Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi
-roman subiectiv/al experientei-
de Camil Petrescu
Prin cele două romane ale sale ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război." și ,,Patul lui Procust", Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic. El teoretizează în literatura noastră romanul modern de tip proustian, formulând estetica autenticității, atunci când afirmă: ”Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana întâi, anticalofilismul și autenticitatea. Romanul este scris la persoana întâi sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu. Este, de asemenea, roman de analiză psihologică.
Textul este structurat în două părți, precizate chiar din titlu, care indică temele romanului și, în același timp, cele două experiențe fundamentale trăite de protagonist: dragostea și războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu şi Ela, partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua conferă scrierii autenticitate.
Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, ,,La Piatra Craiului în munte", este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții I. Capitolul pune în evidență cele două planuri temporale: timpul narării (prezentul frontului) și timpul narat (trecutul poveștii de iubire). În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ștefan Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor la o discuție despre dragoste și fidelitate pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat la tribunal. Discuția declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior (aici discuția de la popotă) declanșează rememorarea unor întâmplări trăite într-un „timp pierdut”, dar, spre deosebire de prozatorul francez, Camil Petrescu prezintă evenimentele cronologic și le analizează în mod lucid.
,,Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală", este fraza cu care debutează cel de-al doilea capitol, ,,Diagonalele unui testament". Îndoiala este cu atât mai dureroasă cu cât Gherghidiu consideră că „acei care se iubesc au drept de viață si de moarte unul asupra celuilalt”. Tânărul, pe atunci student la filozofie, se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la litere, orfană, crescută de o mătușă. Iubirea bărbatului se naște din admirație, duioșie, dar mai ales din orgoliu:,,Începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente".
După căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, dar sunt fericiți. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său avar, Tache. În secvența narativă de factură balzaciană, amețit de familie, se poate observa ce anume îl determină pe bătrânul avar să-i lase cea mai mare parte din avere nepotului său, Ștefan, și anume replica prin care acesta motivează de ce nu s-a însurat pentru avere ca Nae Gheorghidiu: „De cele mai multe ori părintele care lasă avere copiilor le transmite și calitățile prin care a făcut averea: un obraz mai gras, un stomac în stare să digere și ouă clocite, ceva din sluțenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua [...] orice moștenire e, s-ar putea zice, un bloc.”.
Ela se implică în discuțiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: ,,Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare". Mai mult, spre deosebire de soțul său, Ela este atrasă de viața mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială al cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobești, de Sfinţii Constantin și Elena. În timpul acesteia, se pare că Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume domn G. Relaţia se desfăşoară acum prin succesive acumulări de tensiune, despărţiri şi împăcări. Într-o astfel de criză, pentru a se răzbuna pe Ela, Gheorghidiu aduce acasă o prostituată cu care soţia sa îl găseşte în pat. În alt moment, revine acasă pe neaşteptate, nu o găseşte pe Ela, care apare doar dimineaţa, şi Gheorghidiu îi cere să părăsească locuinţa. Împăcarea survine după ce găseşte o scrisoare a verişoarei sale, Anişoara, care o invită la ea peste noapte pe Ela.
Concentrat pentru executarea unor lucrări militare la Piatra Craiului, Ştefan trăieşte frământat de gelozie, convins că Ela îl înşală cu domnul G. Insistenţa cu care aceasta îl chema la Câmpulung pentru a-l convinge să treacă o sumă de bani pe numele ei spre a se asigura în cazul morţii soţului pe front, îi întăreşte convingerea că Ela plănuieşte un divorţ şi o căsătorie cu G, mai ales după ce Ştefan îl întâleşte pe acesta pe stradă.
Adoua experiență o reprezintă războiul. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde. Ordinele ofițerilor superiori sunt contradictorii și din cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra propriilor batalioane. Se observă diferența dintre romanul tradițional de război („Război și pace” de Lev Tolstoi) și romanul modern, în care se cultivă „evenimentul comun, banal, cotidian” (Nicolae Manolescu). Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator față de celelalte aspecte ale existenței sale: „De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu-adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.” Deși ar fi putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, așa cum procedează Nae Ghiorghidiu, Ștefan se înrolează voluntar din dorința de a trăi aceasta experiență existențială: „N-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc.”
Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu", ilustrează absurdul războiului și tragismul confruntării cu moartea. Viața combatanților ține de hazard, iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte: ,,Nu mai e nimic omenesc în noi". Personajul înțelege că drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce la București, dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, hotărăște să o părăsească: ,,I-am scris că-i las tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți...de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul".
Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflectă în această conștiință.
Camil Petrescu schimbă viziunea asupra unor teme, precum iubirea și războiul, din literatura tradițională. El demitizează imaginea eroică, idilizată a frontului și înfățișează situațiile absurde produse de o strategie incompetentă.
În concluzie, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi" este un roman modern psihologic, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă, autenticitatea și anticalofilismul.