RUGĂCIUNEA PARTICULARĂ

12. De câte feluri este rugăciunea?

Dacă ţinem seama de persoana care săvârşeşte rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face şi timpul când se săvârşeşte, atunci deosebim două feluri de rugăciune: Rugăciunea particulară şi rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular şi cultul public comun.

13. Ce este rugăciunea particulară?

Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taina inimii sale.

O astfel de rugăciune este cea făcută de Mântuitorul pe calea dintre Betania şi Ierusalim (Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru pe acoperişul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea făcută de vameş în templu (Luca 18,13); cea făcută de Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în temniţă (Fapte 16, 25) şi altele.

14. Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu 295 (Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în „Filocalia”, vol. I, p. 80, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 1946; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, cartea III, cap. XXIV, p. 223). Evagrie Monahul zice că«rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu» 296 (Cuvânt despre rugăciune, în „Filocalia”, loc. .cit, p. 57). De aceea se cuvine ca atunci când stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El, ţinerea de minte (memoria) să uite toate cele pământeşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de dragoste. Căci «cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând pătimaş» 297 (Idem, ibidem, p. 54). A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că şi demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă.

15. Pentru ce este însoţită rugăciunea de unele semne văzute, precum semnul sfintei cruci, starea în genunchi, facerea de metanii, ridicarea mâinilor şi altele?

In timpul rugăciunii ne închinăm, făcând semnul sfintei cruci, batem metanii, stăm în genunchi şi altele, spre a spori evlavia noastră lăuntrică şi a o face văzută.

16. Cum se face semnul sfintei cruci şi ce zicem când îl facem?

Semnul sfintei cruci se face astfel: îndoim înlăuntru şi lipim de podul palmei drepte degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gros, arătător şi mijlociu de la aceeaşi mână şi cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept şi pe umărul stâng.

Orice rugăciune se începe cu rostirea: «In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin», însoţită de semnul sfintei cruci, astfel: când zicem: «In numele Tatălui...» ne însemnăm pe frunte; când zicem: „Şi al Fiului” ne însemnăm pe piept; când zicem: «Şi al Sfântului Duh», ne însemnăm pe umărul drept întâi şi apoi pe cel stâng; şi încheiem zicând: «Amin».

Insemnarea cu semnul crucii este o deprindere creştinească foarte veche: chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. Facem semnul crucii însoţind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în gând şi când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiţă; când începem şi când sfârşim un lucru, ori, cum spune Tertulian (+ 240): «La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm... cu semnul sfintei cruci» 298 (Tertulian, De corona …, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99). Când facem semnul sfintei cruci, să cugetăm la mărirea Celui Prea-Inalt, în numele Căruia îl facem. Drept aceea, să nu facem semnul sfintei cruci în grabă, oricât de mult am fi zoriţi de treburi. După felul cum facem crucea văd ceilalţi oameni cam ce loc are în inima noastră Dumnezeu.

17. Când ne însemnăm cu sfânta cruce, facem oare şi o mărturisire de credinţă?

Fără îndoială. Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei ipostasuri 299 (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. VI, 3, p. 135, trad. Pr. Cicerone Iordachescu, Iasi, 1932).

Intr-adevăr, când facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe dumnezeieşti; iar semnul crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce. Aşadar, semnul sfintei cruci este oarecum o învăţătură pe scurt a credinţei creştine. Biserica cinsteşte cu multă evlavie sfânta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi şi 1 august) sunt închinate cinstirii sfintei cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată şi împodobită, nu lipseşte de pe nici o sfântă masă, din nici o biserică în care se slujeşte Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipseşte niciodată de pe creştetul turlelor bisericilor şi al clopotniţelor; iar în cimitirele noastre, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele şi odăjdiile Sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de tot felul de cântări în cinstea sfintei cruci. În multe locuri crucea este aşe-zată la fântânile cu apă de băut şi la răspântiile drumurilor. În sfârşit, şi fapt foarte însemnat: a doua venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii şi morţii, va fi prevestită prin arătarea „semnului Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30), adică a crucii 300 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 257).

18. Ce dobândim când ne facem semnul sfintei cruci?

Insemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcăea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu şi om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteşte împotriva bântuielilor necuratului 301 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1943-1945, Cateh. XIII, c. 36, p. 352 şi IV, c. 13, p. 115), ca şi împotriva multor rele sufleteşti şi trupeşti 302 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256). Semnul sfintei cruci este prin el însuşi o binecuvântare dumnezeiască, iar «binecuvântarea este împărtăşi-toare de sfinţenie, care alungă relele şi aduce binele», spune canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare.

1. Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întâi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii şi pe pragurile uşilor, pe lângă care îngerul morţii a trecut fără să bată (Ies. 12, 7, 27), închipuia semnul crucii 303 (Ibidem, p. 258). Semnul crucii era semnul care vindeca pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el (Num. 31), preînchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).

2. Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit 304 (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3, p. 312). «Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului» 305 (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit, Cateheza XIII, 3, p. 312); iar Biserica noastră cântă: «Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei...» 306 (Octoihul, Fericirile din Duminica, Glas 8).

3. Semnul sfintei cruci, închipuind însăşi crucea lui Hristos, ocroteşte de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat creştinii de sub stăpânirea păgână. În anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: «în acest semn vei învinge!». Atunci el, punând acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. Rostirea «în acest semn învingem!» se potriveşte foarte bine şi semnului crucii cu care noi ne închinăm; că singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmaşii nevăzuţi şi ne întăreşte împotriva uneltirilor lor: «Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o” 307 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 45 la Matei, c. 4, trad. cit., vol. VII, p. 424). Mulţi Sfinţi obişnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii şi tot cu semnul crucii dărâmau creştinii idolii şi capiştile lor, în timpul prigoanelor.

