105. De ce în articolul 1 din Simbolul Credinţei, numim pe Dumnezeu: Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor?

Pentru că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi tot ce există, cum ne spune Sf. Scriptură: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1,1). Psalmistul îl laudă pentru puterea atotţiitoare: „Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt. Că a Lui este marea şi El a făcut-o şi uscatul mâinile Lui l-au zidit” (Ps. 94, 4-5). Dumnezeu a făcut totul din nimic. La creaţiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre părtăşia Cuvântului la facerea lumii, ne mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, zicând: „Că în El (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1, 16). Despre părtăşia Duhului mărturisesc cuvintele Sf. Scripturi: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 2). Dumnezeu a făcut lumea în timp, după o anumită ordine, cu scopul de a fi fericită şi de a slăvi pe Dumnezeu.

106. Ce se înţelege prin cuvintele „nevăzutelor”?

Prin aceste cuvinte se înţelege lumea nevăzută, adică îngerii, cum ne explică Sf. Apostol Pavel care, după citatul de mai sus, din Epistola către Coloseni, adaugă: „Fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpânirile: toate prin El şi pentru El s-au făcut” (Col. 1, 16). Aceste nume arată cetele de îngeri, după cum vom vedea mai departe.

107. Care a fost făcută mai întâi: lumea văzută sau lumea nevăzută?

Atât Sf. Scriptură cât şi Sf. Tradiţie ne învaţă că lumea nevăzută, lumea îngerilor, a fost făcută mai întâi. Domnul însuşi spune lui Iov: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38, 7). Îngerii au fost făcuţi cei dintâi, zice Păstorul lui Herma 103 (Păstorul lui Herma, 5, 5, 3, Migne, P. G., 11, col. 957, 961). Prin cuvântul „cerul”, din primul verset al cărţii Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, se înţelege lumea nevăzută a cerului, adică îngerii.

108. Cum şi de ce a făcut Dumnezeu pe îngeri?

Dumnezeu a făcut pe îngeri din nimic 104 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). I-a fost de ajuns să voiască, pentru a-i aduce la lumină 105 (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre învierea morţilor, 7, Migne, P. G., L, col. 429). El i-a făcut din bunătatea Sa.

109. Ce sunt îngerii?

Îngerii sunt duhuri, adică fiinţe spirituale fără trup, înzestrate cu minte, voinţă şi putere, cum spune Sf. Scriptură: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc” (Ps. 103, 4) şi cum adevereşte Sf. Tradiţie. Făpturile înzestrate cu minte sau raţiune se împart în îngeri şi oameni. Făpturile raţionale netrupeşti sunt îngerii. Ei sunt firi înţelegătoare, pentru că sunt fără de trup, au fost rânduiţi să locuiască sus, în locuri uşoare, şi să aibă o fire uşoară şi repede 106 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre Rugăciunea Domnească, Cuv. IV, Migne, P. G., XLIV, col. 1165; Idem, Scrieri, partea I, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, în „P.S.B.”, Bucureşti 1982, p. 434).

110. Ce însuşiri au îngerii?

Îngerii sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupeşti. De aceea, deşi îngerii pot vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi, ci-şi arată gândurile şi hotărârile fără cuvânt material. Când Sf. Apostol Pavel ne vorbeşte despre limba îngerilor (I Cor. 13, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arată chipul de convorbire între îngeri. Tot aşa, când vorbeşte de „genunchiul celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt” (Filip. 2, 10), el nu atribuie îngerilor genunchi şi oase, ci arată închinarea datorată lui Dumnezeu, după felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, îngerii sunt fiinţe spirituale personale, netrupeşti şi nemateriale. Îngerii sunt liberi, dispunând în libertate de voia şi hotărârile lor, aşa cum ne dovedeşte căderea lui Lucifer. Îngerii sunt inteligenţi, în continuă mişcare şi ştiutori. Deşi îngerii au cunoaştere mai înaltă decât a noastră, ei nu ştiu cele ce sunt în inimă şi nici cele viitoare. Aceasta arată că ei sunt mărginiţi. „Cine a început să existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existenţă mărginită”107 (Fer. Teodoret, Comentar la Facere, 1, Migne, P. G., LXXX, col. 80). Că e aşa ne-o spune şi cuvântul Mântuitorului că fiecare om e sub paza sau sub grija unui înger (Matei 18, 10). De aceea, îngerii ocupă loc, se fac văzuţi şi se arată celor vrednici cu înfăţişare omenească (Fac. 18, 2). Fiind mărginiţi, îngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenţi acolo unde sunt trimişi. Când sunt în cer, nu sunt pe pământ; când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu sunt în cer. Deşi mărginiţi, ei nu sunt împiedicaţi de ziduri, de uşi, de încuietori, de peceţi. Acelora cărora Dumnezeu voieşte ca ei să li se arate, îngerii nu li se înfăţişează cum sunt, ci cu o formă schimbată, ca să poată fi văzuţi 108 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 869).

