222. În care articol din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre Duhul Sfânt?

In articolul al VIII-lea.

223. Care este acest articol?

Este următorul: «Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci».

224. Ce înseamnă: „Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit"?

Aceste cuvinte arată că Sfântul Duh este întru totul egal cu Tatăl şi cu Fiul, fiind ca şi Ei veşnic, atotputernic, atotştiutor, pretutindeni de faţă, cuvenindu-I-se aşadar aceeaşi închinare şi slavă ca şi Tatălui şi Fiului. Dar nu numai atât. Cuvintele acestea nu arată numai că Duhului I se cuvine aceeaşi închinare şi cinste ca Tatălui şi Fiului, ci şi că atunci când ne închinăm şi dăm slavă Tatălui şi Fiului trebuie să ne închinăm şi să dăm slavă şi Sfântului Duh, căci e nedespărţit de Aceia, fiind a treia persoană dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că Sfântul Duh este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cum am văzut că este şi Fiul de o fiinţă cu Tatăl. Sfântul Duh este în Tatăl şi în Fiul, precum şi Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh, şi Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Toţi trei au o singură fiinţă, voinţă, putere şi slavă, o singură Dumnezeire, arătată în trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu în trei persoane, aşa cum soarele are disc, rază şi lumină, dar e un singur soare 195 (Sf. Atanasie cel Mare, intrebari oarecare, întrebarea 4, la Atanasie de la Paros, Epitoma dumnezeieştilor dogme, Mănăstirea Neamţ, 1816, p. 230).

225. Avem temeiuri pentru această învăţătură în Sfânta Scriptură şi în Sfinţii Părinţi?

Da, avem. Sfântul Duh e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, când îi spune lui Anania: „Pentru ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt... N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune că Duhul Sfânt e în Dumnezeu, adică în Tatăl şi în Fiul, cum e duhul omului în om. De aceea, El e atotştiutor: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 2, 10-11). Dar că Duhul Sfânt e totuşi o persoană deosebită de Tatăl şi de Fiul, însă de aceeaşi cinste cu Ei, vedem din porunca Mântuitorului, Care trimite pe Apostoli să boteze pe oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19).

Cele trei persoane ale Sfintei Treimi nu sunt nici despărţite, căci au împreună o singură fiinţă, nici amestecate, căci sunt trei ipostasuri şi nu unul. Sf. Ioan Damaschin spune: «între ipostasurile Dumnezeirii nu există deosebire de voinţă, sau de gândire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea care dau naştere în noi la vreo deosebire cu totul adevărată. Pentru aceea nu spunem că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei Dumnezei, ci din contra, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu... Căci, după cum am spus, ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, în înţelesul că ele sunt unele în altele... Ele nu sunt despărţite unele de altele şi nici împărţite în ce priveşte fiinţa»196 (Dogmatica, cartea I, cap. VII, trad. dfc, p. 32).

226. Ce înseamnă cuvintele „Care de la Tatăl purcede"?

Cuvintele acestea arată că Duhul Sfânt e din Tatăl, dar nu prin naştere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este însă purcederea şi prin ce se deosebeşte ea de naştere, Biserica n-a căutat să lămurească, pentru că nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Părinţi au luat aceste cuvinte întocmai aşa cum se află în Evanghelia lui Ioan 15, 26 şi le-au pus în Simbolul Credinţei: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine". Acesta este de altfel singurul loc din Sfânta Scriptură care vorbeşte despre purcederea Duhului Sfânt. Despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl atâta ştim, că ea e dinainte de veci, ca şi naşterea Fiului, căci niciodată n-au fost Tatăl şi Fiul fără Duhul. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului din Tatăl sunt deodată, din veci. Aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui, tot astfel, din veşnicie, de când există Tatăl, există şi Fiul prin naştere şi Duhul Sfânt prin purcedere din Tatăl. O slabă imagine pentru a înţelege acest lucru ne dă Sf. Atanasie cu Adam, cu Eva şi cu Set. Adam e nenăscut, fiul lui e născut din el, iar Eva e luată din el în alt chip 197 (Intrebari oarecare, întrebarea 15, la Atanasie de la Partos, Epitoma dumnezeieştilor dogme, Mănăstirea Neamţ, 1816, p. 239). Se înţelege ca nici o asemănare nu se potriveşte întocmai la Dumnezeu.