19. Când trebuie să facem semnul sfintei cruci?

Putem face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte şi după rugăciune, la culcare şi la sculare, înainte şi după masă, la intrarea şi ieşirea din casă, înainte de începerea şi după încetarea oricărui lucru şi cu osebire când ispita dă năvală asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurările 308 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, C. 14, op. cat., p. 115).

Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaş, pentru o noapte liniştită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriţi de împrăştierea şi fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu şi pe urmă, spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturiseşte că cei dintâi creştini, ca şi cei din vremea lui, obişnuiau să se închine făcând semnul crucii: “înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnam fruntea cu semnul crucii” 309 (Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99). Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlineşte cu prisosinţă cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne ruşinăm de crucea lui Hristos.

20. Ce înseamnă rugăciunea în genunchi, prosternarea cu faţa la pământ, împreunarea mâinilor pe piept sau ridicarea braţelor, baterea de metanii şi altele?

Ingenunchind la rugăciune, mărturisim evlavia, pocăinţa şi puţinătatea noastră înaintea lui Dumnezeu. Prosternarea sau căderea cu faţa la pământ mărturiseşte umilinţa noastră în faţa lui Dumnezeu. Prosternată cu faţa la pământ s-a rugat Iudita înainte de a intra în tabăra vrăjmaşilor (Iudit 9, 1), aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor (Matei 26,39), aşa aşteaptă în tinda bisericii, înainte de a fi tuns, cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugăresc).

Metania, care este o îngenunchere şi o ridicare repede, făcând semnul crucii, mărturiseşte că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăşi ne-am ridicat 310 (Sf. Vasile cel Mare, De Spiritu Sancto, cap. 27, 66, Migne, P. G., XLII, col. 192). Metania este de două feluri: mare şi mică. Cea mare este o închinare până la pământ, cu îndoirea genunchilor, şi prin ea cinstim sau adorăm îndurarea dumnezeiască 311 (Ioan Casian, institutiones, 11, 8), iar metania mică, o înclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul; prin ea cinstim milostivirea Sfinţilor. Încrucişarea mâinilor pe piept mărturiseşte ridicarea lăuntrică a inimii la Dumnezeu. Ridicarea braţelor în sus mărturiseşte dragostea faţă de Dumnezeu şi unirea prin rugăciune cu Hristos cel răstignit pe cruce 312 (Tertulian, Despre rugăciune, c. 14, trad. rom. de Prof. David Popescu, p. 54, în „Apologeti de limba latina”, Ed. înstitutului Biblic, Bucureşti, 1981, p. 237). Sfântul Apostol Pavel porunceşte „ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (I Tim. 2, 8). Aşa s-a rugat Moise în vremea luptei cu amaleciţii (Ies. 17, 2-12); aşa Solomon la Sfinţirea templului (11 Cron. 6,12), aşa se roagă preoţii la Sfânta Liturghie înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri şi înainte de prefacerea Sfintelor Daruri. La rugăciunea de obşte şi pentru toţi, care se face în biserică, adică la sfintele slujbe, este oprită metania mare Duminica şi în timpul de la învierea Domnului până la Rusalii 313 (Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic).

21. Cum trebuie să ne rugăm: cu glas tare sau în gând?

Ne putem ruga în gând, cu glas tare, ori chiar în amândouă felurile în timpul uneia şi aceleiaşi rugăciuni. Cineva se poate ruga şi mergând, sau în decursul treburilor, fără ca alţii să bage de seamă. Aceasta se cheamă rugăciune în gând şi este obişnuită acelora care, din felurite pricini, nu se pot ruga altfel. Rugăciunea rostită cu glas tare are însemnătatea ei; ea dă pe faţă simţămintele lăuntrice ale omului (Matei 12, 34) şi face legătura cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind credinţa comună. Acest fel de rugăciune e şi folositor şi la locul lui, pentru că omul fiind alcătuit din suflet şi din trup, amândouă au datoria să laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3). Rugăciunea rostită cu glas tare răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atât în cel ce o rosteşte, cât şi în cel ce o ascultă. În sfârşit, rugăciunea cu glas tare, făcută de mai mulţi laolaltă, cheamă şi mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).

22. Are vreun preţ rugăciunea făcută numai cu buzele, precum şi semnele şi mişcările văzute, care nu corespund cu mişcarea inimii?

Rugăciunea celui ce se roagă numai cu buzele nu are putere. Pentru rugăciunea făcută numai cu buzele a mustrat Mântuitorul pe farisei: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). De asemenea, dacă semnele şi mişcările văzute ce însoţesc rugăciunile nu răspund unei stări de adâncă simţire a noastră, aceste semne şi mişcări sunt de nimic. Cel care bate metanii după metanii, se bate în piept şi face alte lucruri de felul acesta, fără nici un fel de tresărire lăuntrică, este un făţarnic. Dumnezeu cere să ne închinăm Lui cu duhul şi cu adevărul (Ioan 4, 23).

23. Dar rugăciunea cântată are vreun preţ?

Rugăciunea cântată este o foarte puternică rugăciune rostită cu glas tare. Când suntem adânc mişcaţi, dăm glas simţirii prin cântare; deci cântecul religios este o rugăciune minunată. El ajută mintea să zboare la Dumnezeu; de aceea Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe coloseni să se deprindă şi să se întelepţească cu psalmi, laude şi cântări duhovniceşti: „... Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Col. 3, 16). Rugăciunea cântată a fost cultivată de împăratul David (+1015 î.d.Hr.), de Mântuitorul cu Apostolii (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), de Sfântul Ioan Gură de Aur (+407), de Sfântul Ambrozie al Mediolanului (+397), de Sfântul Nichita din Remesiana (+c. 420) şi de alţi Sfinţi Părinţi şi mari Dascăli ai Bisericii.

24. De câte feluri este rugăciunea, după cuprinsul ei?

După cuprins, rugăciunea, este de trei feluri:
1. Rugăciunea care are ca scop să laude pe Dumnezeu;
2. Să-I mulţumească şi
3. Să-I ceară tot ceea ce este după voia Sa: „Pre Tine te lăudăm; pre Tine Te binecuvântăm; Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru» 314 (Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur).

