă, apăsându-şi cu palma stângă bucăţica de lemn de cedru pe pieptul gol. După un minut, el va simţi o căldură plăcută, emanată de cedru, vibraţie. Din când în când, dacă se făcea simţită nevoia, trebuia lustruită cu vârfurile degetelor acea parte a bucăţii de cedru, care nu era în contact cu pieptul, cu degetul mare facându-se presiune pe partea opusă. Cu multă convingere, moşul afirmă că persoana care era în posesul acestei mici bucăţi de cedru, doar după trei luni, ar fi simţit o considerabilă îmbunătăţire a stării generale a sănătăţii şi s-ar fi lecuit de multe boli. — Până şi de SIDA? – întrebai eu, povestindu-i pe scurt, ceea ce citisem în presă despre această boală. Răspunse convins: — De orice boală.

2.                               Dar după el, ăsta era doar un mic exemplu nesemnificativ. Mai important era, că cel care era în posesia acestei bucăţi de cedru, devenea mai bun, mai norocos şi mai talentat. Ştiam câte ceva despre calităţile cedrului nostru siberian, dar că putea influenţa până şi sentimentele şi capacităţile umane…acest lucru, atunci, mi se păru de-a dreptul neverosimil. Gândii: Poate că bătrânii aşteaptă bani în schimbul acestui cedru neobişnuit, cum îl numesc ei şi mă apucai să le explic că în lumea largă, femeile, ca să fie plăcute, se împodobesc cu bijuterii din aur şi argint şi că pe o bucată de lemn oarecare nu ar fi cheltuit nicio leţcaie, drept ca atare nici eu nu aveam intenţie să scot niciun ban din buzunar. — Le poartă pentru că nu ştiu – continuă bătrânul. Aurul este sărăcăcios în comparaţie cu o bucată de acest cedru; oricum bani, nouă nu ne trebuie; vă putem da chiar şi bureţi uscaţi şi tot nu avem nevoie de nimic în schimb… Nu am continuat să-l mai contrazic din respect pentru vârsta lui venerabilă şi i-am spus: — Bine, poate că cineva o să poarte o bucată din cedrul vostru… O s-o poarte doar dacă un mare meşter sculptor se va apuca să creeze din lemnul de cedru ceva neasemuit de frumos… La care, bătrânul răspunse: — Se poate ciopli, dar mai bine să fie lustruită. Cu mult mai bine dacă, însăşi omul o va şlefui cu propriile degete, când sufletul lui o va cere; atunci cedrul va fi frumos şi pe dinăuntru. Imediat ce spuse astea, îşi descheie la iuţeală haina ponosită şi cămaşa, dezgolindu-şi pieptul, lăsând să se vadă ceea ce avea atârnat la gât. Întrezării un mic disc din lemn, puţin ovalizat şi convex. Culoarea lui cuprindea o întreagă gamă de nuanţe de roşu: roşcat, roz, violet, etc. Toate aceste culori formau un desen ciudat, fibrele lemnului părând mici torente. Eu sunt un profan în ale artei, cu toate că am avut deseori ocazia de a vizita diferite expoziţii. Marile opere, recunoscute în întreaga lume, nu mi-au suscitat niciodată emoţii deosebite, dar ceea ce mi se înfăţişa dinaintea ochilor, trezi în mine senzaţii mai puternice decât acelea avute vizitând Galeria Tretiakov. Îl întrebai pe bătrânul din faţa mea: — De câţi ani lustruiţi bucăţica dumneavoastră de cedru? — Nouăzeci şi trei, răspunse el. — Da’ câţi ani aveţi? — O sută nouăsprezece. Nu-l crezui; părea de şaptezeci şi cinci. Neînţelegând dubiile mele sau nedându-le importanţă, moşul puţin agitat, insistă să mă convingă că acea bucată de cedru, chiar purtată de alţii, dar lustruită doar de o singură persoană, ar fi devenit mai frumoasă doar după trei ani… din ce în ce mai frumoasă, mai ales purtată de o femeie. Din corpul ei ar fi fost  fost emanate arome neasemuite, incomparabile cu vreun parfum artificial, vreodată inventat de om. De la moş, într-adevăr, se simţea un miros foarte plăcut. Ku îl simţii în ciuda faptului că fumez şi, ca la toţi fumătorii, mirosul meu era de-acuma ofilit. Şi încă o ciudăţenie: remarcai în vorbirea acestuia, intonaţii, moduri de exprimare şi idei deloc specifice locuitorilor îndepărtatului Nord. Câteva din acestea îmi revin atât de clar în memorie, încât mi-amintesc până şi tonul cu care fură pronunţate. Bătrânelul spuse: — Dumnezeu a creat cedrul pentru a aduna în el energia Cosmosului… Omul, care este sub efectul iubirii, emite o radiaţie luminoasă. Într-o fracţiune de secundă radiaţia reflectată de planetele care stau deasupra oamenilor, se întoarce pe Pământ şi dăruie viaţă tuturor vieţuitoarelor. Soarele este una din planetele care reflectă doar o parte din spectrul acestei emanaţii… De la om se răspândeşte în Cosmos doar o radiaţie luminoasă, iar din Cosmos se întoarce pe Pământ doar o radiaţie binefăcătoare. Omul care este stăpânit de sentimente rele emite o radiaţie întunecată. Aceasta nu se poate înălţa spre cer, aşadar se revarsă în adâncul Pământului. Reflectată de subsol se întoarce în suprafaţă sub formă de erupţii vulcanice, cutremure şi războaie. Efectul cel mai semnificativ al reflecţiei acestei raze negre incide asupra câmpului luminos al omului, amplificând nemijlocit sentimentele malefice pe care le generează:.. Cedrul trăieşte cincisute cincizeci de ani. Cu milioanele sale de frunze aciculare, zi şi noapte, capturează şi înmagazinează în el energia luminoasă – întregul ei spectru, în decursul întregii vieţi al cedrului, pe deasupra lui trec toate corpurile care reflectă energia luminoasă. Până şi cea mai mică bucăţică de lemn de cedru înmagazinează în ea mai multă energie binefăcătoare omului decât toate instalaţiile artificiale de pe Pământ, puse la un loc. Cedrul absoarbe energia proiectată prin Cosmos de om, o conservă şi la nevoie o restituie. O dăruieşte când lipseşte în Univers; prin urmare în om şi în tot ce trăieşte şi creşte pe Pământ. Se întâlnesc, însă foarte rair, şi cedri care adună dar nu restituie energia acumulată. După cincisute de ani de viaţă încep a suna. Vorbesc cu sunetul lor imperceptibil, produc un semn, până când oamenii îi descoperă şi-i taie pentru a folosi energia acumulată de pe Pământ. Asta cere cedrul cu sunetul său delicat… Continuă s-o ceară timp de trei ani… Dacă nu vine în contact cu nicio fiinţă umană, trecuţi aceşti trei ani, găsindu-se în imposibilitatea de a trimite spre Cosmos ceea ce a adunat, pierde capacitatea de a dărui direct oamenilor această energie. În acel moment începe să ardă energia dinăuntru lui. Acest dureros proces de combustie şi agonie se prelungeşte de-a lungul a douăzeci şi şapte de   ani…Nu de mult am descoperit acest cedru. Am dedus că sună de doi ani. Emite un sunet slab… foarte slab. Poate că încearcă să prelungească, pe cât îi stă în putinţă, cererea lui, dar îi mai rămâne doar un singur an. Trebuia neapărat tăiat şi răspândit printre oameni. Bătrânelul îmi vorbi aşa pentru mult timp, iar eu, nu ştiu de ce, rămasei acolo să-l ascult. Vocea acelui ciudat om al Siberiei, răsuna cu o aşa de liniştitoare convingere, cu emoţie… iar când era agitat îşi lustruia grăbit bucăţica sa de cedru ca şi cum ar fi cântat cu măestrie dintr-un instrument muzical. *** Pe malul apei adia un vântişor rece de toamnă. Vântul, din când în când, răvăşea părul sur de pe capetele descoperite ale moşnegeilor, însă cămaşa şi haina interlocutorului meu rămaseră descheiate. Continua să-şi lustruiască, cu vârfurile degetelor, bucata sa de cedru care-i atârna pe pieptul gol în bătaia vântului, stăruindu-se să-mi dezvăluie marea importanţă a acestor lucruri… De pe vas coborâ Ludmila Petrovna, una din colaboratoarele mele. Îmi zise că pe vapor erau toţi pregătiţi de plecare şi aşteptau doar ca eu să termin discuţia. Eu, iute, îmi luai rămas bun de la bătrâni şi sării pe pasarela vaporului. Nu puteam să dau curs cererii celor doi din două motive: să reţin nava la mal pentru alte trei zile însemna să provoc enorme pierderi expediţiei, iar tot ce-mi povesti moşul atunci, pusei pe seama excesivei sale superstiţii. *** A doua zi observai, în timpul unei reuniuni de lucru, că la gâtul Ludmilei atârna o bucăţică de cedru. Mai târziu îmi povesti că, în timp ce eu urcam pe vas, ea s-a reţinut puţin la mal. Observase că bătrânelul cu care vorbisem eu, în momentul în care m-am îndepărtat, a aruncat o privire buimăcită, mai întâi mie apoi tovarăşului său, rostind aceste cuvinte: — Cum aşa? De ce nu şi-a dat seama? Nu ştiu deloc să vorbesc limba lor… Nu am reuşit să-l conving! Nu am putut face nimic! … nu am reuşit! De ce, tată? Spune-mi! Celălalt îşi puse mâna pe umărul fiului şi-i vorbi: — Nu ai fost convingător, fiule. Nu şi-au dat seama. — Urcând pe punte, continuă Ludmila Petrovna, dintr-o mişcare, moşul care vorbise cu tine, făcu un salt, mă apucă de mână şi mă trase spre el în iarbă. Scoase la iuţeală din buzunar, o bucăţică de lemn agăţată de o aţă şi mi-o legă la gât, apăsându-mi-o pe piept cu palma sa lipită de mâna mea. Am simţit o uşoară furnicătură care – mi străbătu tot corpul… Toate astea s-au derulat atât de repede încât nu am avut timp să reacţionez şi nici să vorbesc, în timp ce urcam la bord, el, în urma mea, strigă: Drum buuun! Să fiţi fericiţi. Vă rog să vă întoarceţi la anu’! Să vă meargă toate bine: oameni. Vă aşteptăm! Drum buuun! Nava porni din loc şi eu vedeam bătrânelul care continua să agite braţele în semn de rămas bun, apoi se aşeză jos. Priveam prin binoclu; bătrânelul care-ţi  vorbise şi care, apoi, mi-a dat această bucăţică de cedru, se aşeză pe iarbă… iar umerii îi tresăltau. Celălalt mai bătrân, cu barba lungă, aplecat asupra lui, îl mângâia pe creştet… *** Prins ř tumultul activităţilor comerciale, calculelor şi banchetelor de încheiere de expediţie, am încetat să mă mai gândesc la cei doi ciudaţi bătrâni siberieni. La întoarcerea de pe vas, la Novosibirsk, simţii unele dureri acute. Diagnosticul: ulcer duodenal şi osteohondroză în regiunea pectorală a coloanei vertebrale. Am fost internat la secţia de medicină generală. Liniştea salonului de lux, pentru o singură persoană, îmi dădu posibilitatea să analizez cu calm rezultatele expediţiei de patru luni şi să organizez un business-plan pentru viitor. Dar memoria nu mă lăsa în pace şi pentru nu ştiu care motiv, mi-i împingea într-una în prim-plan pe cei doi vârstnici siberieni şi povestirile lor… La cerere, în spital mi-a fost procurată toată literatura care se putea găsi despre cedru. Confruntând ceea ce citeam cu ceea ce auzisem, mă minunai din ce în ce mai tare şi începui să cred în spusele bătrânilor. Un oarecare adevăr exista aşadar, în povestirile lor sau poate, era chiar totul adevărat…? În manualele de medicină populară se vorbeşte despre proprietăţile curative ale cedrului. Toate părţile acestuia au astfel de puteri curative – de la rădăcini până la frunze. Lemnul de cedru siberian are un aspect deosebit de frumos, iar meşterii sculptori în lemn îl folosesc la operele lor cu rezultate deosebite. Din acest lemn se fabrică mobilier şi cutii de rezonanţă pentru instrumentele muzicale. Frunzele aciculare conţin o elevată cantitate de fitocide care le dau proprietăţi dezinfectante ale aerului. Lemnul de cedru emană un miros deosebit de plăcut şi-n acelaşi timp balsamic. O mică bucăţică de cedru ţinută în casă, alungă moliile. În cărţi se mai aminteşte că indicatorii calitativi ai cedrului crescut în regiunile nordice sunt cu mult superiori celor ai cedrului crescut în zonele meridionale. Deja în 1792, academicianul Pallas P.S. scria că fructele de cedru consumate, stimulează potenţa masculină, redân – du-i vigoarea şi măresc rezistenţa organismului, ajutând-1 la combaterea multor boli. Se vorbeşte deasemenea despre o serie de evenimente istorice legate în mod direct de cedru. Iată câteva dintre ele: Ţăranul semianalfabet Grigorij Rasputin, originar din profunda Siberie, zonă unde creşte cedrul sunător, în 1907, la etatea de cincizeci de ani, ajuns în capitală, reuşeşte cu forţe proprii să cunoască familia imperială unde devine de al casei şi unde se culcă cu un număr impresionant de femei de rang înalt. Când îl ucid pe Rasputin, călăii rămân impresionaţi că, în ciuda faptului că era ciuruit de  gloanţe, acesta continua să trăiască. Probabil motivul stătea în faptul că Grişa , crescuse în pădurea de cedri şi se hrănise cu fructele acestora. Iată cum descriu jurnaliştii epocii misterul unei astfel de rezistenţe: La vârsta de cincizeci de ani, el putea începe o urgie la miezul zilei, continuând cu desfrâurile până la patru dimineaţa; de la mâncat şi băut pe îndestulate se ducea direct în biserică, la răsăritul soarelui, unde rămânea în rugăciune până pe la opt. De acolo, Grişa pleca acasă şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îşi bea ceaiul şi primea oaspeţi cu care se întreţinea până la două după masă; aduna, apoi, damele din companie şi, în sanie, se duceau cu toţii la banja urmând să se oprească la o crâşmă de ţară unde repetau noaptea trecută. Niciun alt om normal nu ar fi putut susţine un astfel de ritm. Actualul pluricampion mondial şi olimpic, nebiruit încă, luptătorul Aleksandr Karelin, provine din locurile unde creşte cedrul siberian. Acest Hercule, deasemenea consumă ghinzile din conuri de cedru – o fi un caz? … Eu încerc să evidenţiez doar acele fapte pe care le puteţi verifica în literatura ştiinţifico-populară sau care pot fi mărturisite de persoane. Una dintre acestea este Ludmila Petrovna care primi de la vârstnicii din taiga o bucăţică de lemn de cedru. Este o femeie de treizeci şi şase de ani, măritată, mamă a doi copii. Angajaţii de la societatea unde lucrează şi care sunt în contact permanent cu ea, au observat că Ludmila s-a schimbat mult în ultimul timp; este mai bună, mai surâzătoare. Soţul, pe care îl cunosc personal, mi-a povestit că în familia lor, acum s-a instaurat o mai bună înţelegere şi subliniază că soţia lui, într-un oarecare fel, a întinerit şi că a făcut ca în el să crească în mod rapid afecţiunea, respectul… şi chiar dragostea. Dar aceste numeroase fapte pălesc în faţa unei mărturii importante, pe care voi înşivă o puteţi verifica şi care a şters din mintea mea orice bănuială Biblia! Se narează în palie, în a treia carte a lui Moise (Leviticul 14.4), că Dumnezeu povăţuieşte oamenii cum să se lecuiască şi cum să dezinfecteze casele cu ajutorul CEDRULUI ! Când am pus cap la cap toate informaţiile culese din fapte istorice şi din mărturii, mi s-a conturat în faţa ochilor un tablou care făcea ca toate marile misterele care frământă minţile umane să devină mici şi să se piardă în spatele lui. Marile enigme deveniră, dintr-odată, neînsemnate în faţa Marelui Arcan al Cedrului. Acum, eu nu mai puteam nega existenţa lui. Toată literatura de specialitate şi alte descoperiri îmi întăriră convingerile… Cedrul este pomenit în Biblie de patruzeci şi două de ori. Mai precis în Vechiul Testament. Privitor la acesta, Moise – legendarul personaj al Vechiului 1 Grişa – diminutivul numelui Grigorij 2 banja – baie publică