227. Am auzit că romano-catolicii şi protestanţii spun că Sfântul Duh purcede „şi de la Fiul" şi chiar au adăugat la Simbolul Credinţei aceste cuvinte. Cum susţin ei aceasta?

Ei susţin că atunci când Mântuitorul zice: „pe Care Eu îl voi trimite de la Tatăl", arată că şi El îl purcede pe Sfântul Duh. Dar noi spunem că trimiterea este altceva decât purcederea, că trimiterea Duhului Sfânt în lume încă nu se făcuse când vorbea Mântuitorul, pe când purcederea e din veci. De aceea vorbeşte Mântuitorul despre trimiterea Duhului Sfânt la viitor. Purcederea adică e veşnică, e mai presus de timp, pe când trimiterea în lume se face în timp. Purcederea veşnică a Duhului este de la Tatăl, trimiterea Lui în lume este de la Fiul.

228. Ce mai susţin romano-catolicii cu privire la purcederea Duhului Sfânt?

Ei mai susţin că dacă Fiul îl trimite pe Duhul în lume, aceasta e un semn ca îl şi purcede din veşnicie, că numai atunci e trimisă o persoană dumnezeiască de alta în lume, când primeşte şi existenţa veşnică de la ea. De pildă Fiul e trimis de Tatăl în lume, pentru că Se şi naşte veşnic din El. Dar noi le răspundem că şi Duhul Sfânt trimite pe Fiul în lume. Înseamnă, oare, aceasta, că Fiul Se naşte sau e purces şi din Duhul? Nicidecum. Astfel Iisus Hristos spune despre Sine: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima..." (Luca 4, 18).

229. Ce spun Sfinţii Părinţi în privinţa purcederii Sf. Duh?

Ei spun că Sf. Duh purcede numai de la Tatăl, că în Sfânta Treime e numai un izvor şi pentru Fiul şi pentru Sfântul Duh: Tatăl. Sf. Atanasie spune: «Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces” 198 (La Atanasie de la Paros, op. cit, întrebarea 4). «Dumnezeu şi Tatăl, zice el, este singur pricinuitor celor doi şi nenăscut; iar Fiul, din singur Tatăl pricinuit şi născut; iar Duhul, din singur Tatăl pricinuit şi purces, iar prin Fiul în lume trimiţându-Se” 199 (Ibidem). La rândul său, Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl şi îl numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îl numim Duhul Fiului». Sau: «Fiul şi Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza şi lumina sunt din soare" 200 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. dt., p. 24).

230. Când au adaugat cei din Apus, în Simbolul Credinţei, cuvintele „şi de la Fiul" (Filioque)?

Prima dată le-a adăugat un Sinod din Spania la 589. Dar la Roma s-au introdus cu mult mai târziu. La 809 Papa Leon al III-lea, când i s-a cerut să se spună şi la Roma Simbolul cu acest adaos, s-a opus şi a poruncit să se scrie Simbolul pe două table de argint fără acest adaos. Mai târziu s-au adăugat aceste cuvinte şi la Roma, calcându-se porunca Sinoadelor ecumenice.

231. De ce e pomenit Sfântul Duh de obicei în rândul al treilea, după Tatăl şi după Fiul?

Nu pentru că Sf. Duh ar fi mai mic decât Tatăl şi decât Fiul, căci toate câte le au Tatăl şi Fiul, le are şi Sfântul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru că orice lucrare săvârşită de Dumnezeu în lume e săvârşită de cele trei persoane dumnezeieşti în această ordine: porneşte din Tatăl, e înfăptuită de Fiul şi e desăvârşită de Sfântul Duh. „Că de la El şi prin El şi întru El sunt toate" (Rom. 11, 36). Ordinea în care pomenim cele trei persoane dumnezeieşti nu arată o deosebire de aşezare şi de rang înlăuntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o are fiecare în orice lucrare îndreptată asupra lumii.