1. Rugăciunea de laudă este aceea prin care binecuvântăm, lăudând pe Domnul şi Dumnezeul nostru după mărirea Lui cea nemăsurată; şi pentru veşnica Lui slavă, după cum zice Psalmistul: „In toate zilele bine Te voi cuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului. Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit” (Ps. 144, 2). Călătorul prin ţări străine se minunează şi laudă locurile frumoase pe care le întâlneşte în cale, dar ce departe este frumuseţea lumii văzute de strălucirea lui Dumnezeu! Îngerii, privind nemijlocit nesfârşita Lui slavă, îl laudă şi îl binecuvântează cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt!” (Isaia 6, 3), aşa precum au cântat laude Mântuitorului - Prunc, de curând născut în Betleem (Luca 2, 14). Îngerii privesc la Dumnezeu „faţă către faţă”, cuprinşi de uimire, iar rugăciunile lor se prefac într-o neîncetată cântare de laudă. A cânta laude lui Dumnezeu este îndeletnicirea locuitorilor cerului (Apoc. 4, 8-11); dar şi noi pe pământ, cunoscând slava lui Dumnezeu, din cele zidite şi din Descoperire, suntem datori mai întâi să lăudam pe Dumnezeu în rugăciunile noastre. Drept aceea, Biserica laudă necontenit pe Dumnezeu. Cântările ei: Trisaghionul..., Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot..., Doxologiile mare şi mică, Pre Tine Te lăudăm..., precum şi feluritele Doxologii slujite în diferite împrejurări sunt pline de laude aduse lui Dumnezeu. Tot cântare de laudă este şi cântarea Maicii Domnului: „Măreşte suflete al meu pre Domnul...” (Luca 1, 46).

2. Rugăciunea de mulţumire este aceea prin care arătăm că ne aducem aminte cu mulţumire şi cu dragoste de toate binefacerile primite de la Dumnezeu. Că Dumnezeu ne cere să-I fim mulţumitori pentru toate bunătăţile se vede din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tes. 5, 17-18). Rugăciunea lui Noe, la ieşirea din corabie, a fost de mulţumire (Fac. 8, 19); de asemenea şi a vechiului Israil, la ieşirea din Egipt (Ies. 15,1-21). Dumnezeu însă de multe ori face să înceteze bunătăţile Sale, pentru cei ce nu ştiu să le preţuiască şi nu-I mulţumesc niciodată. Din pricina aceasta, în loc de bunătăţi, vin asupra noastră necazuri.

3. Rugăciunea de cerere este aceea prin care cerem de la Dumnezeu tot ce ne trebuie pentru viaţa noastră, sau aceea prin care îl rugăm: «să ierte păcatele noastre, aşa încât să ne izbăveascăşi de pedeapsă şi să reverse asupra noastră şi harul Lui cel sfânt asupra sufletului şi asupra trupului» 318. Dumnezeu voieşte să-I cerem tot ce ne trebuie; căci fără de rugăminte El nu dă nimic (Iacov 4, 2). Dumnezeu vrea să-L rugăm cu stăruinţă; vrea nu numai să-L rugăm, ci chiar să-L silim, spune Sfântul Grigorie Dialogul. Negreşit, Dumnezeu ştie toate nevoile noastre (Matei 6, 32) şi ar putea să ni le împlinească fără cerere din partea noastră; dar El voieşte să-L rugăm, ca nu cumva să socotim bunătăţile Sale ca pe nişte lucruri cu care El ne-ar fi dator; ci ca pe nişte binefaceri, pentru care să-I fim mulţumitori din inimă, cu umilinţă şi dragoste. Rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsimani şi de pe cruce; a Sfântului Arhidiacon şi Mucenic Stefan, în clipa în care era ucis cu pietre (Fapte 7, 59); a creştinilor care se rugau pentru eliberarea Sfântului Apostol Petru din temniţă (Fapte 12, 5), a Sfinţilor Apostoli în corabia învăluită de furtună (Matei 8, 25) şi altele sunt rugăciuni pilduitoare de cerere. Pe lângă cele de mai sus, rugăciunea împăratului David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule...” (Ps. 50) este rugăciunea pentru iertarea de păcate, este rugăciunea de îndurarea lui Dumnezeu şi de pocăinţă. Acest psalm se rosteşte şi la slujba Mărturisirii.

25. Care sunt foloasele rugăciunii?

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice dar. Dumnezeu însă nu împlineşte totdeauna şi numaidecât rugăciunile noastre.

Fericitul Augustin ne spune că rugăciunea este «cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti», încât de la Dumnezeu poţi dobândi orice lucru bun prin rugăciune. Însuşi Mântuitorul făgăduieşte acest lucru, când zice: „şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). Şi iarăşi: „Cereţi şi se va da vouă” (Matei 7, 7). Aşadar, când ne aflăm în strâmtorare, să alergăm la sprijinul lui Dumnezeu; că El ne va ajuta, aşa cum a ajutat pe Sfinţii Apostoli în timpul furtunii (Luca 8, 24). De aceea, cel ce se îndărătniceşte şi nu vrea să roage pe Dumnezeu, în primejdie, nu are drept să se plângă.

Dumnezeu nu împlineşte totdeauna şi numaidecât rugăciunea noastră. Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat optsprezece ani la Dumnezeu pentru întoarcerea fiului ei la Hristos. Dumnezeu Se lasă de multe ori rugat, pentru ca rugăciunea noastră să fie făcută cu tot dinadinsul, dându-ne prilej să cinstim după cuviinţă darurile primite 319 (Fer. Augustin, Predică LXI, în „Les plus beaux sermons de Saint Augustin”, G. Hameau (trad. franc.), vol. I, Paris, 1932, p. 280). Deci, de voim cu adevărat să ni se împlinească rugăciunea, să ne rugăm cu atât mai mare stăruinţă şi căldură, cu cât Dumnezeu întârzie cu împlinirea cererii noastre. Aşa făcea orbul din Ierihon: cu cât Hristos Se făcea că nu-i ia rugăciunea în seamă, cu atât el striga mai tare: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” (Luca 18, 38).