Îngerii nu sunt sfinţenia însăşi. Ei au sfinţenia de la Duhul Sfânt 109 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., loc. cit.). Sfinţenia fiind din afara fiinţei lor, le aduce desăvârşirea prin împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Ei îşi păstrează vrednicia prin stăruinţa în bine, având libera voie în alegere şi necăzând niciodată din cinstea de a şedea ală-turi de Cel Bun 110 (Sf. Vasilie cel Mare, Despre Sfântul Duh, 16, 38, Migne, P. G., XXXII, col. 137). Puterile ce-reşti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfânt. Ele au de la Duhul Sfânt o măsură de sfinţenie pe potriva lor. Ele capătă nemurirea prin har şi participă la luminare şi la har potrivit cu vredni-cia şi cu rangul lor 111 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 868). Îngerii n-au fost creaţi copii, care apoi, desăvârşindu-se prin exerciţiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfânt. Ei au avut de la început, de la facere, în însuşi actul facerii lor, sfinţenia pusă în fiinţa lor 112 (Sf. Vasilie cel Mare, Omilii la psalmi, 32, 6; Migne, P. G., XXIX, col. 333; Sf. Vasilie cel Mare, Comentar la psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp Caciula, Bucureşti, în „Izvoarele Ortodoxiei”, 1939, p. 150-151). Ei doresc şi caută binele. După măsura dragostei lor faţă de Dumnezeu, ei primesc măsura sfinţeniei. Între ei şi Duhul Sfânt e această deosebire că, pe când Duhul Sfânt are sfinţenia prin însăşi firea Sa, îngerii au sfinţenia prin împărtăşire 113 (Idem, Contra lui Euno-miu, 3, 2, Migne, P. G., XXIX, col. 660). Mulţi îngeri câştigând fericirea veşnică, au fost întăriţi în bine 114 (Sf. Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiil, 1, 7, 18, Migne, P. L., LXXVI, col. 849). Ei au fost ridicaţi la o treaptă mai presus de firea lor, şi, dacă nu mai pot greşi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu 115 (Mărturisirea Ortodoxă (a lui Petru Movilă), I, 20).

111. De ce se numesc îngeri şi care e numărul lor?

Cuvântul înger, care vine din limba latină, iar în aceasta din limba greacă, înseamnă vestitor. Îngerii au rolul, printre altele, să vestească oamenilor voia lui Dumnezeu, aşa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria că va naşte pe Mântuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia că el şi soţia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20). Numărul îngerilor e foarte mare. Sf. Părinţi numără nouă cete îngereşti 116 (Sf. Chiril al Ierusa-limului, Cateheza 23, 6, Migne, P.G., XXXIII, col. 1113; Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 11 Teologic, 31, Migne, P.G., XXXVI, col. 72, B; Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 4, 5, Migne, P.G., LIII, col. 44). Dionisie Pseudo-Areopagitul le împarte în trei triade, sau trei serii de câte trei. Prima triadă e veşnic în jurul lui Dumnezeu, în unire nemijlocită cu Acesta, şi e formată din Serafimii cei cu câte şase aripi, din Heruvimii cei cu ochi mulţi şi din Tronurile prea sfinte. A doua triadă e alcătuită din Domnii, Puteri şi Stăpiniri. A treia triadă e formată din începătorii, Arhangheli şi îngeri 117 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 872).