232. De aceea vorbeşte şi Simbolul Credinţei despre Sfântul Duh după Tatăl şi Fiul?

Da, pentru aceasta. Dar Simbolul se ocupă în chip deosebit cu mântuirea oamenilor. Deci, el vrea să arate că şi fapta mântuirii noastre a pornit, ca şi aceea a creării noastre, din Tatăl, a fost împlinita de Fiul şi acum e desăvârşită de Sfântul Duh. De altfel mântuirea e mai întâi o aşezare din nou a oamenilor în starea în care au fost făcuţi de Dumnezeu la început, ca să poată fi apoi şi o ridicare a lor peste acea stare. Deci, precum Cel ce desăvârşea la început facerea era Duhul Sfânt, tot astfel Cel ce săvârşeşte acum readucerea oamenilor la starea de la început şi ridicarea peste ea e tot Duhul Sfânt.

233. De aceea e numit Duhul Sfânt, în Simbol, „Domnul de viaţă Făcătorul”?

Da, tocmai de aceea. El e Cel ce a umplut de viaţă cele făcute la început şi avea să le umple de o viaţă tot mai bogată. Şi El e Cel ce umple de o viaţă tot mai bogată. Şi el e cel ce umple de viaţă şi de tot mai multă viaţă pe cei mântuiţi din stricăciune şi din moarte de Iisus Hristos. „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere I, 2) după ce au fost făcute, ca să pună viaţa în materie. Şi Duhul Sfânt s-a coborât în ziua Cincizecimii peste lume, prin Apostoli, dând naştere Bisericii. Numai unde suflă Duhul, se va naşte şi viaţa cea nouă (Ioan III, 8). „Duhul este care face viu” (Ioan VI, 63).

234. Dacă Duhul Sfânt e cel ce desăvârşeşte lucrarea pornită din Tatăl şi îndeplinită de Fiul, de ce se spune că Duhul Sfânt „a grăit prin Prooroci”, cum zice Simbolul de Credinţă, adică a pregătit mântuirea pe care avea s-o împlinească pe urmă Fiul?

Intr-adevăr, Duhul, grăind prin Prooroci, a pregătit omenirea pentru primirea Mântuitorului, vestind de mai înainte venirea Lui. Dar pe de altă parte şi aici Duhul este cel ce a adus lucrarea dumnezeiască a luminării în mintea Proorocilor. El este cel ce a dus până la capătul ei o lucrare dumnezeiască îndreptată spre lume. În acest înţeles el este Duhul Adevărului şi călăuzeşte la tot adevărul (Ioan XVI, 13). Deci lui I se cuvenea să grăiască prin prooroci. Desigur Duhul era nedespărţit de Cuvântul lui Dumnezeu, când grăia. Dar Duhul cobora Cuvântul în inima lor, îi făcea să-L audă, să-L înţeleagă. În Duhul Proorocii primeau Cuvântul. De aceea zic Proorocii necontenit: „Şi a fost Cuvântul Domnului către mine” (Ieremia I, 11). Dar gura care rostea Cuvântul în inima lor, în aşa fel, încât îl făcea să pătrundă în ea, era Duhul. Astfel, când spun Proorocii: „Şi a zis Domnul către mine” (Is. VIII, 1), trebuie să înţelegem că vorbesc de Duhul, căci şi Simbolul de Credinţă îi zice Duhului „Domnul”.

Sfântul Simeon noul Teolog zice: „Deci prin Cuvânt înţelegem Cuvânt, înţelegem pe Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar gura Lui, care grăieşte cuvinte negrăite, e Sfântul Duh. Precum zice Proorocul: „Gura Domnului a grăit acestea”, adică Duhul Domnului. Şi de ce Sfântul Duh se numeşte gura lui Dumnezeu şi Fiul se numeşte Cuvântul? Fiindcă, precum cuvântul nostru, care este în sufletul nostru, se rosteşte şi se arată altora prin gura noastră ci cu alt chip e cu neputinţă să-l rostim sau să-l arătăm, decât prin vorbirea gurii, la fel şi Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, dacă nu se descoperă prin Prea Sfântul Duh”.