7.                               Testament – arătând omenirii Tablele legii, ştia despre cedru, cu siguranţă, mult mai multe decât este scris în Biblie. Ştim că în natură există numeroase plante în măsură să lecuiască infirmităţile oamenilor. Proprietăţile curative ale cedrului sunt amintite în textele de devăluiri ştiinţifice, de oamenii de ştiinţă de renume ca P.S. Pallas, lucru care întăreşte ceea ce este scris în Biblie. Şi acum, atenţie! Vechiul Testament exemplifică cedrul; doar cedrul dintre toţi copacii! Ce vrea să însemne asta? Că cedrul este cel mai eficace mijloc de lecuire cunoscut în natură? Cum se foloseşte? Şi de ce acei vârstnici siberieni mi-au semnalat în mod special cedrul sunătorV. Şi asta nu-i tot! Pasajul din palie, pe care-l descriu în cele ce urmează, este cu mult mai misterios: Regele Solomon a construit templul din lemn de cedru. Pentru a găsi cedrul libanez a dat în schimb, unui alt regeKeron – douăzeci de oraşe din regatul său. Incredibil!! Douăzeci de oraşe pentru materiale de construcţie! … în schimbul acestor oraşe, ce-i drept, el mai primi încă un serviciu; la cererea lui îi fură daţi oameni care ştiau să taie copacii. Ce oameni erau aceştia? Ce ştiau? Am auzit spunându-se că, încă în zilele noastre se mai găsesc, pe undeva prin adâncul Siberiei, bătrâni care au darul de a găsi copacii buni din care se obţin materiale de construcţie. Dar atunci, două mii de ani în urmă, eu cred că erau mult mai mulţi vrednici de a face aşa ceva… Trecem peste astea; regele Solomon a cerut persoane speciale pentru a tăia copacii. Templul a fost ridicat, începe ritualul divin şi.. sacerdoţii nu puteau să celebreze ritualul din cauza norului. Ce era acest nor? Ce reprezenta? Energie? Spirit? Ce fenomen era şi ce legătură avea cu cedrul? Bătrânii vorbeau despre cedru ca despre un acumulator de energie. Care cedru, atunci, era mai puternic – cel libanez sau cel siberian? Academicianul P.S. Pallas susţinea că proprietăţile curative ale cedrului cresc pe măsură ce locul de provenienţă este mai apropiat de tundră. Înseamnă, aşadar, cel siberian! În Biblie se spune: judecaţi după fructe – şi iarăşi cel siberian! Este oare posibil ca nimeni să nu fi dat atenţie tuturor acestor dovezi? Nu a pus nimeni faţă în faţă mărturiile? Vechiul Testament, ştiinţa secolului trecut şi cea contemporană sunt de aceeaşi părere asupra cedrului. Elena Ivanovna Rerich, în cartea sa, Etica Vie, scria: încă din timpurile ritualurilor de consacrare ale regilor Khorasanului se pomeneşte despre un pocal cu smoală de cedru. Deasemenea la druizi se regăseşte acelaşi pocal plin cu smoală de cedru – se numea Pocalul Vieţii. Mai târziu smoala din pocal fu înlocuită cu sânge, când omenirea începu să înstrăineze cunoştinţa sufletului. Focul lui Zarathustra3 năştea din combustia smolii din pocal… 3 Zarathustra – Zoroastru