26. Când împlineşte Dumnezeu mai repede rugăciunile noastre?

Dumnezeu împlineşte rugăciunile noastre mai repede:
1. când sunt însoţite de fapte bune şi de post;
2. când chemăm mijlocirea Sfinţilor şi
3. când sunt făcute de mai mulţi împreună.

1. Postul şi rugăciunea sunt cele două aripi ale nădejdii, zice Fericitul Augustin. Cornelie sutaşul, bărbat drept şi temător de Dumnezeu, însoţind rugăciunea lui cu post şi cu alte fapte bune, a fost ascultat (Fapte 10, 38). De altfel, multe cetăţi şi popoare au scăpat de mari primejdii în urma rugăciunilor unite cu vreo făgăduială. 

2. Rugăciunea făcută în faţa sfintelor icoane sau lângă sfintele moaşte ale Sfinţilor este mai ascultată şi mai repede împlinită de Dumnezeu. Este mai ascultată şi mai repede împlinită chemând ajutorul Sfinţilor, fiindcă aceştia sunt prieteni ai lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu 320 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 276).

3. Dumnezeu ascultă mai curând rugăciunea făcută laolaltă cu mai mulţi. Negreşit Dumnezeu este pretutindeni, dar nu în orice loc ascultă într-acelaşi chip rugăciunile. Că zice Domnul Iisus Hristos: „Iarăşi grăiesc vouă că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 19). «Această rugăciune, dăruită din toată inima, hrănită din credinţa noastră, îngrijită prin adevăr, întreagă prin nevinovăţie, curată prin castitate, agapă înfrumuseţată cu podoaba faptelor bune, această rugăciune suntem datori s-o înălţăm la altarul lui Dumnezeu, ea având a dobândi pentru noi toate de la Dumnezeu” 321 (Tertulian, Despre Rugăciune, c. XXVIII, trad. cit; p. 245). Când, după uciderea Apostolului Iacov, Sfântul Petru a fost închis în temniţă, rugăciunile neîncetate, făcute de creştini pentru dânsul la Dumnezeu, au fost atât de puternice, încât Dumnezeu a trimis un înger şi în chip minunat a eliberat pe Petru din închisoare (Fapte 12, 1-11). Rugăciunea laolaltă a mai multora este ca focul în grămada de cărbuni; se aprind unul de la altul, se aprinde chiar şi butucul neuscat.

27. Când şi pentru ce nu ne ascultă Dumnezeu rugăciunile?

Dumnezeu nu ascultă şi nu împlineşte rugăciunile atunci când cerem ceva păgubitor şi când nu suntem vrednici să fim ascultaţi.

1. Dumnezeu Se aseamănă cu un medic care, din grijă pentru bolnav, nu îi îngăduie ce i-ar fi păgubitor 322 (Fer. Augustin, Predică LXXX, 2, op. cit., vol. II, p. 43). Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să împiedice plecarea fiului său în Italia şi nu a fost ascultată; pentru că această călătorie a dat Fericitului Augustin prilejul de întoarcere la Dumnezeu. «O, Doamne! Tu atunci nu ai ascultat pe mama; spre a-i împlini ceea ce ea cerea de atâta vreme», a spus mai târziu Fericitul Augustin 323 (Idem, Confessiones-Mărturisiri, V, 8, trad. Prof. dr. N. Barbu, Edit. Institutului Biblic, Bucureşti, 1985, p. 124).

2. Adesea Dumnezeu nu ne împlineşte rugăciunile fiindcă nu suntem vrednici să ne fie împlinite: ne rugăm fără evlavie şi fără încredere (Iacov 1, 6-7); sau, păcătoşi fiind, nu voim să ne dezbarăm de relele apucături (Ioan 9, 31); sau rugăciunea e fără stăruinţă, ca şi cum lucrul cerut nu ar avea nici un preţ, sau când cerem rău (Iacov 4, 5; Marcu 10, 38).

3. Totuşi nimeni nu se roagă în deşert. Nici o rugăciune, nici cea bine făcută, nici cea rău făcută, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu împlineşte ce i se cere, El dă negreşit altceva mai bun, ne încredinţează Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu alte cuvinte, Dumnezeu poate împlini mai cu prisosinţă lucrurile pe care le cerem sau le gândim (Efes. 2, 20). De pildă, marele stareţ Gheorghe plecase de la mănăstirea Neamţului cu gândul să se ducă la Sfântul Munte Athos, făcând rugăciuni la Dumnezeu pentru a-i împlini gândul acesta. Dar, ajuns la Bucureşti, este împiedicat să meargă încotro se rugase la Dumnezeu şi trimis la Cernica, să ridice din dărâmături vechea mănăstire părăsită şi părăginită. Astfel a ajuns el povăţuitor şi îndreptător pentru mii de călugări, care s-au perindat de atunci şi până astăzi în cele două mănăstiri muntene Cernica şi Căldăruşani, şi un mare dascăl sufletesc al celor ce s-au apropiat de dânsul, călugari şi mireni.

28. Rugăciunea foloseşte oare la ceva celui păcătos?

Prin rugăciune, cel păcătos câştigă iertarea şi din păcătos ajunge drept. Tâlharul răstignit împreună cu Hristos numai atât a rugat pe Mântuitorul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta” (Luca 23, 42), şi Hristos l-a iertat. Căindu-se, vameşul a rostit numai aceste cinci cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” şi s-a întors îndreptat la casa sa (Luca 18, 13); iar împăratul David, mustrat fiind pentru păcat de Natan, a grăit: „Păcătuit-am Domnului” şi Domnul l-a iertat (II Regi 12, 13); «Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt păcatului», zice Fericitul Augustin; «iar cel ce pune capăt rugăciunii începe a păcătui» 324 (Idem, Cuvântarea LXXX, 7, op. cit., vol. II, p. 49).