235. Cum desăvârşeşte Sfântul Duh mântuirea noastră? Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu?

Am spus că Sfântul Duh desăvârşeşte orice lucrare dumnezeiască, îndreptată spre lume, deci şi lucrarea mântuirii. El e cel ce o aduce până în inima noastră, o sădeşte în străfundul cel mai adânc al inimii. El coboară de la Hristos în noi, dar ne şi leagă de Hristos; sau prin El, ne leagă Hristos de Sine şi prin Sine şi de Tatăl. Un om stă în faţa noastră, dar el se leagă de inima noastră prin glasul cu care îşi trimite cuvântul în noi. Aşa este Duhul, ca un glas cu care pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu, sau Iisus Hristos în noi. Duhul ne deschide ochii sufletului ca să vedem că Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca să primim pe Hristos, El ne descoperă pe Hristos. «Fiul lui Dumnezeu şi Cuvântul nu poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfânt», spune Sf. Simion Noul Teolog 202 (Cuvântul 59, op. cit., p. 306).

Prin Hristos avem intrare la Tatăl, dar prin Duhul avem intrare la Hristos. Hristos e uşa spre Tatăl, dar Duhul e cheia care ne deschide această uşă. Duhul ne descuie „uşa" - Hristos (Ioan 10, 9) şi calea spre Hristos, pentru că descuie mintea noastră încuiată pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Şi ce altceva este cheia cunoştintei, dacă nu harul Prea Sfântului Duh, care se dă prin mijlocirea credinţei? Acest har deschide mintea noastră încuiată şi întunecată şi pricinuieşte în ea cu adevărat cunoştinţa prin luminarea dumnezeiască. Uşa este Fiul, precum însuşi zice: „Eu sunt uşa" (Ioan 10, 9). Cheia uşii e Duhul Sfânt... şi casa e Tatăl. Luaţi seama deci: Dacă cheia nu deschide, uşa nu se deschide. Şi dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui, cum zice Hristos însuşi: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine» 203 (Cuvântul 59, op. cit., p. 306). Iar Sf. Irineu zice că Duhul pregăteşte pe om în Fiul, Fiul îl duce la Tatăl, iar Tatăl îi dă nestricăciunea pentru viaţa veşnică 204 (Sf. Irineu, Contra ereziilor. 4, 20, 5, Migne, P. G., Vn, col. 1035). Astfel, când se spune că Sfântul Duh desăvârşeşte mântuirea, prin aceasta nu se înţelege că nu mai avem legătură cu Hristos, ci că Sfântul Duh aduce în noi pe Hristos, cu firea sa omenească desăvârşită prin jertfa de pe Golgota, şi făcută prin înviere nemuritoare, ca să treacă şi firii noastre curăţia, desăvârşirea şi nemurirea ei. Hristos vine în noi prin Duhul Sfânt. Noi vieţuim în Hristos prin Duhul Sfânt. Hristos este „Adevărul" (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povăţuieşte mintea noastră la tot Adevărul, umplându-ne de Adevăr, este Sfântul Duh (Ioan 16, 13); Hristos este „Viaţa" (Ioan 14, 6), dar Cel ce sădeşte în noi viaţa, născându-ne din nou, făcându-ne vii, este Duhul de viaţa Făcător; Hristos este „Lumina" (Ioan 8, 12), dar Cel ce ne luminează pe noi, adică face în ochii nostri sufleteşti lumină, ca să vedem pe Hristos, soarele dreptăţii, este Sfântul Duh. Căci după cum ochii trupului, dacă sunt orbi, nu pot vedea lumina din afară şi nu se pot uni cu ea, tot aşa nici sufletul, dacă n-are în sine pe Duhul ca lumină, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu şi nu se poate uni cu El.