8.                               Dar atunci, care din cunoştinţele strămoşilor noştri despre cedru, proprietăţile şi utilităţile acestuia, s-au conservat până în zilele noastre? Cu adevărat nimic? Ce ştiau bătrânii siberieni? Şi la un moment dat îmi sclipi în memorie o secvenţă a unei întâmplări petrecute câtva timp în urmă, care mă furnică pe spinare… Atunci nu-i dădui nicio importanţă, dar acum… La începuturile Perestroykăi, fui invitat, în calitate de preşedinte al asociaţiei negustorilor siberieni, de către Comitetul Executiv Regional din Novosibirsk (în acele vremuri, la noi, încă mai existau comitete executive şi comitete generale de partid). Mi se ceru să întâlnesc un important om de afaceri occidental. Acesta avea o scrisoare de recomandare din partea guvernului de atunci. La întâlnire asistară afacerişti şi reprezentanţi al Comitetului Executiv Regional. Acest businessman occidental lăsa să se întrevadă un caracter impunător şi avea un aspect ciudat pentru un occidental; pe cap purta un turban, iar degetele îi erau împodobite cu inele scumpe. Discutarăm, ca de obicei, despre oportunităţile de colaborare în variate sectoare. El spuse, printre altele: Am putea cumpăra de la voi, conuri de cedru. Pronunţând aceste cuvinte îmi făcu impresia că se forţă, ochii săi străpungători începură să se rotească împrejur, studiind probabil reacţia celor prezenţi. Acest lucru mi-a rămas întipărit atât de bine în minte, că mă întrebai: Oare de ce a avut aceste reacţii? După întâlnirea oficială, s-a apropiat de mine traducătoarea moscovită care era în serviciile acestuia. Îmi relată că şeful ei intenţiona să-mi vorbească în privat. Omul de afaceri îmi făcu o propunere confidenţială: dacă aveam să-i organizez o livrare de conuri de cedru, proaspete bineînţeles, pe lângă preţul oficial aş mai fi primit un discret comision pentru mine. Conurile de cedru trebuiau să fie livrate în Turcia. Acolo extrăgeau ulei din ele. Îi răspunsei că o să mă gândesc. Am decis să mă informez personal, despre ce tip de ulei este vorba şi iată ce am descoperit: La bursa londoneză, care este punct de reper al preţurilor mondiale, uleiul de cedru costă… până la cincisute de dolari kilogramul!! Nouă ne fu propusă o livrare pe doi-trei dolari la kilogramul de conuri! Sun la Varşovia, unui prieten de-al meu care se ocupa cu afacerile şi-i cer să se informeze dacă era posibil de a se ajunge direct la beneficiarii acestui produs şi să culeagă informaţii privitoare la tehnologia de extragere. După o lună, acesta îmi răspunse: … Nu este nimic de făcut. Mi-a fost cu neputinţă să aflu ceva despre tehnologia extragerii uleiului. Şi mai mult de-atât, în aceste chestiuni par a fi implicate anumite puteri occidentale şi ar fi mai bine să laşi totul baltă şi să uiţi toată povestea asta.

9.                               Atunci, mă adresai unui bun prieten de al meu, colaboratorul Institutului de Cooperare între Consumatorii din Novosibirsk, Constantin Rakunov. Am cumpărat conuri de cedru şi am finanţat lucrările. În condiţiile de laborator ale acestui institut, am reuşit să producem o sută de kilograme de ulei. De asemenea am angajat persoane anume, care să caute în arhivele institutului cât mai multe date despre ulei şi iată ce au adus la lumină: în timpul revoluţiei din Rusia, cât şi o bună perioadă după asta, în Siberia există o organizaţie denumită Cooperatorul Siberian. Membrii acestei organizaţii făceau comerţ cu uleiuri şi în mod special, cu ulei din ghinzi de cedru. Capii lor se găseau la Harbin, Londra, New-York. Deţineau sume importante de bani în băncile occidentale. După revoluţie, aceasta se dezmembră, mulţi dintre membrii ei emigrând peste hotare. Krasin, membru al guvernului bolşevic, se întâlni cu şeful acestei organizaţii şi-i propuse să se întoarcă în Rusia. Dar şeful Cooperatorului Siberian, răspunse că ar fi ajutat mai mult Rusia, rămânând în afara graniţelor ei. În materialele găsite în arhive mai era scris deasemenea, că uleiul de cedru se fabrica încă în multe sate din Siberia cu teascuri de lemn (doar de lemn!). Calităţile uleiul depindeau de momentul recoltei de conuri şi al prelucrării acestora. Dar care era acest moment nu s-a putut stabili nici din arhive nici din alte surse din institut. Secretul se pierduse. Proprietăţile curative ale uleiului de cedru erau inegalabile. Nu cumva, acest secret al prelucrării conurilor de cedru a fost vândut cuiva din occident de vreo unul dintre cei emigraţi? De nu, atunci cum se explică faptul că cel mai curativ ulei se obţine din conurile unui copac care creşte în Siberia, iar utilajele şi tehnologia se află în Turcia? În Turcia un astfel de cedru nici măcar nu creşte. Despre ce fel de puteri din Vest vorbea prietenul meu din Varşovia?! De ce este atât de strictă chestiunea? Nu fură, oare, aceste puteri occidentale, din taigaua Siberiei ruse, acest produs de valoare curativă inestimabilă?! De ce, deţinând această bogăţie cu calităţi extraordinare, demonstrate prin veacuri şi milenii chiar, noi continuăm să cumpărăm pe milione sau poate miliarde de dolari medicamente occidentale şi le divorăm ca nebunii? De ce înstrăinăm cunoştinţele străbunilor noştri? Străbuni înţelepţi, care au trăit chiar în secolul nostru? Ce să mai vorbim, dar, despre Biblie, care descrie o situaţie de mai bine de două mii de ani în urmă? Care forţe invizibile se străduiesc cu tenacitate să dezrădăcineze din memoria noastră învăţăturile lăsate de străbunii noştri? Şi o fac spunând: nu te băga! Ca şi cum nu ar fi treaba noastră! Se străduiesc să le dezrădăcineze… Şi reuşesc! Simt cum mă cuprinde turbarea. Şi, pe deasupra, văd că se vinde un fel de ulei de cedru de import prin farmaciile noastre. Am cumpărat un flacon de treizeci de mililitri, l-am încercat, dar cred că nu erau mai mult de două picături de ulei înăuntru – restul era un diluant. Nu era nici pe departe, de comparat cu cel obţinut de noi în laboratorul institutului. Şi costau,

