Proştii. Şansa ratată a cazului Turcescu

De vreo două zile iau cunoştinţă, de nevoie, de vaietele şi gemetele de surdă durere aşternute pe pixeli de jurnalişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi.

Durerea care răzbate din aceste lamentări are o cauză unică:autodemascarea pusă în scenă deRobert Turcescu pe blog şi la B1 TV.

Îndureraţii jurnalişti mai mult sau mai puţin cunoscuţi se plâng de faptul că gestul lui Robert Turcescu a reprezentat o grea palmă pe obrazul presei autohtone, obraz oricum ciuruit de diverse afecţiuni.

Corul lamentaţiilor spune, în esenţă, aşa:

1) Turcescu a distrus credibilitatea presei dezvăluind – cu propriul exemplu – că fenomenul infiltrării redacţiilor este real şi se manifestă activ;

2) Prin dezvăluirea de tip kamikaze, Turcescu a stricat atmosfera în presă pentru că a lăsat în urmă numeroase întrebări şi suspiciuni. Suspiciuni uşor de sintetizat prin propoziţii de tipul “Câţi dracului mai sunt? Unde sunt? CARE sunt? Oare mă ascultă prin uşa de la wc?” etc.

Acest tip de pudibonderie “de castă” este propagat de *** proşti-sadea precum puteţi găsi aici.

De asemenea, argumentaţii similare sunt asumate de oameni pe care nu-i poţi suspecta de prostie – ci de altceva – după cum puteţi lectura aici.

Un mod simplu de a contraargumenta o idee (adică de a încerca să-i demonstrezi falsitatea, lipsa de adevăr) este să dovedeşti că negaţia logică a zisei idei este adevărată.

Dacă vorbind cum a vorbit, Turcescu a făcut rău presei înseamnă că tăcând – cum n-a făcut-o – pentru presă ar fi fost mai bine.

(Las la o parte faptul, devenit evident, că Turcescu a vorbit nu ca să facă presei un bine sau un rău, ci ca să-şi scape pielea. Mă rog, ce i-a mai rămas din ea.)

Ar fi fost mai bine?

Beneficiul scandalului este că am avut reconfirmarea vie, chiar mistic-vocală, a faptului intuit de aproape toată lumea: şi anume, că există, în anul de graţie 2014, “infiltraţi” în presă. Fie ei ofiţeri cu livret sau colaboratori. (E o diferenţă sensibilă. Ar trebui abordată într-un material separat.) Atenţie, în 2014. Nu în 2006, când între timp decedatul director SRI Radu Timofte spunea că redacţiile sunt infiltrate cu “acoperiţi” (iar purtătorul de cuvânt al instituţiei, Bercaru, era nevoit să confirme). Nu în 2008. Nu în 2013.

Acum, înainte de campania electorală, a venit reconfirmarea.

Aţi fi preferat să băltească o complicitate perversă, în care ştiam cu toţii, cei din ‘industrie’ – pe bază de dovezi indirecte – că există acoperiţi (ba chiar bârfeam pe un X sau pe o Y că ar fi băiat/fată “cu ochi albaştri”), dar ne resemnam cu ideea că n-o să avem niciodată o confirmare 100% şi trebuie să ne mulţumim doar cu bârfa?

Sau, în alte cuvinte, mai chibzuit alese: e o morală convenabilă aia în care ştim că există agenţi prin redacţii dar ne punem, în public, căluş la gură vizavi de subiect (şi Doamne fereşte să iasă vreun agent la suprafaţă!) ca nu cumva să ne compromitem în ochii cititorilor / ascultătorilor / telespectatorilor?

Am discutat pe fugă chestiunea cu colegii. Mi s-a părut că problema e comparabilă în esenţă cu cea a clerului catolic, zguduit într-o vreme de numeroasele scandaluri generate de preoţii pedofili. După o lungă bătălie internă, Biserica şi-a asumat problema şi însuşi Papa a condamnat fenomenul, ba chiar a cerut iertare credincioşilor pentru abuzurile comise de supuşii săi.

Efectul este că lumea catolică merge în continuare la biserică.

