Am dedicat o pagină și literaturii române din perioada postbelică. Această perioadă, în care literatura a fost „ghidată” de partid și de stat, este ilustrată într-o manieră simplă, ușor de înțeles.
Reprezintă perioada în care crezul de a trăi și de a fi liber în societate exista mai mult ca o dorință, fiind imposibil de realizat. În această etapă istorică literatura nu mai însemna sensibilitate și subiectivitate, trecute prin filtrul propriu al scriitorului, ci era mai degrabă o susținere lozincardă a principiilor dictatoriale ale partidului.
Luând în discuție lirica, aceasta cuprindea elogii la adresa conducerii de partid și de stat, a socialismului victorios și a Uniunii Sovietice, „marele vecin de la Răsărit”. Poezia „angajată” foarte rar vorbea despre România, iar spiritul de partid conducea poeții pe drumul realismului socialist.
Nici în ceea ce privește genurile epic și dramatic situația nu era diferită. Acestea erau formate aproape în totalitate din construcții înclinate spre realizările socialismului, în care toată lumea aproba industrializarea socialistă și colectivizarea.
Publicul poeziei este poporul, iar dacă luăm în calcul faptul că poporul era controlat politic, la fel se întâmpla și cu literatura, unde trebuia exprimată recunoștința profundă pentru beneficiile comunismului. Literatura era condusă de partid, la fel ca orice alt domeniu al vieții sociale, fiind definită de următoarele idei:
promovarea spiritului colectiv și colectivist;
întemeierea „omului nou”, soldatul dependent de partid și de idealul comunist;
accentuarea funcției de manipulare, control;
încercarea de persuasiune a maselor;
conceperea versului agitatoric;
folosirea adresării directe, specifică poeziilor-manifest, menite să proslăvească oamenii politici ai vremii și să fie pe gustul poporulu