10.                           aceste două picături diluate, cincizeci de mii de ruble! Dar, dacă nu am mai cumpăra uleiul de la alţii… şi l-am produce singuri…? Doar din negustoria cu acest ulei, întreaga Siberie ar putea trăi îndestulător! Oare cum de ne-am prostit atât de tare încât să uităm tehnologia transmisă de străbunii noştri? Şi acum ne smiorcăim că trăim în sărăcie… îmi veni o idee; bine, o să pun la punct producerea acestui ulei şi o să născocesc eu ceva, să mă îmbogăţesc. Am hotărât să refac expediţia pe Obi, spre Nord, folosind, de data asta, doar nava cartier-general Patrice Lumumba. Am încărcat în cală diverse mărfuri, iar în sala de proiecţie am aranjat magazinul. Am fost constrâns, însă, să angajez un nou echipaj. Nu i-am convocat pe cei de la societatea mea pentru că în trecut, ori de câte ori lipseam, situaţia financiară a firmei se înrăutăţea. La două săptămâni de la plecarea din Novosibirsk, gardienii mă puseră la curent că pe vas circulau discuţii referitoare la cedrul sunător. Şi că, în opinia lor, printre noii angajaţi erau, ca să folosim un eufemism, personaje suspecte. Eu, atunci, începui să convoc unul câte unu’, pe membrii echipajului, şi-i pusei în temă despre iminenta incursiune în taiga. Unii acceptară chiar fară să fie plătiţi, alţii în schimb, îmi cerură mai mulţi bani pentru asta, deoarece acest aspect nu fu stabilit de la angajare şi; un lucru era să munceşti în comoditatea de pe navă şi cu totul alt lucru să mărşăluieşti prin pădure, cărând cu sine şi mărfuri. Pe atunci, mijloacele pe care le aveam la dispoziţie erau destul de limitate. Iar cedrul nu aveam intenţie să-l vând; bătrâneii spuseră că acesta trebuia răspândit printre oameni, gratis. Şi pe deasupra, pe mine nu cedrul în sine mă interesa, ci cât tehnologia obţinerii uleiului din acesta şi cât mai multe informaţii privitoare la el. Treptat-treptat, cu ajutorul gardienilor, m-am convins că de fiecare dată când coboram la mal cineva mă urmărea. Dar nu se înţelegea bine în ce scop… Şi cine era în spatele acestora…? Gândii, gândii cum să fac să nu greşesc şi ajâinsei la concluzia că trebuia, fără să lungesc vorba, să-i şmecheresc pe toţi şi să mă duc singur. Întâlnirea Fără a da socoteală nimănui am ordonat aruncarea ancorei, nu departe de locul unde, anul trecut, îi întâlnii pe cei doi bătrânei. Pe o mică ambarcaţiune mă îndepărtai de unul singur spre sat. Comandantului îi dădui dispoziţie să urmeze ruta comercială stabilită. Speram, cu ajutorul sătenilor localnici, să-i regăsesc pe cei doi vârstnici şi să văd cu ochii mei cedrul sunător pentru a verifica posibilitatea unui transport cât mai puţin costisitor până pe vas. După ce ancorai barca de o stâncă, cu intenţia să mă apropii de primele căsuţe, zării nu departe o femeie singură şi mă îndreptai spre ea. Femeia era îmbrăcată cu o pufoaică ponosită, o fustă lungă, iar în picioare avea o pereche de şoşoni de gumă din aceia pe care îi foloseau locuitorii

11.                           îndepărtatului nord în timpul toamnei şi al iernii. Pe cap purta un batic legat în aşa fel că nu i se vedea nici fruntea, nici gâtul. Îmi fu cu neputinţă să apreciez ce vârstă avea. O salutai şi-i relatai despre cei doi bătrâni pe care-i întâlnisem aici cu un an în urmă. — Vladimir, anul trecut ai vorbit cu străbunicul şi cu bunicul meu, răspunse femeia. Eu mă minunai de vocea ei tânără şi de dicţia netedă mi se adresă la persoana a doua şi mă chemă pe nume. Nu reuşeam să-mi amintesc numele bătrânilor şi nici dacă le-am ştiut vreodată. Gândii: Probabil că ne-am prezentat, din moment ce ea mă cheamă pe nume. Hotărât să-i vorbesc şi eu la persoana a doua, o întrebai: — Pe tine cum te cheamă? — Anastasia, răspunse ea, şi-mi întinse mâna cu dosul palmei în sus, ca şi cum m-ar fi invitat să i-o sărut. Gestul acesta din partea unei ţărănci în pufoaică şi şoşoni de gumă, care stătea singură pe un mal pustiu de apă, străduindu-se să pară o mare damă, mă făcu să râd. Îi strânsei mâna dar nu i-o sărutai. Anastasia zâmbi încurcată şi-mi propuse să o urmez în taiga, acolo unde trăia familia ei. — Până acolo avem de mers douăzeci şi cinci de kilometri pe jos, te îngrijorează acest lucru? — E cam departe, ce-i adevărat… Dar o să poţi să-mi arăţi cedrul sunător? — Pot. — O să-mi povesteşti tot ce ştii despre el? — O să-ţi spun tot ce ştiu. — Atunci, hai să mergem. În timpul mersului Anastasia îmi povesti că viţa ei, purtată din generaţie în generaţie, trăia de milenii în pădurea de cedri. Membrii familiei ei vin în contact foarte rar cu societatea noastră civilizată. Aceste întâlniri au loc departe de habitatul lor natural şi doar când aceştia se deghizează în vânători sau în locuitorii altor sate. Însăşi Anastasia fusese doar în două oraşe Tomsk şi Moscova. Le-a vizitat în câte o singură zi dar nu a zăbovit peste noapte. A întreprins aceste călătorii doar ca să vadă dacă se înşela în modul ei de a-şi imagina viaţa oamenilor de la oraş. Puse bani deoparte din vânzarea bureţilor uscaţi şi a fructelor de pădure, buletinul i-l împrumutase o săteancă. Anastasia nu era de acord cu ideea bunicilor ei de a distribui cedrul terapeutic multor oameni. La întrebarea de ce?, răspunse că aceste bucăţele de lemn ar fi fost împrăştiate atât printre oamenii care fac bine cât şi printre cei care fac rău. Mai precis; bucăţile de cedru ar fi căzut în mare parte, în mâinile indivizilor negativi, aducând astfel mai multe pagube decât beneficii. Important, după ea, era de a ajuta pe cei buni şi pe oamenii în care sălăşluieşte binele.

12.                           Ajutând deopotrivă pe toţi, dezechilibrul între bine şi rău nu s-ar fi ameliorat, dar ar fi rămas acelaşi sau s-ar fi accentuat. După întâlnirea cu vârstnicii din taiga am consultat o serie de mărturii istorice şi descoperiri ştiinţifice în care se vorbea despre extraordinarele proprietăţi curative ale cedrului. Acum încercam să raportez ceea ce citisem spuselor Anastasiei, referitor la modul de viaţă al oamenilor din pădurea de cedri şi mă întrebai: Cu ce seamănă oare, toate astea? Făcui o paralelă cu familia Lykov, cunoscută multora cred, mulţumită publicaţiilor lui W.Peskow; o familie care a trăit izolată în taiga pentru mulţi ani. Despre ei a scris de nenumărate ori, ziarul Konsomolskaya Pravda; în mod deosebit îmi atrase atenţia un articol intitulat în taiga, fără ieşire. Trăsei concluzia, de aici, că Lykov erau persoane care cunoşteau bine natura, dar erau inculţi în ceea ce priveşte ştiinţa şi concepţiile vieţii noastre civilizate, moderne. Aici situaţia era diferită; Anastasia îmi lăsă impresia unei persoane care se raporta la viaţa noastră şi la încă ceva care nu-mi fu deloc clar. Cunoscând-o, putea vorbi cu dezinvoltură şi în mici amănunte despre viaţa noastră de la oraş. Parcursesem aproape cinci kilometri prin pădure când Anastasia propuse să ne oprim pentru un mic popas. Îşi dădu jos pufoaica, baticul şi fusta cea lungă şi le puse pe toate în scorbura unui copac. Rămase doar într-o rochiţă scurtă şi lejeră. Rămasei şocat de ceea ce mi se prezentă dinaintea ochilor! Dacă aş fi crezut în miracole aş fi pus totul pe seama unei transfigurări. În faţa mea stătea o fată foarte tânără, cu păr auriu şi corp atletic, de o frumuseţe rară. Îmi fu imposibil să-mi imaginez care dintre fetele care câştigaseră vreodată unul dintre cele mai prestigioase concursuri de frumuseţe, ar fi putut să se compare cu Anastasia în frumuseţe cât şi în înteligenţă (cum aveam să descopăr mai târziu). Totul în această băştinaşă a taigalei siberiene era încântător şi atrăgător. — Probabil, eşti obosit, spuse Anastasia, vrei să te odihneşti? Ne aşezarăm direct pe iarbă. Stăteam într-o poziţie în care puteam să examinez de aproape chipul ei: niciun fel de machiaj, trăsături perfecte, pielea, fină şi catifelată, nu avea nimic în comun cu feţele înroşite de vânt şi de ger ale locuitorilor Siberiei, ochii mari de culoare cenuşiu-albăstrie iar buzele întredeschise, bine conturate, surâdeau imperceptibil… Rămase în rochia aceea scurtă, care aducea mai mult a cămaşă de noapte. Îmi dădu impresia că nu simţea frigul în ciuda temperaturii, deloc neglijabil de joase. Hotărâi să mănânc ceva. Cotrobăind prin geantă, ieşiră la iveală un sandwich şi o ploscuţă cu cognac. Îi propusei o duşcă Anastasiei, dar ea refuză. Şi nici de mâncare nu vru… nu ştiu din ce motiv. În timp ce eu mâneam, ea se intinse în iarbă, cu ochii închişi, chipul destins într-o expresie blajină, oferindu-