236. Chiar persoana Duhului Sfânt e aceea prin care vedem pe Hristos şi ne unim cu El?

Nu. Dacă ar fi chiar persoana Sfântului Duh, atunci ea s-ar face o proprietate a noastră, sau noi ne-am face una cu Duhul Sfânt. Unde se vorbeşte de Duhul, e vorba de lucrarea Duhului. Dar întrucat unde e lucrarea e şi cel ce lucrează, se poate spune că Duhul însuşi e în noi şi lucrează în noi, fără ca lucrarea însăşi să fie persoana Lui. Dar de aici se vede totodată că lucrarea aceasta nu e nici ceva creat, nu e o făptură, cum zic romano-catolicii, ci porneşte din fiinţa Lui şi prin urmare ne uneşte nemijlocit cu Dumnezeu. Şi întrucat prin lucrarea aceasta necreată lucrăm şi noi, iată că, având noi această lucrare în noi, lucrăm nu numai cu lucrarea noastră naturală creată, ci şi cu cea necreată, dumnezeiască, cu care lucrează Dumnezeu însuşi în noi, adică ne unim cu Dumnezeu în aceeaşi lucrare a Lui, ne îndumnezeim prin lucrarea Lui, la început mai puţin, iar cu vremea tot mai mult.

237. Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfânt ne uneşte cu Hristos şi lucrează în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră, nu are un nume deosebit?

Are. Lucrarea aceasta se numeşte harul dumnezeiesc. De aceea se spune că ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har.

238. Harul este numai al Duhului Sfânt, sau şi al celorlalte persoane dumnezeieşti?

Lucrarea aceasta numită har e comună tuturor celor trei persoane dumnezeieşti, pornind ca orice lucrare din fiinţa dumnezeiască, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit şi har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, căci Hristos îl trimite pe Duhul în noi. „Harul Domnului nostru Iisus Hristos... să fie cu voi cu toţi" (II Cor. 13,14). Sau: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos" (Gal. 1,3). De aceea prin harul care vine în noi, toate cele trei persoane dumnezeieşti se sălăşluiesc în noi. Dar întrucât Duhul e Acela care leagă harul de noi, harul se numeşte, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru că uşor poate fi numit cel care lucrează în locul lucrării sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos în sine (Rom. 8, 9) înseamnă a avea harul Duhului Sfânt.

239. Este un singur har, sau sunt mai multe?

Harul Mântuitor este unul singur şi el se dă tuturor. Dar, după trebuinţa sau însuşirea naturală a omului şi după puterea lui de a primi, harul împlineşte, pe lângă lucrarea de mântuire, - sau tocmai întrucât o împlineşte pe aceea, - şi acea trebuinţă a fiecăruia şi sporeşte însuşirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogăţie nesfârşită de lumină şi de putere dumnezeiască, din care primeşte fiecare cât poate. Această bogăţie de raze ale aceluiaşi izvor se numeşte dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, căci Duhul lucrează, iar efectele produse în om se numesc roade ale Duhului.

240. Care sunt harismele, darurile şi roadele Duhului?

Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite şi neobişnuite, dându-se în cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvânt aparte: harisme, deşi cu acest cuvânt se numesc în limba greacă a Sfintelor Scripturi şi darurile mai obişnuite. Astfel de harisme, ca aceea a proorociei, a vindecărilor şi altele, erau dese mai ales la începutul Bisericii, căci prin ele Dumnezeu ajuta la răspândirea creştinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbeşte Sf. Apostol Pavel în 1 Corinteni, cap. 12.

Dintre darurile mai obişnuite, sunt pomenite mai ales şapte, după Isaia 11, 2: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe.

Iar ca „roade ale Duhului" pomeneşte Sf. Apostol Pavel următoarele: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Gal, 5, 22).