Rugăciunea face dintr-un păcătos un drept, pentru că prin ea se câstigă darul pocăinţei şi al întoarcerii la Dumnezeu. Pământul, cu cât se apropie mai mult de soare, cu atât primeşte mai multă lumină şi căldură; iar noi, cu cât ne apropiem mai mult de Iisus Hristos prin rugăciune, cu atât dobândim mai multă lumină şi putere. Rugăciunea coboară asupra noastră Duhul Sfânt 325 (Sf. Efrem Sirul, Cuvânt pentru rugăciune, în Cuvinte şi învăţături, trad. rom. M-rea Neamţu, 1823, vol. III, p. 530-531) şi luminează cele dinlăuntru ale noastre. Această lumină s-a lăsat văzută în afară la mulţi Sfinţi, în timpul rugăciunii. De pildă, faţa lui Moise strălucea de lumină când s-a pogorât de pe munte, unde grăise cu Dumnezeu (Ies. 34, 29, 30); iar Sfântul Simeon Noul Teolog se arăta uneori, în timpul rugăciunii, înconjurat de o lumină strălucitoare, care-i pătrundea în chip uimitor carnea şi mădularele 326 (Nichita Stetatos, Viata Sfântului Simeon Noul Teolog, ed. Irene Hausherr, în „Orientalia christiana”, vol. VII, Roma, 1928, c. 69, p. 95). Rugăciunea pătrunde sufletul ca o rouă cerească, care-1 însufleţeşte şi împrospătează, aşa precum plantele răcorite noaptea de rouă dobândesc puteri noi. Deci, rugăciunea este folositoare nu numai pentru cel ce trăieşte după voia lui Dumnezeu, ci şi pentru cel ce se zbate să părăsească drumul pierzării.

29. Cel ce trăieşte după voia lui Dumnezeu, adică cel drept, mai are nevoie de rugăciune?

Cel drept are şi el nevoie şi dobândeşte folos din rugăciune, pentru că rugăciunea îl ocroteşte şi îl fereşte de ispita păcatului.

Ispita este lucrul diavolului; ea întunecă mintea şi slăbeşte voinţa. Rugăciunea, dimpotrivă, alungă ispitele, luminează mintea şi întăreşte voinţa: «Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul în primejdie să se înece» 327 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a doua despre Ana, 5, op. cit., vol V, p. 500). «Demonii văzându-ne stând la rugăciune fug repede, ca hoţii ce dau cu ochii de soldaţii cu săbiile scoase» 328 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a doua despre Ana, 5, op. cit., vol V, p. 500). Cel drept ajunge prin rugăciune la viaţă foarte îmbunătăţită: «Cel ce se roagă bine ştie să trăiască cinstit» 329 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a doua despre Ana, 5, op. cit., vol V, p. 500). Cine se adună se aseamănă, grăieşte înţelepciunea populară, iar cel ce grăieşte necontenit cu Dumnezeu oglindeşte în el desăvârşirea. Deci, rugăciunea alungă ispitele fiindcă este pavăza de care se frâng săgeţile aprinse ale vrăjmaşului.

30. Ce se întâmplă cu cel ce nu se roagă?

Cel ce nu se roagă cade uşor în păcat şi nu poate să se mântuiască. Cine nu se roagă nu are nici o putere în lupta cu ispitele, el este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o maşină fără aburi, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul. «Cel ce nu se roagă e mort gata; e ca un peşte pe uscat, zice Sfântul Ioan Gură de Aur; e ca un om care nu primeşte nici o hrană. Dacă Mântuitorul a petrecut nopţi întregi în rugăciune, «noi ce trebuie să facem ca să ne mântuim?» - întreabă Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Ne spune chiar Mântuitorul ce să facem: să stăruim în rugăciune (Matei 26, 41).

31. Cum trebuie făcută rugăciunea ca să fie bine primită de Dumnezeu?

Rugăciunea noastră ca să fie bine primită de Dumnezeu trebuie:

1. Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea şi El. Că zice: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, va da vouă” (Ioan 16, 23). Şi Mântuitorul vrea tot ce sporeşte mărirea Tatălui şi mântuirea sufletelor noastre. Deci cine cere acestea se roagă în numele lui Iisus Hristos. Prin Rugăciunea domnească cerem numai ce vrea Hristos, şi, cum El însuşi este Acela Care ne-a dat această rugăciune, când rostim Tatăl nostru înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos. Dacă cerem însă bogaţie, pieirea vrăjmaşului, câştig la jocurile de noroc, slavă deşartă, - adică «Dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos” 330 (Fer. Augustin, Cuvântarea LXXX (De Oratione), op. cit., vol. 11, p. 43 şi 50).

2. «Să ne rugăm cu mintea întreagă şi cu evlavie» 331 (Mărturisirea Ortodoxă, Bucureşti, 1981, II, 6), adică rugându-ne, să ne gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărţit, cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este «vorbirea minţii cu Dumnezeu» 332 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 76), atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească şi să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul să se împrăştie departe. Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăştiată nu are nici un folos de rugăciune. «Cum puteţi pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi înşivă nu luaţi aminte la rugăciune?» 333(Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. Ioan Demetrescu, Bucureşti, 1908, partea a III-a, p. 62). Cine se roagă rău şi totuşi nădăjduieşte să fie auzit se aseamănă cu cel ce seamănă neghină şi vrea să secere grâu curat. Cu toate acestea, să nu socotiţi rugăciunea rău făcută atunci când nu încercaţi o mişcare deosebită a inimii; adică nu simţiţi în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită şi o bucurie peste fire. O asemenea simţire este un dar deosebit, la care nu toţi pot ajunge. Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăţie şi cu îndrăzneală va ajunge la bucurie 334 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 93).

Rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a simţurilor şi o ţinută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru noi cuvenita pregătire, când vrem să facem rugăciunea» 335 (Mărturi-sirea Ortodoxă, II, 6). „Mai înainte de a făgădui (a te ruga), pregăteşte-te şi nu fii ca omul ce ispiteşte pe Dumnezeu” (Int. Sir. 18, 23). Dacă Moise, cerând să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să se apropie de el până ce nu şi-a dezlegat şi lepădat încălţămintea (Ies. 3, 5), «de ce să nu te dezlegi şi tu, - zice Evagrie Monahul -, de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire şi înţelegere şi să vorbesti cu El?» 336 (Evagrie Monahul, op. cit., loc. cit.) Adică, înainte de rugăciune pregăteşte-te: «Stai puţin, în tăcere, până ce se vor linişti toate simţurile tale şi apoi faci trei închinăciuni până la pământ şi aşa începe rugă-ciunea” 337 (Ceaslov, Rugăciunile dimineţii, Buc., 1979, p. 7) Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea, alungă toate grijile din inimă, din această biserică a rugăciunii, aşa după cum Hristos a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45). Lasă pentru un sfert de oră necazul tău în grija Părintelui ceresc, că El ţi-l va uşura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul: «Aşadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreşit Dătătorul darurilor bune” 338 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 79).

La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii şi să nu privim la dreapta şi la stânga. Mântuitorul zice: „Când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te” (Matei 6, 6). Cămara e inima, iar simţurile sunt poarta; deci ele trebuie bine zăvorâte, că prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii. In sfârşit, la rugăciune să ne ferim de orice ţinută nepotrivită cu această sfântă lucrare. Negreşit, un bolnav sau un om prea obosit poate sta cum îi vine mai la îndemână, dar cine e sănătos şi odihnit să ia aminte, să stea cu cuviinţă. E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă cumva în genunchi suntem atraşi la somn - nevoie care bântuia şi pe Părinţii din pustie 339 (Sf. Ioan Casian, institutiones, II, 7). Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însoţită de metanii dese.

3. Rugăciunea să fie făcută cu stăruinţă; adică să nu slăbim în rugăciune, chiar dacă nu suntem auziţi curând. «Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere şi-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit” 340 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 87-88). Să facem cum fac copiii, care nu contenesc din strigăt până ce nu dobândesc ce doresc. «Oamenii se supără când sunt grămădiţi cu cereri, Dumnezeu însă iubeşte pe cel ce stăruieşte» 341 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XXII, 5 la Matei, op. cit., vol. II, p. 187), precum însuşi spune în pilda judecătorului nedrept care, supărat de stăruinţa femeii care-i cerea dreptate, până la urmă n-a avut încotro şi, ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Luca 18, 2-7). «Aşadar, îndrăzneşte, stăruind încordat în sfânta rugăciune”, ne spune un Părinte din pustie 342 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 88). Dumnezeu pune adesea la grea încercare statornicia rugătorului, cum de pildă a pus Iisus pe femeia cananeeancă (Matei 15, 23-28). El întâi S-a arătat neînduplecat, ea însă, nedescurajându-se, până la urmă şi-a văzut rugăciunea împlinită. Tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile şi cu orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga şi mai tare; şi Iisus l-a tămăduit (Luca 18, 35-39). Evreii din Betulia, auzind că Holofern s-a pornit cu război împotriva cetăţii lor, au alergat la rugăciune şi nu au slăbit cu cererile lor până ce Dumnezeu nu i-a scăpat de vrăjmaşi prin mâna Iuditei (Iudit 7 şi 8).

4. Rugăciunea să fie făcută cu inima curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau cel puţin cuprinsă de dorinţa cinstită de pocăinţă. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci şi de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inima curată nu are destulă putere să-şi ridice gândul la Dumnezeu; pentru că îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gând închipuirile păcătoase şi «cumplitele aduceri aminte” şi îi încătuşează mintea de pământ... „Ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă...” (Ioan 9, 31), fiindcă este drept a înlătura de la bunătăţile dumnezeieşti pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar şi un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căieşte cu tot dinadinsul de greşelile sale (Luca 18, 13).

5. Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre. Aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor: „Nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Luca 22, 42), aşa cere să ne rugăm noi în Rugăciunea Domnească: „Facă-se voia Ta” (Matei 6,10). Dumnezeu ştie mai bine ce ne este de folos; de aceea să lăsăm în grija Lui împlinirea cererii noastre. «De multe ori, rugându-mă, zice Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am socotit eu că e bine şi am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce ştie El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a ieşit aşa cum credeam» 343 (Ibidem, p. 82).

6. Rugăciunea să fie făcută cu umilinţă, cu zdrobirea inimii 344 (Mărturisirea Ortodoxă, II, 6): cu o lăuntrică încredinţare de slăbiciunea şi de nevrednicia noastră. Proorocul David este unul dintre cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; şi el făcuse fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, îl aflăm grăind: „.. Fiinţa mea este ca o nimică înaintea Ta” (Ps.38,7). Într-o asemenea stare sufletească să ne înfăţişăm lui Dumnezeu la rugăciune şi să cerem numai de la bunătatea Lui darurile ce El ar binevoi să ni le dea; să nu aşteptăm nimic altceva decât ce va vrea să dea îndurarea Lui. Să ne rugăm cu acelaşi simţ de smerenie ca al proorocului împărat David, pentru că de El atârnă în mare parte puterea rugăciunii: „Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii”, zice înţeleptul Sirah (35,18). Rugăciunea vameşului şi a sutaşului sunt pline de smerenie, iar Daniil s-a rugat tot cu o astfel de umilinţă, zicând: „... Că nu pentru faptele noastre drepte aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinţi, ci pentru milele Tale cele mari” (Dan. 9, 18). De altfel, rugăciunea, ea însăşi, este o lucrare de umilinţă, pentru că prin ea ne dăm seama în ce măsură avem nevoie de Stăpânul cerului şi al pământului.

7. Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintită încredinţare că Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă îi vom cere bunătăţi care să slujească slavei Sale şi mântuirii sufletelor noastre. Încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastră o datorie, asupra căreia Dumnezeiescul învăţător binevoieşte să ne atragă luarea-aminte când ne povăţuieşte, în Rugăciunea Domnească, să socotim pe Dumnezeu sub duioasa însuşire de Tată. Mântuitorul a avut grijă pe de o parte să ne încredinţeze, prin învăţături limpezi şi prin pilde lămuritoare, despre însuşirea de Părinte milostiv a lui Dumnezeu; iar pe de altă parte, să ne arate că cele mai multe dintre vindecările minunate, pe care le-a făcut El, se datoresc încrederii celor lecuiţi. Încrederea este răsplătită cu prisosinţă (Evr. 10, 35). „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). Rugăciunea sutaşului Cornelie (Fapte 10,2) este pilda de rugăciune cu încredere. Cine însă se îndoieşte, cine nu are încredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6). Dar încrederea nu este potrivnică smereniei, ci dimpotrivă e soaţa ei de totdeauna; pentru că fără de încredere, smerenia este făţărnicie; şi încrederea fără smerenie este îndrăzneală neîngăduită bine.

8. Seara, să mulţumim lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite în timpul zilei, rugându-L să ne ierte greşelile făcute peste zi şi să ne ocrotească şi în timpul nopţii.

Mântuitorul prelungea adesea rugăciunea de seară până târziu în noapte.

Moartea îşi trimite solia de cele mai multe ori noaptea, ca să cheme la divanul de judecată al lui Dumnezeu; de aceea rugăciunea de seară grăieşte, în adevăr, despre moartea zilei, dar şi despre cele ale morţii noastre. Astfel, rugăciunea de seară e prilejul de cercetare a cugetului, pentru ajungerea la o desăvârşită pocăinţă. Cerceteze-se tot creştinul în fiecare seară, nu numai de câştigul material de peste zi, ci şi de cum s-a îngrijit de folosul sufletului său.

9. Înainte şi după amiază să mulţumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El ne-a dat-o şi să-L rugăm să ne ferească de păcatul îmbuibării.

Mântuitorul mulţumeşte Părintelui ceresc înainte şi după masă (Matei 15, 36). Daniil în groapa cu lei a mulţumit îndată pentru hrana ce i s-a trimis prin îngeri. „Când vei mânca şi te vei sătura”, zice Moise, „ia aminte de tine, să nu se ademenească inima ta şi să uiţi de Dumnezeu” (Deut. 11, 11-12).

33. Când ne cheamă la rugăciune toaca şi clopotele bisericii?

Toaca şi clopotele bisericii ne vestesc de rugăciune de mai multe ori pe zi, mai ales în Paresimi, dar trei momente sunt mai însemnate: dimineaţa, la începutul Utreniei şi al Sfintei Liturghii; iar după amiază, sub seară, la începutul Ceasului al nouălea cu Vecernia. De asemenea, ne mai cheamă când se întâmplă să moară vreun creştin, sau când este dus cel mort la mormânt.

Când auzim clopotele bisericii chemându-ne la rugăciune, dacă nu putem să mergem la biserică, se cuvine, totuşi, să lăsăm toate de o parte şi să facem o rugăciune. Căci «cel ce se roagă odată cu Biserica, se roagă în felul cel mai folositor», spune Fericitul Augustin. Clopotul, tovarăş de viaţă al creştinului, ia parte şi la întristări. El vesteşte pe creştini de moartea vreunuia dintre ei, îndemnându-i să se roage pentru sufletul celui răposat; şi în dăngănit de clopot petrecem la locaşul cel de veci pe cei răposaţi în Domnul.

34. Când trebuie să mai facem rugăciuni?

Trebuie să ne mai rugăm în nevoi, în ispite, înainte de orice lucrare mai de seamă şi când ne simţim împinşi în chip deosebit la rugăciune.

1. Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm, atunci când suntem cuprinşi de nevoi: „Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preamări” (Ps. 49,16). Apostolii s-au rugat în corabie, fiind ameninţaţi de furtună, şi creştinii s-au rugat pentru Sfântul Apostol Petru când acesta era în temniţă (Fapte 12, 5).

2. Mântuitorul ne porunceşte să ne rugăm atunci când suntem bântuiţi de ispite: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

3. Când avem de făcut lucruri însemnate, să le începem cu rugăciune. „Cere de la El (Domnul) ca să îndrepteze căile tale” zice Tobit (4, 20, Vulgata). Iisus Hristos S-a rugat înainte şi după ce Şi-a ales Apostolii (Luca 6,12), înainte de învierea lui Lazăr (Ioan 11, 41) şi înainte de sfintele Sale patimi, în grădina Ghetsimani (Luca 22, 41-42). Sfinţii Apostoli s-au rugat înainte de alegerea lui Matia (Fapte 1, 24) şi Sfântul Apostol Petru, înainte de a învia pe Tavita (Fapte 9,40). Fericitul Ieronim cere încă şi mai mult: «Când ieşim din casă, zice el, să ne întrarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să ne rugăm înainte de a sta jos».

35. In ce loc putem să ne rugăm?

In ce priveşte locul unde trebuie să facem rugăciunea, este de ştiut că pentru cel ce se roagă bine, orice loc este potrivit: „în tot locul tămâie se aduce numelui Meu” (Mal. 1, 11) şi „Voiesc dar ca să se roage bărbaţii în tot locul” (I Tim. 2, 8). Mântuitorul Se ruga în templu şi în sinagogă, în loc pustiu şi în munţi, în foişor şi în grădina Măslinilor, pe cruce şi în alte locuri. Iacob Patriarhul îşi făcea rugăciunea pe câmp. Daniil Proorocul, în groapa cu lei, Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila, în temniţă, unde culcaţi şi încătuşaţi în lanţuri au zguduit închisoarea din temelii (Fapte 16, 25-26). Dumnezeu primeşte să I se grăiască în tot locul (Fapte 17, 24), după cum aminteşte Mântuitorul femeii samarinence (Ioan 4, 23). Deci ne putem ruga oriunde. Dumnezeu nu ţine seama de nici un fel de loc, pentru că El cere doar inima cucernică. (Idem, Omilia IV, asupra Anei, 6, op. cit., vol. V, p. 514 şi Omilia asupra crucii bunului tâlhar, op. cit., vol. II, p. 223).