13.                           se mângâierii razelor de soare. Razele i se reflectau în palmele orientate în sus, cu o lumină aurie. Era neasemuit de frumoasă… Şi semi-nudă! Privind-o, gândii: De ce oare femeile, dintotdeauna, îşi dezgolesc ba picioarele, ba sânii, uneori totul cu ajutorul decolteului şi al minijupei? Oare nu o fac pentru a spune bărbaţilor care le înconjoară: „Uite cât sunt de frumoasă, atrăgătoare şi disponibilă!” Ce altceva rămâne de făcut, bărbaţilor? Să reziste propriilor tentaţii sexuale, în felul ăsta umilind femeile cu indiferenţa lor, sau să le dea atenţie şi să înfrângă astfel, legile lui Dumnezeu? Când terminai gustarea, o întrebai: — Anastasia nu ţi-e frică să mergi de una singură prin pădure? — Mie, aici, nu are de ce să-mi fie frică, răspunse Anastasia. — Interesant, dar cum te-ai apăra dacă doi-trei bărbaţi geologi sau vânători ar încerca să te brutalizeze? Ea nu-mi răspunse, doar surâse uşor. Gândii: în ce fel, această femeie atât de seducătoare, poate să nu aibă frică de nimeni şi de nimic? Ceea ce urmă, reprezintă pentru mine o ruşine enormă până în ziua de astăzi… Am apucat-o de umeri şi am tras-o spre mine. Nu s-a opus cu vigoare, cu toate că în corpul ei se simţiră o forţă şi o elasticitate remarcabile. Nu reuşii oricum, să-mi ating scopul. Ultimele lucruri pe care mi le amintesc, înainte să-mi pierd cunoştinţa, sunt cuvintele ei: Nu trebuie, calmează – te! Şi mai înainte de asta mi-amintesc cum mă cuprinse o frică imensă. O frică indefinită, ca atunci când, copil fiind, singur acasă, mă apuca din senin o teroare inexplicabilă… Când mi-am revenit în fire, ea stătea în faţa mea îngenunchiată, cu o mână pe pieptul meu, iar cu cealaltă făcea semne cuiva împrejurul nostru. Surâdea, dar nu mie – părea, cuiva care ne înconjura sau era deasupra noastră. Era ca şi cum, Anastasia cu gesturile ei, încerca să-l convingă şi să-l liniştească pe acel prieten invizibil al ei, că nu i se întâmpla nimic rău. Apoi cu voce blândă şi cu ochi dulci mă privi şi-mi zise: — Linişteşte-te Vladimir, a trecut totul. — Dar ce mi s-a întâmplat? – o întrebai eu. — Armonia nu a fost de acord cu comportamentul tău şi cu dorinţele tale… Mai devreme sau mai târziu, vei înţelege singur. — Dar ce treabă are armonia? Ai fost tu! Doar tu âi opus rezistenţă. — Nici eu nu am acceptat, aşa-i. Nu mi-a plăcut. M-am aşezat jos şi mi-am tras geanta lângă mine. — Bineînţeles! Dânsa nu a acceptat! Nu-i plăcea…Voi femeile faceţi orice pentru a ne atrage. Puneţi în evidenţă picioarele, sânii, mergeţi pe tocuri… Nu e deloc uşor să mergi pe tocuri, dar voi o faceţi. Expuneţi graţiozitatea voastră şi numai ce… Aaaa, eu nu sunt din alea…!

14.                           Atunci care este scopul? Ipocrito! Eu sunt un om de afaceri, am văzut vreo două ca tine. Toate aveţi un singur interes să vă schimonosiţi! Pentru care motiv ţi-ai dat jos hainele? Doar nu-i aşa de cald. După aceea te-ai întins aici, tăceai şi, în plus, aveai acel zâmbet… — Cu hainele pe mine, Vladimir, mă simt incomodă. Le port doar când ies din pădure, când merg printre oameni, pentru a avea acelaşi aspect pe care-l au toţi. M-am întins să mă odihnesc la soare pentru că nu vroiam să te deranjez în timp ce mâneai. — Nu vroiai să mă deranjezi?! … Dar’m-ai deranjat! — Te rog să mă ierţi, Vladimir. Bineînţeles, tu ai dreptate când susţii că fiecare femeie vrea ca bărbaţii să-i dea atenţie, dar nu numai pentru picioarele ei sau pentru sâni. Vrea ca unicul bărbat, în măsură de a vedea în ea mai mult, să nu treacă fără să o observe şi fără să se oprească. — Dar, pe aici nu trece nimeni! Şi ce altceva ar trebui să mai vadă bărbatul dacă picioarele ies în prim plan? Voi femeile nu sunteţi logice! — Da, din păcate, uneori în viaţă se întâmplă şi aşa… Putem să ne continuăm călătoria, Vladimir? Ai mâncat, te-ai odihnit? îmi încolţi o bănuială: se merita oare, să merg mai departe cu o femeie atât de filosofică şi-n acelaşi timp sălbatică? Dar îi răspunsei: — Bine, hai să mergem. Animal sau îň? Continuarăm călătoria spre casa Anastasiei. Ea îşi lăsă hainele acolo în scorbura copacului. Puse şoşonii lângă haine. Rămase îmbrăcată cu rochiţa ei scurtă şi lejeră. Îmi luă geanta din mână, oferindu-se să o ducă ea. Desculţă, cu un umblet neobişnuit de uşor şi graţios, mergea în faţa mea legănând uşor geanta. Am conversat tot drumul. Orice temă de discuţie cu ea devenea interesantă… probabil, pentru că Anastasia avea opiniile ei originale despre orice. Din când în când, în timpul mersului, se întorcea cu faţa spre mine, discuta, zâmbea şi mergea aşa îndărăt, nepierzând firul discuţiei şi nedând atenţie la drum. Incredibil, dar nici măcar odată nu se împiedică şi nici nu se răni la picioarele desculţe de vreun ciot de copac sau de vreo uscătură care erau împrăştiate peste tot. Pe unde mergeam noi nu se vedea nicio cărare definită, dar nici nu păreau locuri sălbatice, cum se pot întâlni prin taiga. Uneori, în timpul călătoriei, ba atingea cu mâna, ba mângâia din treacăt o frunzuliţă, un rămuşor… Se apleca şi, dezinvoltă, rupea câte un fir de iarbă şi… îl mânca! Exact ca o bestie!, gândii eu. Când ne afundarăm într-un tufiş de mure, ea îmi oferi câteva, iar eu le mâneai din mers. Musculatura ei nu mi se păru deosebită şi, în linii mari, era de statură mijlocie, nici grasă, nici slabă. Avea un corp bine nutrit şi elastic – un corp deosebit de frumos şi de armonios. Cu toate

15.                           astea, în ea se simţea o forţă deosebită şi reacţii prompte, cum aveam să descopăr nu peste mult timp. Când eu mă împiedicai şi căzui cu mâinile înainte, Anastasia întorcându-se brusc spre mine, întinse mâna liberă astfel că eu mă sprijinii cu pieptul de palma ei cu degetele răsfirate. Nu apucai să ating pământul cu mâinile. Ea, cu palma mâinii libere, mă sprijini nelăsându-mă să cad, ca apoi să mă ajute să-mi recapăt echilibrul. În tot acest timp Anastasia nu încetă să vorbească şi, observai cu stupoare, că nu depuse niciun efort deosebit când mă susţinu să nu cad. Şi după ce eu îmi recăpătai echilibrul, cu ajutorul Anastasiei, continuarăm călătoria ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Involuntar, gândurile mă purtară la pistolul pe gaz pe care-l aveam în geantă. Discutând, pe nesimţite, parcurseserăm deja o bună bucată de drum. Dintr-odată, Anastasia se opri, puse geanta la rădăcina unui copac şi, cu bucurie, anunţă: — Iată-ne în sfârşit acasă! Aruncai o privire în jur. O poieniţă nu prea mare dar foarte îngrijită; se zăreau multe flori printre maestoşii copaci de cedru, dar nici urmă de construcţii. Nici măcar o cabană. Absolut nimic! Nu se zărea nici măcar un adăpost provizoriu! Dar ea se arătă aşa de bucuroasă, de ca şi cum am fi fost cazaţi într- un apartament de lux. — Şi casa unde-i? Unde o să dorm, unde o să mănânc şi cum o să mă apăr de ploaie? — Asta este casa mea, Vladimir. Aici am tot ce-mi este necesar. Simţii cum toată fiinţa îmi fu învăluită de un sentiment de îngrijorare şi agitaţie! — Unde sunt toate astea? Dă-mi măcar un ceainic să fierb apă la foc, o toporişcă… — Eu nu am nici ceainic şi nici toporişcă, Vladimir… şi foc, ar fi mai bine să nu aprinzi… — Dar ce spui tu? Nici măcar ceainic nu are! Apa din sticlă am terminat-o. Tu, doar ai văzut când am aruncat sticla. Mi-au rămas doar două înghiţituri de cognac. Şi până la râu sau până în satul cel mai apropiat e o zi de mers şi eu sunt obosit şi mi-e sete. Tu de unde bei apă? Din ce bei? Văzând agitaţia mea, Anastasia îngrijorată, mă luă de mână şi trăgându- mă afară din poiană spre pădure, îmi spuse: — Te rog nu te nelinişti, Vladimir! Te rog! Am eu grijă de toate. Nu te alarma. O să dormi, o să mă ocup eu de tine să nu-ţi fie frig. Ţi-e sete? Acum o să-ţi dau să bei. La vreo zece-cincisprezece metri de poiană, între tufişuri se ivi în faţa noastră un micuţ iaz. Anastasia îşi făcu palmele căuş, luă apă în ele şi le ridică spre faţa mea.