241. Afară de acestea, mai sunt şi alte daruri şi roade ale Duhului Sfânt?

Da. Darurile şi roadele Sfântului Duh sunt aşa de multe, că nu se pot număra, pentru că bogăţia Duhului e nesfârşită, iar trebuinţele oamenilor, însuşirile lor naturale şi măsura în care pot primi pe Duhul Sfânt se deosebesc de la ins la ins. De aceea, unul şi acelaşi Duh Sfânt sau har are nesfârşite lucrări. «Eu sunt cuprins de spaimă, zice Sf. Grigorie Teologul, când mă gândesc la bogăţia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul înfierii. El ne reface în Botez şi în înviere. El suflă unde vrea, El e izvorul luminii şi al vieţii. El face din mine o biserică. El mă îndumnezeieşte, El mă desăvârşeşte. El premerge Botezul şi El este cerut după Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se împărtăşeşte în limbi de foc şi înmulţeşte darurile. El face predicatori, pastori, dascăli» 205 (Cuvântul 31, (Teolog. 5), 29, Migne, P.G„ XXXVI, col. 159; vezi şi Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. din greceste de Pr. Gh. Tilea şi Nicolae I. Barbu, Bucureşti, 1947, p. 85 şi 86).

Iar Sf. Vasile zice: «El e total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-Se, El nu suferă împărţire. Când ne împărtăşim din El, El nu încetează a rămâne întreg. Ca o rază de soare, care produce bucurie tuturor în aşa fel încât fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce această rază luminează pământul şi marea şi străbate cerul, tot aşa Duhul Se află în fiecare din aceia care-L primesc, ca şi când nu S-ar împărtăşi decât aceluia singur, şi cu toate acestea El revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucură toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu e măsură» 206 (Cartea despre Duhul Sfânt, IX, 22, Migne, P. G., XXXII, col. 108).

Că darurile sunt nenumărate, dar toate sunt din acelasi har, o spune însă mai ales Sf. Apostol Pavel. El zice că: „Darurile sunt de multe feluri", dar toate „după harul care ne este dat nouă" şi înşiră o seamă dintre ele, punând întâi darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obişnuite, numite de el tot harisme: „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujba, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună" (Rom. 12, 6-9). Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: „Roada Duhului este întru orice bunătate, dreptate şi adevăr" (Efes. 5, 9).

242. Dacă harul e o lucrare necreată a lui Dumnezeu în sufletul nostru şi dacă prin el însuşi Duhul Sfânt lucrează în noi mântuirea, oare s-ar putea mântui omul şi fără de har?

Nu, omul nu se poate mântui fără de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul îi este de trebuinţă omului chiar de la început (Ioan 3,5). Harul pune începutul mântuirii în om, şi nu omul prin stăruinţele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. Înainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care să se mântuiască, sau măcar să înduplece pe Dumnezeu să-i dea harul prin care să se mântuiască. Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face aşa de statornic şi dintr-un cuget aşa de curat, încât să se sfinţească prin ele şi să se mântuiască. Omul are libertatea de a face binele şi câtă vreme e în robia păcatului strămoşesc, dar aceasta e o libertate slăbită. Ea e mărită tocmai de harul care vine la început fără nici un merit al omului.

Dar harul nu e de trebuinţă numai la începutul mântuirii omului, ci şi după aceea, tot timpul. Omul nu se poate întări niciodată în bine în aşa fel ca să nu mai aibă pe urmă trebuinţă de har. Binele statornic şi curăţia deplină a omului sunt un rod nu numai al omului, ci şi al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Dacă mântuirea şi Sfinţirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har, se înţelege că pierderea harului înseamnă pierderea mântuirii. Sf. Apostol Pavel zice: „Deci, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Imbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6, 10-11).

243. Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuinţă pentru mântuire şi dacă mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem şi noi vreo parte la lucrarea mântuirii noastre?

Da, avem şi noi o parte. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră, totuşi el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileşte. Aceasta e însă o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie (mai înainte rânduire). După această învăţătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni şi să-i piardă pe alţii, după cum îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i sileşte să lucreze după voia Lui, celorlalţi nu li-l dă.