36. Dar nu este oare vreun loc hotărât pentru rugăciune?

Da, este un asemenea loc, hărăzit numai rugăciunii, este biserica, sau casa lui Dumnezeu: „Casa Mea, casa de rugăciune se va chema” (Matei 21, 13). Domnul nostru Iisus Hristos Se duce să Se roage în templu şi în sinagogă, iar creştinii în vremea prigoanelor se duceau în peşteri, la casele lor de rugăciune, chiar cu primej-dia vieţii lor. Rugăciunea făcută în biserică, în loc Sfinţit, unde tot ce ne înconjoară ne îndeamnă la uitarea grijilor zilnice şi la evlavie, are mai multă putere. Rugăciunile făcute în biserică sunt negreşit mai bine primite, fiindcă aici nu suntem singuri. Sfinţii, ale căror icoane sunt zugrăvite pe pereţi, ne întovărăşesc în rugăciune şi duc la picioarele Celui Prea înalt rugile noastre (Apoc. 5, 8; 8,4). Aici „şi puterile îngereşti sunt de faţă la adunările credincioşilor şi e de faţă însăşi puterea Domnului şi Mântuitorului nostru şi, pe lângă aceasta, şi duhul Sfinţilor şi cred că şi al celor mai de demult adormiţi, precum şi desigur al acelora care mai sunt încă în viaţă...” 348 (Origen, Despre Rugăciune, XXXI, 5, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, în „Părinţi şi Scriitori bisericeşti” vol. 7, Edit. Institutului Biblic, Bucuresti, 1982, p. 286). Biserica este locul de rugăciune căruia i se potriveşte, fără îndoială, făgăduinţa Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Deci, cei ce zic că nu este nevoie să mergem să ne rugăm în biserică, deoarece lumea întreagă este Biserica lui Dumnezeu, nu numai că greşesc, dar nici nu ştiu ce este rugăciunea. Pentru că omul de bună credinţă nu se roagă numai în biserică, ci se roagă mult şi stăruitor şi în alt loc, unul ca acela se va duce negreşit şi la biserică.

37. Dar despre singurătate, ca loc de rugăciune, ce se poate spune?

In adevăr şi singurătatea este un loc foarte prielnic pentru rugăciune. Sfinţii din pustie, mari Dascăli ai rugă-ciunii, s-au rugat mai mult şi mai ales în singurătate, după pilda dată de însuşi Mântuitorul, Care de multe ori Se ruga în locuri singuratice, în pustie (Luca 5, 16), în munţi şi mai ales în muntele Măslinilor (Luca 22, 39). Singurătatea însă nu înseamnă numaidecât pustie, ci şi loc retras, o încăpere unde să poţi face rugăciunea în linişte. Despre un asemenea loc grăieşte Evanghelia când zice: „Tu însă când te rogi intră în cămara ta şi închizând Ziua ta roagă-te Tatălui...” (Matei 6, 6). În singurătate, adică la o parte de tulburarea lumii, rugăciunea se poate face mai bine. Peştele scapă de mreaja pescarului ascunzându-se în gropile cele mai ferite; aşa şi omul care vrea să scape, când se roagă, de ispitele satanei, să fugă în singurătate, zice Sfântul Efrem Sirul.

38. Ce trebuie să cerem de la Dumnezeu în rugăciune?

In rugăciunile noastre către Dumnezeu, trebuie să cerem mai întâi cele ce adaugă măririi Sale şi ajută mântuirii sufletelor noastre.

Să cerem cele ce sporesc mărirea lui Dumnezeu şi ajută mântuirii sufletelor noastre: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate (adică mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea) se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Sau, cu alte cuvinte: «Cereţi în rugăciunile voastre ca să obţineţi lucruri cereşti şi netrecătoare, pentru că primindu-le ca atare să moşteniţi împărăţia cerului şi să vă bucuraţi de cele mai mari bunuri. Iar cele pământeşti şi mici de care aveţi nevoie pentru trebuinţele trupului, vi le va da Tatăl pe deasupra, în măsura trebuitoare» 349 (Origen, Despre Rugăciune, c. XIV, trad. cit., p. 229). «Cereţi bunătăţile viitoare şi veţi primi bunătăţile de acum. Nu doriţi lucrurile de aici, că le veţi avea negreşit» 350 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 22 la Matei, op. cit., vol. IV, p. 184). Cel ce caută bunătăţi cereşti dobândeşte negreşit şi pe cele pământeşti. Împăratul Solomon a cerut înţelepciune, spre a cârmui bine poporul Israil, iar Dumnezeu i-a dat nu numai înţelepciune, ci şi prisos de bunătăţi pământeşti (III Regi 3, 11-13). Deci trebuie să ne rugăm pentru cele trebuincioase vieţii, atât pentru noi, cât şi pentru alţii, dar să ţinem seama ca nu cumva să cerem lucruri care să privească relele noastre înclinări, că Dumnezeu nu ascultă asemenea rugăciuni (Iacov 4, 3). Cine cere lui Dumnezeu bogăţie, dregătorii, slavă deşartă ori altele de acest fel, nu caută mărirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecătoare; acela înjoseşte pe Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul, la treapta de slujitor al poftelor lui, al zgârceniei lui, al vieţii lui desfrânate. Cum ar putea să-l asculte Dumnezeu? 351 (Idem, Omilia a XIX-a la Matei, op. cit., vol. III, p. 167), «Să nu cerem de la Dumnezeu ce vrem noi, ci ce vrea El» 352 (Evagrie Monahul, op. cit., p. 79).