-poem modernist –
Revendicat de clasici și moderni deopotrivă, Arghezi este un înnoitor al limbajului poetic, prin încălcarea convențiilor și a regulilor. Particularități ale modernismului în poezia lui sunt: „estetica urâtului”, limbajul șocant cu neașteptate asocieri lexicale, fantezia metaforică, înnoirile prozodice.
Poezia ”Flori de mucigai” face parte din volumul cu acelaşi titlu apărut în 1931, acesta având la bază experienţa de viaţă trăită de poet în perioada detenţiei în închisoarea de la Văcăreşti. Este o artă poetică, adică o creație în care autorul îşi exprimă propria concepţie despre poezie şi rolul poetului în societate, folosind un limbaj artistic. Întregul volum, “Flori de mucigai” zugrăveşte un univers închis, damnat, populat cu hoţi, puşcăriaşi şi tipuri reprezentative pentru mahala.
Titlul este alcătuit dintr-un oximoron, prin care poetul pune în opoziţie accentuată frumuseţea, parfumul, culoarea, lumina (“flori”), şi urâtul, răul, descompunerea, întunericul (“mucigai”), în termenii baudelairieni ai “Florilor raului”.
Tema o constituie condiţia poetului damnat, care-şi pierde, în spatiul închisorii, vechile virtuţi de creator. Este evidentă, şi în cadrul temei, şi în titlu, prezenţa esteticii urâtului, concept promovat de poetul francez Charles Baudelaire, care, prin unicul său volum de poezii “Florile răului”, lărgeşte conceptul de frumos , integrându-i înţelegerea răului, a urâtului. Arghezi, la rândul lui, consideră că orice aspect al realităţii, fie el frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic.
Textul liric este alcătuit din două strofe asimetrice, prima fiind una polimorfă şi cea de-a doua un catren. Incipitul este abrupt, şocant, fără imagini pregătitoare: “Le.am scris cu unghia pe tencuială, / Pe un părete de firidă goală”, metafora sugerând transformarea actului artistic într-o activitate chinuitoare şi însângerată în absenţa divinităţii. Poetul e singur, cu puterile “neajutate” şi, în absenţa hărtiei pe care să-şi aştearnă gândurile, le-a incrustat în materia dură a “tencuielii” de pe pereţii celulei. În locul tocului a folosit “unghia” cu ajutorul căreia a zgâriat pe ziduri imaginile nou create. Epitetul “firidă goală”, enumeraţiile substantivale “pe tencuială”, “pe un părete”, “pe întuneric”, “în singurătate”, sugerează ambianţa nefavorabilă actului poetic.
Singura lumină în întunericul celulei prizonierului – artist este creaţia, pe care nimeni nu o poate face să înceteze.
Poetul recunoaşte că a trăit momente de disperare şi de angoasă în care nu s-a simţit ajutat nici de exemplele creştine ale martirilor – ucenici ai Mântuitorului, care au scris ulterior Evangheliile (Luca, Marcu şi Ioan). Simbolistica animalelor sugerează: “leul” – tăria şi puterea împărătească, “taurul” – jetfa, iar “vulturul”- pogorârea Sfăntului Duh. Lipsa lor indică aşadar absenţa forţei, a regalitărţii, refuzul jertfei. Eul liric se simte singur, umilit, blestemat parcă să scrie. Îşi numeşte versurile de atunci “stihuri fără an”, “stihuri de groapă”, “de sete de apă” şi “de foame de scum”, deoarece în detenţie resimte acut apropierea morţii.
Senzaţiile umane fundamentale – foamea şi setea – se transformaseră în “scrum” pierzându-şi calitatea de impulsuri vitale.
În catrenul final se creează o atmosferă sumbră, apăsătoare, în manieră simbolistă, fiind prezente “întunericul” şi ploaia care “bătea departe afară”. Omul care fusese înzestrat cu o “unghie îngerească” pentru a-şi făuri opera, o pierde datorită coborârii în iad; chiar lăsată să crească, această rămăşiţă a sacrului “nu a mai crescut” ori a fost convertită în instrument diavolesc (“Sau nu o mai am cunoscut”).
Noul “instrument” de creaţie este generator de suferinţă: “Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă”, poetul trăind imposibilitatea de a mai scrie ca altădată. Aceasta va conduce la un alt tip de poezie – o creaţie inversată (“Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”). “Unghia îngerească” a talentului poetic se transformă într-o gheară, ce sugerează diperarea şi chiar agresivitatea fiinţei damnate.
Deci, Tudor Arghezi este unul dintre poeţii ce inovează limbajul literar, cel care are curajul de a folsi în creaţia sa cuvinte pe care nimeni nu la mai folosise până la el, ilustrând în întregul volum apărut în 1931 o lume terifiantă şi agresivă, un univers, pe rând, grotesc şi tragic.
În concluzie, opera literară “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi est o artă poetică modernă, în care actul creator este generator de suferinţă, iar în absenţa harului divin creaţia se transformă într-una modificată, inversată, demonică.