244. Dar învăţătura Bisericii noastre care este?

Învăţătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu el, sau să-l respingă. Cei dîntâi se mântuiesc, cei din urmă nu. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine", citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuşi atârnă şi de libertatea lor ca să lase să pătrunda harul în ei, sau nu, şi să se mântuiască sau nu. De aceea „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi" (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mântuieşte sau osândeşte pe oameni după faptele lor.

245. Dar Dumnezeu nu ştie din veci pe cei ce se vor mântui şi pe cei ce se vor pierde? Dacă-i aşa, cei pe care-i ştie că se vor pierde cum s-ar mai putea mântui, şi cei pe care-i ştie că se vor mântui cum s-ar mai putea pierde?

Dumnezeu îi ştie, desigur, din veci pe unii că se vor mântui şi pe alţii că se vor pierde. Şi fiindcă ştiinţa Lui e neînşelătoare, cei pe care-i ştie că se vor mântui, se vor mântui negreşit; iar cei pe care-i ştie că se vor pierde, se vor pierde cu siguranţă. De aceea, se poate spune că unii au fost din veci rânduiţi de Dumnezeu la mântuire, iar alţii la pierzare. Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că aşa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte că cei dîntâi vor primi harul şi vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni atârnă că Dumnezeu i-a rânduit pe unii din veci spre mântuire, iar pe alţii spre pierzare, nu de buna plăcere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâureşte libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, aşa cum un medic vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înainte-rânduirea lui Dumnezeu atârnă de mai înainte-ştiinţa Lui despre hotărârea liberă a oamenilor:,,Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său" (Rom. 8,29).

246. Dacă harul face începutul mântuirii, şi nu libertatea omului, şi dacă de-abia după ce bate harul la uşa sufletului se poate hotărî omul pentru har, nu cumva harul înrâureşte libertatea să-l primească? Şi aceasta nu e un fel de silă din partea harului asupra libertăţii?

Nu e nici o silă. Căci dacă ar fi silă, orice om s-ar hotărî pentru primirea harului, pentru că harul bate deopotrivă la uşa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertăţii să se hotărască pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertăţii, care era slăbită de păcat. Dar totuşi, această întărire nu înseamnă o silire a libertăţii. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăşi adevărata libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul şi libertatea, după învăţătura Ortodoxă, nu sunt două lucruri aşa de contrarii, ca după învăţătura Bisericii Romano – Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau ca după învăţătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut cu totul libertatea şi nu şi-o mai poate câştiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. După învăţătura Ortodoxă, între har şi libertate este o înrudire, ca între medicament şi sănătate, sau ca între aer şi plămân. Aşa se face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporeşte în har, omul se întăreşte în libertate şi deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul singur, ci şi omul cu libertatea lui. Astfel, viaţa omului renăscut în Hristos se datorează şi harului, dar şi libertăţii omului. De aceea, uneori, Sfânta Scriptură vorbeşte ca şi cum harul ar face totul în om: „Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi, şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă" (Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca şi cum totul ar atârna de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră" (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întăreşte, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine", spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: „Duhul să nu-L stingeţi" (I Tes. 5, 19).

In Epistola către Romani (12, 9-21), acelaşi Apostol le dă credincioşilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puţin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar când le spune galatenilor să umble întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumină (Efes. 5, 8-9), se înţelege că e vorba şi de har şi de strădania lor liberă. Tot aşa trebuie să se înţeleagă şi cuvintele acestea către Timotei: „Deci tu, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus" (II Tim. 2, 1). Din Părinţii şi Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arată că fără voinţă nu ne putem mântui, dar şi că voinţa, fără har, nu poate face nici un bine. Tâlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit credinţa şi lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătând astfel că nu are în vedere voinţa singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci ambele trebuie: şi voinţa noastră, şi ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoinţă, nici voinţa, lipsită de această putere, nu poate aduna bogăţia”207 (Fer. Teodoret, Comentar la Filipeni, Migne, P. G., LXXXII, col. 568)