Presa română nu are un “Papă”. Şi nici un Consiliu de decidenţi care să sancţioneze prompt şi efectiv abaterile deontologice sau prostituţia editorială (vă implor, nu-mi pomeniţi de CRP, sunt şi aşa suficient de deprimat :-).

Presa română, aşa cum arată azi, nu are nici prea mare credibilitate (din motive pe care nu le înşir aici, dar dacă sunt provocat o voi face undeva/cândva:-). De aceea, lamentările celor care blamează “dezvăluirea” secretului de castă mi se par scufundate în cea mai imundă ipocrizie. Substituibilă, pe alocuri, cu prostia.

Presa română, care a mizat pe zona low income – low education pentru a supravieţui, care a devenit bi sau multi-partizană pentru a supravieţui, care a plonjat la pieptul mogulilor pentru a supravieţui, NU ARE mecanismele şi anticorpii prin care să combată fenomenul infiltrărilor cu “acoperiţi”.

Însă serviciile care-i au în patrimoniu pe aceşti acoperiţi pot să-i retragă din presă. Nu pe toţi, să fim realişti. Ci pe ăia care sunt cei mai vulnerabili şi a căror utilitate – pentru unitate, nu pentru redacţie – poate fi obliterată de însăşi labilitatea lor: la şantaj, la presiuni, la altceva.

Ştiu că pare o dovadă de naivitate să sper într-o reacţie preventivă a serviciilor la ipotetice noi cazuri Turcescu. Dar s-ar putea să nu fie chiar naivitate.

Serviciile de informaţii reprezintă chintesenţa ermetismului. Viaţa lor internă şi consecinţele acţiunilor lor ajung la publicul larg cu precădere prin intermediul filmelor şi cărţilor cu spioni. Dacă aflăm lucruri concrete, cu nume şi prenume, despre activitatea serviciilor pe canale de tip non-ficţiune înseamnă că e ceva care nu merge bine acolo.

ndrăznesc să cred că detonarea cazului Turcescu a avut la nivelul serviciilor efectul unei unde de şoc mai mare decât cea din presă. Numai că aceste efecte NU S-AU VĂZUT LA TELEVIZOR.

Autocompromiterea unui colaborator (să nu mai vorbim de un ofiţer) e devastatoare pentru o structură de informaţii în primul rând în termeni de reputaţie, la nivel exterior. În plan intern, termeni precum disciplină, responsabilitate, vinovăţie se propagă în susul lanţului ierarhic.

Sunt aproape 100% convins (dar prezint de pe acum scuze dacă intuiţia mea va da faliment) că declanşatorul demascării lui Turcescu este de natură politică. Implicit, scopul urmărit cu acest scandal este tot de natură politică.

Rezultă, logic, că structurile de informaţii (nu doar cea din care a “defectat” Turcescu şi pe care n-o ştim, ci toate!) nu au de câştigat NIMIC din acest scandal, la fel cum nici Turcescu nu are.

Este posibil ca persoane aflate vremelnic în poziţii importante într-unul sau altul dintre aceste servicii informative să aibă sau să-şi închipuie că au de câştigat de pe urma scandalului, în virtutea blestematei încrengături dintre politică şi instituţiile-statului-unde_n-ar-trebui-să-se-facă-politică.

Însă autorul acestor rânduri nu confundă instituţia cu persoana nici măcar într-o Românie a anului 2014 care încurajează astfel de confuzii.

Dacă raţiunea va triumfa iar cele şapte servicii secrete de existenţa cărora ştim vor elimina, prin retragerea din front, vulnerabilităţi de tip Turcescu, promit să revin asupra titlului şi să elimin cuvântul “ratată“.

Știu că pentru astfel de “retrageri din front” nu se dau comunicate de presă. Însă îmi permit să fiu sigur de faptul că foştii colegi ai “retrasului” vor şti, la rândul lor, fără ajutorul vreunui comunicat. Şi, probabil, vor avea decenţa să tacă.

*** formula “proşti-sadea” reprezintă opinia autorului în legătură cu persoanele indicate. Autorul nu are pretenția că opinia sa se poate substitui realității obiective și insistă că trebuie tratată drept ceea ce este, adică o simplă opinie. În plus, autorul destestă complicațiile juridice:-)