Ion
de Liviu Rebreanu
-roman obiectiv-
Opera literară ,,Ion" de Liviu Rebreanueste un roman realist de tip obiectiv ce aparține prozei interbelice; este, de asemenea, roman social, cu tematică rurală, publicat în 1920. Considerat de Eugen Lovinescu „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, opera înfățișează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare „Zestrea” și „Rușinea”, iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului, receptate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glanetașului și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre, din cauza unui țăran sărac.
Opera este un roman, adică o specie a genului epic de mari dimensiuni, cu o acțiune construită pe mai multe planuri narative, cu un conflict complex și personaje numeroase. Este un roman de tip obiectiv cu narator omniscient, omniprezent și cu narațiune la persoana a treia. Naratorul omniscient știe mai multe decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal. Întregul roman este organizat în două părți: ,,Glasul pământului" și ,,Glasul iubirii" și treisprezece capitole, primul numindu-se „Începutul” și ultimul „Sfârșitul”.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului în condițiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și consecințele acțiunilor sale.Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii. În plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate fundamentale: Eros și Thanatos.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas, loc al desfășurării acțiunii.Personificat cu ajutorul verbelor, drumul separă viața reală a cititorului de viața ficțională a personajelor:,,Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul [...] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița." La sfârșit, drumul ,,se pierde în șoseaua cea mare și fără început".
În roman există secvențe narative semnificative, una dintre ele fiind scena horei de la începutul romanului, ,,o horă a soartei” după cum afirmă Nicolae Manolescu.
Acțiunea începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea .În expozițiune sunt prezentate personajele principale, timpul și spațiul , ceea ce îi conferă veridicitate romanului realist. Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale.Fruntașii satului, primarul și chiaburii, discută separat de țăranii mijlocași, așezați pe prispă. În satul tradițional lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetașu care stătea ,,pe de lături ca un câine la ușa bucătăriei". Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele și babele vorbesc de gospodărie.În centrul adunării este prezent gupul jucătorilor. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piază rea, colportoare a veștilor rele. Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să privească ,,petrecerea poporului" fără a se amesteca în joc. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o iubește pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, și confruntarea verbală cu Ion pe care-l numește ,,hoț și tâlhar" pentru că ,,sărăntocul" umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga. Rușinea pe care Vasile i-o va face la horă în fața satului, va stârni dorința de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de rușinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta.
La sfârșitul horei flăcăii merg la cârciumă. Bătaia lor, în aparență pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua pe Ana de nevastă, se încheie cu victoria lui Ion care îl răpune pe George cu parul. Scena este construită simetric cu cea de la sfârșitul romanului când George îl omoară pe Ion cu o sapă.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior între ,,glasul pământului" și ,,glasul iubirii". Se poate vorbi și de conflictul secundar între Ion și Simion Lungu pentru o brazdă de pământ sau între Ion și George, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. Se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om (țăran) și o forță mai presus decât el:pământul-stihie. Impresionantă este scena în care Ion săruta pământul:,, Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsa în genunchi, își coborâ fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud".
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot și învățător este defavorabilă celui din urmă. El are familie: soție, un băiat, poetul visător Titu și două fete de măritat, dar fără zestre: Laura și Ghighi. În plus, casa și-o zidise pe lotul bisericii cu învoirea preotului. Cum relațiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor față de faptele lui Ion, învățătorul se simte amenințat.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an de căsătorie se dedică total comunității. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfințirea bisericii.
Ion este personajul principal, un personaj monumental. Exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, el este o individualitate prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului" cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și Alexandru Glanetasu dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George . Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, reprezintă cele două obsesii ale protagonistului:averea și iubirea.
La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deși sărac, este ,,iute și harnic ca mă-sa", iubește munca și pământul:,,pământul îi era drag ca ochii din cap". De aceea lipsa lui îi apare ca o nedreptate, iar dorința pătimașă de a-l avea este motivată:,,toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult...". Isteț, silitor și cuminte, trezise simpatia învățătorului care îl considerase capabil de a-și schimba condiția:,,Când a umblat la școala din sat a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetașului să dea pe Ion la școala cea mare din Armadia, să-l facă domn". Băiatul renunță însă la școală, pentru că pământul îi este mai drag decât cartea. Pentru că-l știu impulsiv și violent, este respectat de flăcăii din sat și temut de țigani, care cântă la comanda lui, deși George este cel care le plătește. Lăcomia de pământ și dorința de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu pentru că acesta fusese înainte al Glanetasilor:,,inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea". De la Simion Lungu luase câteva brazde de pământ, dar el își dorește mai mult și de aceea vede în căsătoria cu Ana soluția.
Personajul este caracterizat în mod direct de narator, dar și de alte personaje:,,Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț" afirmă doamna Herdelea; ,,Ești un stricat și un bătăuș, ș-un om de nimic [...] te ții mai deștept decât toți, dar umbli numai după blestemății"-afirmă preotul Belciug.
Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești prin monologul interior:,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Las' că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe..."
Consider că în roman, relația dintre țăran și pământ este înfățișată în trei ipostaze simbolice: pentru copil pământul-mamă, pentru bărbat pământul-ibovnică, iar pentru omul cu destinul tragic, ucis cu o sapă, pământul-stihie.
În concluzie, ,,Ion" de Liviu Rebreanu este un roman realist, de tip obiectiv, deaorece are ca trăsături prezența naratorului omniscient, atitudinea detașată în descriere, verosimilul întâmplărilor.