16.                           — Uite apă. Bea, te rog. — Dar ce, te-ai ţicnit? Da1 cum pot bea apă murdară din prima băltoacă din pădure?! Tu ai văzut prea bine că eu beau numai apă minerală. Pe vapor, noi, până şi apa pentru spălat o trecem într-un filtru special, apoi adăugăm clor şi o ozonizăm. — Asta nu-i o băltoacă, Vladimir. Aici este apă curată, vie. Nu pe jumătate moartă ca a voastră. Apa asta este bună de băut, este ca laptele matern. Uite. Îşi apropie mâinile de gură şi bău. Mie îmi scăpă: — Anastasia, tu eşti un animal? — De ce animal? Pentru că aşternutul meu nu este ca al tău? Pentru că aici nu sunt maşini sau tot felul de aparaturi? — Pentru că trăieşti ca o sălbăticiune în pădure, nu ai nimic şi pare că asta îţi place. — Da, mie îmi place să trăiesc aici. — Vezi, tu însuţi afirmi asta. — Tu socoţi, Vladimir, că omul este perfect şi se deosebeşte de celelalte vietăţi de pe Pământ doar prin faptul că are la dispoziţie toate acele mijloace artificiale? — Da. Şi, mai exact spus, mijloace civilizate. — Tu consideri mijloacele la dispoziţia ta, mai civilizate? Da, desigur că dacă aşa crezi tu. Dar eu nu sunt un animal, Vladimir. Eu sunt o fiinţă umană! Cine sunt ĺë.? După trei zile petrecute cu Anastasia, văzând cum această ciudată femeie trăieşte în deplină singurătate în mijlocul profundei taigale siberiene, am înţeles anumite aspecte din modul ei de viaţă, în timp ce am început să am dubii legate de modul nostru. Aceste dubii făcură să se nască în mintea mea o serie de întrebări care mă frământă şi în ziua de azi: Sistemul nostru de instrucţie şi educaţie este suficient pentru a ne face să înţelegem esenţa existenţei? Priorităţile vieţii sunt dispuse în ordinea corectă pentru fiecare om în parte? Acesta ne ajută sau ne împiedică în înţelegerea corectă a esenţei existenţei şi adevăratei meniri a omului? Am creeat un sistem educativ impunător. Pe baza acestui sistem educăm copii noştri şi unii pe alţii: în cămine de copii, în şcoli, în institute şi în cursuri de doctorat. Acest sistem ne permite să inventăm, să zburăm în Cosmos. Supunându-ne lui ne construim până şi modul de viaţă. Cu ajutorul lui încercăm să ne construim fericirea, să înţelegem Cosmosul, atomul şi anumite fenomenele supranaturale. Ne place mult să vorbim despre aceste descoperiri ale noastre, le descriem în articole senzaţionale, în mass-media sau în publicaţiile ştiinţifice. Şi totuşi, pentru un motiv necunoscut, facem orice pentru a evita un fenomen. Îl evităm cu mare atenţie! Pare că ne-ar fi frică de el. Ne este frică de el pentru că,

17.                           odată descoperit, ar putea să strice tot sistemul nostru educativ, deducţiile noastre ştiinţifice şi ar putea să ia în derâdere modul nostru de trai. Ne prefacem că acest fenomen nu există. Dar există! Şi va continua să existe, pentru că noi n- o să ne îndepărtăm nicicum de el şi nici n-o să-l putem evita. Ar fi timpul să-l observăm cu atenţie şi cu forţa minţilor umane reunite, să răspundem la întrebarea: De ce? Pentru că toţi marii gânditori, fără excepţie; persoanele care au fundat doctrine religioase, sau tot felul de alte doctrine la care se supune, sau cel puţin se forţează să se supună marea majoritate a omenirii, înainte de a crea operele lor s-au izolat, au devenit pustnici şi cei mai mulţi au făcut-o retrăgându-se în pădure. Judecaţi! – nu într-o super academie, ci în pădure. De ce Moise s-a retras pentru mult timp într-o pădure pe munte? Când se întoarse, dărui omenirii înţelepciunea Tablelor legii (Exodul 31.18)? De ce Iisus Hristos se izolă până şi de discipolii săi în deşert, pe munţi, în pădure? De ce omul care a trăit în India la mijlocul secolului al şaselea e.n. Siddhartha Gautama, se izolă pentru şapte ani în pădure? Şi când ieşi din pădure răspândi printre oameni o doctrină! O doctrină care până în zilele noastre, mii de ani mai târziu, suscită interes şi chinuie minţile umane? Iar oamenii construiră temple măreţe şi denumiră această doctrină Buddhism! Acest om fu numit mai târziu, Buddha. De ce predecesorii noştri nu prea îndepărtaţi, care astăzi reprezintă figuri istorice, ca de exemplu Serafim Sarovskij sau Serghei Radoneshskij s-au dus şi ei în pădure ca pustnici şi după o perioadă nu prea îndelungată asimilară o înţelepciune atât de profundă încât, pentru a primi sfaturi de la ei, marii suverani traversară locuri unde nu existau străzi? În locurile de pustnicie ale acestor personaje au fost ridicate mănăstiri şi temple. Ca de exemplu Troiţa „Laurii lui Serghiev” din oraşul Serghiev Posad în regiunea Moscovei, care atrage şi-n ziua de azi o mulţime de pelegrini. Şi totul începu de la un pustnic. De ce? Ce sau cine-i ajută pe aceşti oameni să dobândească o astfel de înţelepciune? Le dăruie lor cunoştinţa, îi apropie de înţelegerea esenţei vieţii? Cum trăiau, ce făceau, la ce se gândeau după ce s-au retras în pădure, în singurătate? Aceste întrebări începură să mi se îmbulzească în minte la puţin timp după ce o cunoscusem pe Anastasia. Imediat ce avui ocazia, începui să citesc tot ce găsii despre pustnici. Dar până azi nu am găsit răspunsul. Nu este clar pentru care motiv nu există nimic scris despre ceea ce li se întâmplă în acele locuri. Consider că răspunsurile trebuie căutate prin unirea tuturor forţelor noastre. O să încerc să descriu evenimentele din timpul permanenţei mele de trei zile în taigaua siberiană şi senzaţiile mele născute din contactul cu Anastasia, cu speranţa că se va găsi cineva care să poată înţelege esenţa acestui fenomen, să poată vedea clar modul nostru de a trăi. Pentru moment, din tot ce am auzit şi văzut, un lucru este indiscutabil persoanele care trăiesc ca pustnicii în pădure, printre care şi Anastasia, văd

18.                           lucrurile care se petrec în viaţa noastră dintr-un unghi diferit de al nostru. Anumite idei ale Anastasiei diverg diametral opus de cele comune. Cine este mai aproape de adevăr? Cine trebuie să judece pe cine? Datoria mea este doar de a relata ceea ce am văzut şi auzit dând, în acest fel altora, posibilitatea de a determina răspunsul. Anastasia trăieşte în pădure absolut singură, nu are o locuinţă, umblă aproape fără haine şi nu-şi face niciun fel de provizii alimentare. Este descendenta acelora care au trăit aici de-a lungul mileniilor şi, ca şi cum ar aparţine altei civilizaţii. Şi-au menţinut stilul lor de viaţă până în zilele noastre, după părerea mea, datorită unei alegeri mai înţelepte. Este posibil ca aceasta să fie alegerea cea corectă. Se amestecă printre noi, încearcă să nu fie diferiţi la exterior cu nimic de lumea de rând, dar în locurile în care trăiesc de obicei se dizolvă în natură. Sunt foarte greu de descoperit locurile unde trăiesc. Prezenţa omului în aceste locuri se remarcă doar prin faptul că sunt mai curate şi mai ordonate, ca de exemplu poieniţa Anastasiei. Anastasia s-a născut aici şi pare parte integrantă a naturii. În comparaţie cu marii pustnici cunoscuţi nouă, ea nu s-a retras în pădure doar pentru o perioadă de timp. În taiga s-a născut, iar lumea noastră a vizitat-o doar pentru scurt timp. Fenomenul care, la prima vedere, pare mistic şi care mă făcu să fiu cuprins de acea frică teribilă şi să pierd cunoştinţa în tentativa de a o seduce pe Anastasia, acum îşi găseşte o explicaţie simplă: omul domesticeşte câinele, pisica, elefantul, tigrul, vulturul, dar aici TOTUL este domesticit. Şi acest TOT nu permite ca ei să i se întâmple nimic rău. Anastasia povesti că după ce se născu dar până a nu împlini un an, mama ei o lăsa singură în iarbă. — Şi nu mureai de foame? – o întrebai eu. Pustnica din taiga, la început mă privi mirată, apoi răspunse: — Omul nu trebuie să aibă grija mâncării. A se nutri este tot atât de necesar cât şi a respira, doar că acestea trebuie făcute fără a ocupa atenţia, fără a îndepărta gândurile de la lucrurile importante. Creatorul a însărcinat omul cu alte probleme, cu scopul de a-l face să trăiască ca om, îndeplinindu-şi misiunea pentru care a fost creat. Pocni din degete şi, ca prin farmec, apăru o veveriţă care îi săltă pe mână. Anastasia o trase cu botişorul spre gura ei, iar veveriţa îi trecu o ghindă dintr-un con de cedru. Micuţul fruct era deja decojit. Nu mi se păru un lucru senzaţional, aducându-mi aminte că în Orăşelul Academicienilor din Novosibirsk se puteau întâlni multe veveriţe obişnuite cu oamenii, care cereau de mâncare trecătorilor şi chiar se enervau când aceştia nu le ofereau nimic. Aici, pur şi simplu, văzui fenomenul invers. Dar se întâmpla aici, în taiga!