112. Ce chemare au îngerii?

Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărârilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neînclinate spre rău, sau greu de mişcat la aşa ceva, se mişcă continuu în cor, în jurul Cauzei prime. Ei cântă laudele măririi dumnezeieşti, privesc veşnic slava cea veşnică, nu numai ca să se slăvească Dumnezeu, ci pentru ca şi ei, îngerii, să primească binefaceri de la Dumnezeu 118 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul 11 Teologic, 31, Migne, P. G., XXXVI, col. 72). Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Lucrul îngeresc acesta este: să facă totul pentru mântuirea fraţilor, zice Sf. Ioan Gură de Aur 119 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Evrei, 3, 2, Migne, P. G., LXIII, col. 3). După ce am căzut în păcat, Dumnezeu nu ne lasă fără sprijinul Său. El ne trimite câte un înger ca să ajute vieţii noastre. Îngerii sunt puternici şi gata să împlinească voinţa dumnezeiască. Ei se află, prin iuţeala firii lor, îndată acolo unde le porunceşte voinţa lui Dumnezeu. Îngerii sunt păzitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui înger. Mântuitorul însuşi ne asigură de aceasta când zice: „Căutaţi să nu dispretuiţi pe vreunul din aceştia mai mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10). Fiecare om îşi are îngerul său păzitor care este al dreptăţii. Dar duhul cel rău, care este al nedreptăţii, nu-i dă pace şi caută tot timpul să-l ispitească. Deosebim aceasta după gândurile bune sau rele din inima noastră 120 (Origen, Omilii la Luca, 12, Migne, P. G., XIII, col. 1829). Unii îngeri, ca Arhanghelii, apără popoarele, cum au arătat Moise şi Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).

113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii?

Sunt acei îngeri care, în frunte cu căpetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, căzând deci din starea în care au fost creaţi. Aceştia ispitesc pe oameni şi le insuflă gânduri rele. Ei pot rătăci mintea oamenilor, ducându-i la călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, după cuvântul Mântuitorului: „Acela ucigător de oameni a fost din început şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte, căci este mincinos şi Tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru îndeamnă pe credincioşi astfel: „Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Când Dumnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, satana trimite şi el îngerul său rău, ca să distrugă viaţa noastră. Omul se află între doi, care urmăresc scopuri opuse şi se străduiesc să învingă unul împotriva celuilalt 121 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre viaţa lui Moise, Migne, P. G., XLIV, col. 337-340). Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai îl ispiteşte 122 (Mărturisirea Ortodoxă, I, 21). Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoirea de la Dumnezeu. Se cunoaşte cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) şi al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei ieşind, s-au dus în turma de porci” (Matei 8, 31, 32).

114. De unde le vine diavolilor această răutate?

Această răutate le vine din iubirea de sine şi din mândrie. Dumnezeu i-a făcut buni, cum a făcut bun tot ce există (Fac. 1, 31), dar ei au călcat porunca ascultării de Dumnezeu şi au fost aruncaţi în întunericul cel mai adânc, cum zice Scriptura: „Şi pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci şi-au părăsit lăcaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1, 6). Prin căderea lor radicală, ei au rupt total comuniunea harică cu Dumnezeu 123 (Mărturisirea Ortodoxă, I, 21). Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternică influenţă asupra celor răi. La judecata obştească, satan împreună cu îngerii lui vor fi trimişi în focul veşnic, gătit lor încă de la început (Matei 25, 41).

115. Ce se înţelege prin cuvintele „văzutelor tuturor”?

Sf. Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul (Fac. 1, 1). Am văzut mai înainte că „cerul” din aceste cuvinte înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pământul înseamnă lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate ale lui, era la început nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Fac. 1, 2). Creind lumea, Dumnezeu a urmat o anumită ordine a făpturilor, ca să îngăduie acestora să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua întâi lumina, fără de care nu e cu putinţă nici o lucrare şi nici o creştere. În ziua a doua a făcut tăria, sau cerul văzut; în a treia, adunarea apelor, uscatul şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea, peştii şi păsările; în ziua a şasea, animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de animale şi la urmă pe om (Fac. 1, 3-26). În ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit de lucrările Sale. Ordinea aceasta în care diferite feluri de viaţă şi de făpturi apar într-o înlănţuire firească şi necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca înţelepciune a Ziditorului. Sf. Părinţi spun că omul a fost făcut în urma celorlalte lucruri pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să vină împăratul ei - omul 124 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, 1, Migne, P. G., XXX, col. 40 C). Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele trebuitoare vieţii lui erau create. El nu putea veni în lume înainte de apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înaintea lui.

116. Pornirile cele rele ale făpturilor au fost de la început?

Nu. Făpturile au fost curate, nevinovate şi nevătămătoare atunci când au fost zidite: „Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31).

117. Ce ne descoperă Sf. Scriptură despre facerea omului şi starea lui dinainte de păcat?

Sf. Scriptură ne spune că în ziua a şasea, după ce a făcut toate celelalte fiinţe, Dumnezeu, în Sf. Treime, a zis: „Să facem pe om după chipul Nostru şi după asemănare” (Fac. 1, 26). „Şi, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7). Omul a fost făcut deci printr-un act special, din mâinile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Iov 10, 8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu omului. După ce existenţa lui a fost hotărâtă înainte de facerea lumii şi la fel şi stăpânirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregăteşte aducerea lui la existenţă şi alcătuirea fiinţei lui 125 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre facerea omului, 3, Migne, P.G., XLIV, col. 136 A). Omul a fost făcut din pământ, în vârstă tânără, bărbătească.

118. Ce spune Sf. Scriptură despre femeie?

Dumnezeu a văzut că nu este bine să fie omul singur: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său... a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27).

„Şi a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, şi a adus-o lui Adam. Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Fac. 2, 22-23). Cea dîntâi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea neamului omenesc, aşa cum tot cartea Facerii spune: „Şi i-a binecuvântat Dumnezeu pe ei zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...” (Fac. 1, 28). Eva a fost făcută din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca să nu fie bănuiala că altcineva a fost ziditorul femeii decât Dumnezeu.

119. De ce Eva n-a fost făcută din aceeaşi ţărână ca Adam?

Eva n-a fost făcută din ţărână, ci din coasta lui Adam, pentru că în bărbat şi în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la început n-au fost făcuţi pereche, bărbat şi femeie, sau doi bărbaţi, ori două femei, ci mai întâi bărbatul şi apoi, din el, femeia 126 (Sf. Ambrozie, Despre Rai, 10, 48, Migne, P. L., XIV, col. 298).

120. Ce înseamnă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om?

Chipul lui Dumnezeu în om este mănunchiul de puteri sufleteşti: raţiunea, voinţa, simţirea, cu care omul se îndreaptă spre Dumnezeu printr-o activitate neobosită pentru desăvârşire, iar asemănarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea acestei desăvârşiri prin împreună-lucrarea harului dumnezeiesc cu silinţele omului. În amănunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă:

1. Stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului Scripturii: „... umpleţi pământul şi-l supuneţi şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile care se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Fac. 1, 28). „Micşoratu-l-ai pe dânsul (pe om) cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el şi l-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale” (Ps. 8, 5-6); 2. Raţiunea şi voia liberă în năzuinţa lor spre Dumnezeu, adevăr şi bine.

121. După ce Dumnezeu a făcut pe om, unde l-a aşezat?

După ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi i-a pus hrană la îndemână, făcând „Să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Fac. 2, 9). În Rai se aflau şi pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

122. Care era starea omului în Rai, înainte de păcat?

In Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată şi voinţă liberă. El însă nu era desăvârşit, căci desăvârşirea se câştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin împreună-lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7). Numai această părtăşie îi asigură lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu 127 (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Treimea Sfântă şi de o fiinţă, 4, Migne, P.G., LXXV, col. 908). Mintea lui Adam era într-o continuă înălţare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el frământarea mişcărilor neorânduite. Sfinţenia primilor oameni nu era desăvârşită, dar ea nu era nici numai o stare de ne-păsare şi neştiinţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie şi nerăutate 128 (Mărturisirea Ortodoxă, I, 23).

Imbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi 129 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 22, 4; 3, 23, 5, Migne, P. G., VII, col. 959, 963). Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu 130 (Sf. Ioan Damaschin, Omilia la smochinul uscat, 3, Migne, P. G., XCVI, col. 580). Adam şi Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuinţa îmbrăcăminţii. Scriptura zice: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” (Fac. 2, 25). Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încă, ei erau îmbrăcaţi în mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii 131 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 15, 4, Migne, P. G., LIII, col. 123).