19.                           — În lumea noastră, spusei eu, bineînţeles, este un pic altfel. Anastasia, tu încearcă să pocneşti din degete într-un magazin, poţi chiar să baţi tamburinele, că nimeni nu-ţi dă nimic; dar tu spui că asta a hotărât Creatorul. — Cine este de vină că omul a hotărât să schimbe opera Creatorului? în bine sau în rău – încearcă să-nţelegi singur. Şi astfel, între noi, se desfăşură discuţia pe tema mâncării. Poziţia ei era simplă este un păcat să te gândeşti la aşa nimicuri, la cum să-ţi faci rost de hrană. Ea nici măcar nu se gândeşte, niciodată. Şi trebuie să ne gândim noi cei din lumea civilizată? Sunt cunoscute nenumărate exemple din ziare, din cărţi sau din transmisiuni televizive, în care mici pui de oameni, rătăciţi din greşeală prin lumea sălbatică au fost hrăniţi de lupi. Aici generaţiile trăiesc în permanenţă, iar raporturile cu lumea animală sunt diferite de ale noastre. O întrebai pe Anastasia: — De ce nu-ţi este frig… în timp ce eu am pe mine haina şi tot simt frigul? — Pentru că, răspunse ea, organismul oamenilor care se înfofolesc în haine şi se păzesc de frig şi de cald, stând acoperiţi şi în locuri închise, îşi pierde din ce în ce mai mult capacitatea de a se adapta schimbărilor mediului înconjurător. În mine, această capacitate a organismului, nu s-a pierdut, aşa că îmbrăcămintea nu-mi este, în mod deosebit, necesară. Dormitorul din pădure Nu luasem cu mine niciun fel de echipament pentru a dormi în pădurea sălbatică. Anastasia mă aranjă într-o specie de bârlog subteran. După lunga călătorie, obosit mort, adormii buştean în scurt timp. Când m-am trezit dimineaţa, m-am simţit învăluit de o plăcută linişte. Eram atât de relaxat de parcă dormisem într-un pat deosebit de comod. Vizuina subterană era simplă, tapiţată cu crenguţe moi de cedru şi fân uscat care umpleau spaţiul circumstant cu o aromă deosebit de plăcută. Când mă trezii, întinzându-mă, atinsei cu mâna o blăniţă pufoasă şi gândii că, într-un fel sau altul, Anastasia trebuia să vâneze. Mă împinsei mai tare în blană şi, cu spatele la căldură, hotărâi să mai moţăi puţin. Anastasia stătea la intrarea dormitorului din pădure şi văzând că m-am trezit, îmi spuse la iuţeală: — Fie ca o zi bună să te întâmpine azi, Vladimir. Primeşte – o şi tu ca pe o binecuvântare. Numai, te rog, nu te speria. Spunând astea, bătu din palme şi blana se ridică… Cu groază înţelesei că aceea nu era o blană! Cu mare circumspecţie, din bârlog, se strecura spre ieşire un urs. Primind o pălmuţă de recunoştinţă din partea Anastasiei, ursul îi linse mâna şi se îndepărtă cu mersul său legănat spre poieniţă. Într-o secundă am înţeles că Anastasia îmi puse la creştet ierburi care stimulează somnul şi-mi

20.                           strecură un urs alături ca să nu-mi fie frig. Ea, în schimb, ghemuindu-se covrig, dormi la intrare. — Cum a putut să-ţi treacă prin minte aşa ceva, Anastasia!? Ursul putea să mă zdrobească, sau să mă sfâşie peste noapte! — Nu este un el ci o ea, este o ursoaică. Şi oricum, nu ar fi putut să-ţi facă nimic rău, răspunse Anastasia, este foarte ascultătoare. Cea mai mare plăcere a ei este să primească sarcini şi să le ducă la bun sfârşit. Nu s-a mişcat deloc, toată noaptea… Şi-a sprijinit botul ei catifelat pe picioarele mele şi a adormit aşa… blajină. S-a speriat doar odată, când tu te-ai întors şi, prin somn, ai lovit-o cu mâna. Dimineaţa Anastasiei Anastasia merge la culcare odată cu căderea întunericului într-una dintre acele adăposturi făcute de locuitorii pădurii; cel mai des în bârloguri. Când este cald ea poate dormi afară pe iarbă. Primele lucruri pe care le face dimineaţa când se trezeşte este să se bucure de răsăritul soarelui, de mugurii ieşiţi peste noapte, de firele de iarbă încolţite din pământ. Le atinge cu mâinile, le mângâie, uneori le aranjează. După asta aleargă spre un copac nu prea mare şi-i bocăneşte în scoarţă. Din coroana tremurătoare a acestuia se cerne peste ea ceva care aduce a rouă sau polen. Apoi se aşează în iarbă şi, pentru cinci minute, într-o satisfacţie deplină, se întinde şi îşi trosneşte oasele, răsucindu-se din toate încheieturile. Tot corpul i se acoperă, literalmente, cu o cremă umedă. Aleargă, se aruncă în micul său iaz, stropind cu apă şi face sărituri în apă… şi ce sărituri! … Comportamentul ei cu lumea animală care o înconjoară, seamănă cu acela al omului cu animalele domestice. În timpul ritualului matinal, multe din aceste animale o observă. Din proprie iniţiativă, niciunul dintre ele nu se apropie de Anastasia, dar când aceasta, cu un semn de ele cunoscut, cheamă pe vreounu’, atunci fericitul iese din ascunziş şi i se gudură la picioare. Într-una din dimineţi o văzui pe Anastasia cum se juca cu o lupoaică de parcă ar fi fost un căţel de ogradă. O bătu uşor pe greabăn şi fugi. Lupoaica se lansă în urmărirea Anastasiei şi, când aproape s-o ajungă, Anastasia, brusc, sări într-o parte şi cu picioarele se propti de trunchiul unui copac făcând cale întoarsă. Lupoaica, din inerţie, nu se putu opri pe loc şi depăşi copacul, după care făcu cale întoarsă şi se lansă iarăşi în urmărirea Anastasiei. Anastasia nu se gândeşte niciodată la mâncare şi îmbrăcăminte. Aproape tot timpul umblă dezbrăcată. Se hrăneşte cu ghinzi de cedru, cu ierburi, cu fructe de pădure şi cu bureţi. Bureţii îi mănâncă doar uscaţi. Personal, nu culege niciodată bureţi, fructe, sau conuri de cedru şi nici nu-şi face provizii pe iamă. Multitudinea de veveriţe, care o înconjoară, îi pregătesc totul. În faptul că veveriţele îşi fac provizii pe iarnă nu este nimic de mirare – o fac dintotdeauna în

21.                           mod instinctiv. M-a mirat însă un alt lucru – veveriţele din apropiere, la pocnitul din degete al Anastasiei, aleargă înnebunite săltând apoi pe mâna întinsă a acesteia, aducându-i sâmburi de cedru, deja scoşi din ghinzi şi curăţaţi. Iar când Anastasia bate uşor cu palma pe genunchiul unui picior îndoit, veveriţele emit un soi de semnal, ca şi cum s-ar înştiinţa între ele şi încep, din toate părţile, a căra şi a aduna în faţa ei grămăjoare de bureţi, fructe de pădure şi alte provizii de ale lor. Şi o fac, din câte îmi păru mie, cu o enormă plăcere. Gândeam că Anastasia le dresase însă ea-mi spuse că acestea o fac în mod instinctiv, veveriţele cele mici făcând doar ceea ce văd la mamele lor. — Poate că cineva din strămoşii mei le-o fi dresat chiar, oricum, afirmă ea, asta este menirea lor. Pe iarnă veveriţele îşi fac adesea, provizii mult mai multe decât pot mânca. La întrebarea: Cum de, în timpul iernii, tu nu îngheţi de frig fără îmbrăcămintea adecvată?, Anastasia îmi răspunse cu o întrebare: — Oare, într-adevăr, în lumea voastră nu există exemple de oameni care pot suporta frigul şi intemperiile fără haine? Asta mă făcu să-mi amintesc o căite care scria despre Porfir Ivanov; un rus ce umbla desculţ şi numai în chiloţi pe timp de iarnă. În carte, se mai povesteşte că fasciştii, ca să-l pună la încercare pe acest extraordinar rus, îl obligau să facă baie la minus 20° C, apoi îl plimbau dezbrăcat pe motocicletă. Din fragedă copilărie, Anastasia primi laptele unor sălbăticiuni ale pădurii în locul laptelui matern. Acestea, cu plăcere, o lăsau să sugă laptele lor ori de câte ori ea dorea… Anastasia nu făcea un cult din mâncare nu se aşeza niciodată la masă, în timpul plimbărilor rupea ierburi, fructe de pădure şi le mânca fără să întrerupă activităţile ei obişnuite. Spre sfârşitul şederii mele de trei zile, acolo în taiga, nu mă mai puteam adresa Anastasiei în aceaşi manieră în care o făcusem la începutul întâlnirii noastre. După toate cele văzute şi auzite, Anastasia mi se prezenta acum ca o fiinţă neobişnuită, nu ca un animal, întrucât inteligenţa pe care o avea ea şi memoria… Era atât de vastă memoria ei încât nu uita absolut nimic din ce auzea şi din ce vedea. Uneori mi se părea că toate aceste capacităţi ale ei depăşesc limita înţelegerii umane. Dar tocmai asta o deranja şi o amăra cel mai mult. Contrar oamenilor cunoscuţi nouă, înzestraţi cu capacităţi neobişnuite, care se învăluiau în aureola misticului, al tainicului şi al excepţionalului, Anastasia se străduia în continuu să dezvăluie mecanismul acestor extraordinare capacităţi ale ei şi, cu toate forţele, să demonstreze că atât în mecanism cât şi în ea nu se găsea nimic străin omului că ea este o fiinţă umană – o femeie – şi mă ruga tot timpul să accept şi să înţeleg aceste lucruri. Eu făceam eforturi apreciabile să înţeleg aceste lucruri şi să le dau o explicaţie compatibilă cu modul nostru de gândire.

22.                           Creierul omului civilizat, al zilelor noastre, este ocupat, aproape tot timpul, cu rezolvarea problemelor existenţei zilnice cu procurarea hranei, a îmbrăcăminţii şi cu satisfacerea instinctelor sexuale. Anastasia nu pierdea timp cu aşa ceva. Oamenii care se aflară în situaţii similare familiei Lykov, se regăsiră a-şi pierde tot timpul procurându-şi hrană şi construind adăposturi. Natura nu-i ajuta niciodată la fel de mult cât o ajuta pe Anastasia. Nici măcar cele mai sălbatice triburi rămase în lume, care trăiesc departe de civilizaţie, nu au un astfel de contact cu Natura. Anastasia spunea că aceste persoane nu reuşesc să stabilească un astfel de contact întrucât nu au gânduri destul de pure. Natura toată şi lumea animalelor percep acest lucru. Mica Rază a Anastasiei în timpul şederii mele în taiga, cu mult mai mistică şi insolită mi se păru capacitatea Anastasiei de a vedea la distanţă persoane şi situaţiile în care se găseau. Este posibil ca şi alţi pustnici să aibă astfel de capacităţi… Ea o făcea cu ajutorul unei raze invizibile. Afirma că toţi o avem, dar că lumea nu o cunoştea aşadar nu ştia s-o folosească. — Omul nu a descoperit, încă, nimic care să nu existe în natură. Tehnica, mulţumită căreia televiziunea există, este abia o palidă copie a puterilor acestei raze. Având în vedere că raza nu o puteam vedea, eu nu credeam, în ciuda repetatelor tentative ale Anastasiei de a-mi demonstra, de a-mi lămuri principiul pe care acţiona, de a găsi probe şi explicaţii exhaustive. *** — Spune-mi Vladimir ce sunt, după tine, visele? Şi crezi că sunt mulţi cei care visează? — Cred că sunt mulţi în măsură de a visa. Visul ia naştere când omul îşi imaginează viitorul pe care şi-l doreşte. — Bine. Vasăzică tu nu negi faptul că omul este capabil de a simula propriul viitor şi anunite situatii ce-l privesc. — Nu, nu neg. — Şi ce este intuiţia? — Intuiţia…? Probabil o senzaţie; când omul nu stă să analizeze ce şi de ce se poate întâmpla, dar anumite senzaţii îl îndrumă cum trebuie să se comporte. — Înseamnă că nu negi că în fiecare om există ceva care, pe lângă consideraţiile analitice uzuale, îl ajută să determine acţiunile proprii şi ale altora. — Să presupunem că nu neg. — Perfect! Bine! – exclamă Anastasia, Acum; visul! Ce este visul? Visele pe care le fac aproape toate persoanele? — Visul este… Nu ştiu ce este. Pur şi simplu vis. — Bine, bine. Să-i zicem vis, pur şi simplu. Se înţelege de aici că tu nu-i negi existenţa? Atât ţie cât şi altora vă este cunoscut că omul, în crearea viselor,

23.                           când corpul său, practic nu mai controlează o parte din conştiinţă, poate vedea diferite persoane şi evenimente? — Mmmda, cred că toţi sunt de acord cu asta. — Încă ceva: în vis, persoanele se pot confrunta, conversa şi pot avea sentimente normale? — Da, pot s-o facă. — Dar tu ce crezi? Omul poate programa propriul vis? Poate evoca în vis imagini şi evenimente pe care doreşte să le vadă? Ca la televizor, de exemplu.. — Nu cred că se poate întâmpla aşa. Visul vine, oarecum, singur. — Greşeşti. Omul poate ghida orice. Este creeat pentru a ghida orice. Raza despre care îţi vorbesc este formată şi ea din informaţii în posesia omului, din ceea ce-şi imaginează, din intuiţii, din trăirile sufleteşti şi, prin urmare, viziunile sub formă de vis sunt create de voinţa omului care le ghidează. — Cum este posibil să ghidezi visele în somn? — Nu în somn, ci treji. Se poate pregăti totul anticipat şi cu mare precizie. La voi asta se verifică doar în timpul somnului şi doar în mod haotic. Omul a pierdut o mare parte din propriile capacităţi de control, de dirijarea fenomenelor naturii şi a celor proprii. Asta se întâmplă deoarece a tras concluzia eronată că visul este doar un produs inutil al creierului său obosit. Aproape toţi oamenii de pe Pământ, în realitate… Dar, vrei să-ncerc să te ajut să vezi ceva la distanţă chiar acum? — Da, încearcă. — Întinde-te pe iarbă şi relaxează-te, astfel încât corpul tău să necesite cât mai puţină energie. Trebuie să stai comod. Nimic să nu te deranjeze. Acum gândeşte-te la o persoană pe care o cunoşti cel mai bine, ca de exemplu la soţia ta. Aminteşte-ţi obiceiurile mersul, hainele ei, unde, după tine, se aflăacum şi întruchipează totul cu ajutorul imaginaţiei. Eu rechemai în memorie soţia mea ştiind că în acel moment se putea afla în casa noastră de vară. Îmi imaginai casa, ceva obiecte, situaţia… îmi imaginai multe lucruri în detaliu dar nu văzui nimic concret. Îi spusei Anastasiei, la care ea-mi răspunse: — Tu nu te-ai abandonat complet, ca şi cum ai fi adormit. O să te ajut eu. Închide ochii. Abandonează-ţi braţele de-a lungul corpului. Simţii, apoi, degetele sale făcând presiune pe degetele mele. Şi, dintr-odată, căzui într-un somn adânc… …Soţia mea era în bucătăria casei de vacanţă din afara oraşului. Peste cămaşa obişnuită îmbrăcase o flanelă cu nasturi. Însemna că în casă era răcoare; Din nou probleme la sistemul de încălzire – gândii eu. Îşi prepara cafeaua pe aragaz şi ceva de mâncare pentru căţel. Chipul îi era întunecat de griji şi nemulţumit. Mişcările îi erau moleşite. Pe neaşteptate, îşi înălţă privirea şi, cu pas vioi şi lejer, se îndreptă către fereastră, privi la ploaie şi

surâse. Cafeaua se umflă şi dădu în foc, ea ridică capacul ibricului dar părea, că de data asta, nu o deranja şi nici nu o enerva acest lucru, ca de obicei… îşi dădu jos flanela… Mă trezii. — Aşadar? Ai văzut? – întrebă Anastasia. — Am văzut. Dar poate că acesta era un vis obişnuit? — Cum obişnuit? Doar programasei tu însuţi, s-o vezi?! — Da, este adevarat. Şi am văzut-o. Dar unde sunt probele că ea se găsea, într-adevăr, acolo în bucătărie în momentul în care eu am văzut-o în visul meu? — Aminteşte-ţi această zi şi această oră, Vladimir, de vrei să verifici. Întoarce-te acasă şi întreab-o. Şi altceva neobişnuit nu ai mai observat? — Nimic. — Oare într-adevăr, nu ai văzut surâsul de pe faţa ei când s-a apropiat de fereastră? A surâs şi nu s-a iritat pentru cafeaua care dădea în foc. — Am observat. Probabil, de la fereastră a văzut ceva plăcut care a înveselit-o. — Prin fereastră a văzut doar ploaia. De obicei nu-i place… — Şi atunci de ce a zâmbit? — Pentru că şi eu am privit-o cu raza mea şi am încălzit-o. — Vrei să spui că raza ta încălzeşte? A mea, ce… este rece? — Tu ai privit-o doar din interes, nu ai pus sentiment. — Vrei să zici că raza ta poate încălzi o persoană la distanţă? — Da, poate s-o facă. — Şi ce altceva mai poate? — Primeşte şi asimilează informaţii, le transmite… Poate ridica moralul. Cu această rază se pot vindeca anumite boli ale oamenilor. Şi încă multe altele, în funcţie de energia avută, de forţa sentimentelor, de voinţă şi de dorinţă. — Tu poţi vedea viitorul? — Desigur! — Dar trecutul? — Viitorul şi trecutul sunt aproape acelaşi lucru. Diferenţa constă în detaliile externe. Fundamentalul rămâne neschimbat. — Cum aşa? Ce poate rămâne neschimbat? — Spre exemplu; o mie de ani în urmă omenirea se îmbrăca diferit. Aveau alte maniere de a se comporta în viaţa de zi cu zi. Dar nu astea sunt importante. Atât o mie de ani în urmă cât şi astăzi, persoanele sunt încercate de aceleaşi sentimente. Sentimentele nu sunt dependente timpului….