Adam apare înzestrat cu o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o înţelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui, el se înfăţişează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi menţinea vrednicia neatinsă a firii 132 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan, 1, 9, Migne, P. G., LXXIII, col. 128). Harul care punea pe Adam în legătură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tutu-ror fiarelor pământului” (Fac. 2, 20).

In limba, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă Adam odată cu zidirea lui, se arată firea raţională a omului 133 (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu, 12, Migne, P. G., XLV, col. 993). Primii oameni, înainte de păcat, trăiau o viaţa fericită 134 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Romani, 5,18, Migne, P.G., LXXIV, col. 789). Ei n-au fost zidiţi nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge la ne-murire sau să moară, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui Dumnezeu 135 (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 27, Migne, P. G., VI, col. 1093).

Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţă de a nu muri, dar nu era o stare de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.

123. Cu ce scop a făcut Dumnezeu pe om?

Dumnezeu a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtăşească de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu şi de fericirea de a cunoaşte, de a iubi şi de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este o lume în mic (microcosm), cum zic Sf. Părinţi. Prin trupul său, el face legătura cu lumea, iar prin sufletul său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei dumnezeieşti 136 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, Cuv. II, 1, Migne, P. G; XXX, col. 41 C). Rostul său în Rai era să împlinească porunca lui Dumnezeu.

124. Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia să asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: „Iar din pomul cunoştintei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 17).

125. Adam şi Eva au păzit această poruncă?

Un timp au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de şarpe şi sub pornirea mândriei lor, Eva întâi, şi Adam după ea, au mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe şarpe, a prezis necazuri şi suferinţe primilor oameni, i-a scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul (Fac. 3, 15 şi urm.).

126. Cum se numeşte acest păcat al lui Adam?

Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, fiindcă îşi are originea în căderea protopărinţilor noştri prin ne-ascultare faţă de porunca dată lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6-19). Păcatul acesta a trecut la toţi oamenii, cum spune Sf. Apostol Pavel: „Printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume” (Rom. 5, 12).

127. Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc?

Aceasta este o taină mare. Ceea ce se poate spune este că păcatul acesta, pe care-l moştenim din tată în fiu, prin naşterea firească 137 (Didim, Contra maniheilor, 8, Migne, P. G., XXXIX, col. 1096), nu ni se socoteşte ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeieşti şi care este egală cu păcatul, în faţa legii lui Dumnezeu 138 (H. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, trad. Pr. D. Stăniloae, p. 170). Pentru că această stare păcătoasă este egală cu păcatul însuşi, Biserica a rânduit botezul copiilor, care nu au păcatele celor vârstnici, dar care, totuşi, moştenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam (Fac. 7, 20; 11 Cron. 6, 36; Iov 4, 17-19; 14,4;15,14-16;25, 4; Ps.13,1-3;50, 6;52, 2-4;57,3-4; Prov. 20,9; Ecl. 7, 20; Sirah 25, 23, 27; Rom. 3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8).

128. Care au fost urmările păcatului strămoşesc?

Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi eu lumea 139 (H. Andrutsos, op. cit., pp. 160, 166; Sf. Ciprian, Despre bunul răbdării, 19, Migne, P. L., IV, col. 634).

Acest păcat a mai adus slăbirea chipului lui Dumnezeu în om, prin întunecarea în parte a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai mult spre rău decât spre bine. Mintea se mişcă greu, deosebeşte anevoie cele ce are de cunoscut şi mai mult se depărtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât a-nevoie pe Dumnezeu 140 (Sf. Ioan Damaschin, Omilie la smochinul uscat, 3, Migne, P.G., XCVI, col. 580), priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a slăbit, s-a întunecat.

Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut sfinţenia, curăţia şi putinţa de a nu muri 141 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Scrisoarea către Romani, 5, 18, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzând harul, ei au pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca dumnezeiască, Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri, la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care el nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23).

Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, căci păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecând spre piericiune, trupurile lor s-au deschis plăcerilor şi necură-ţiilor. Firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea unuia singur» 142 (Sf. Chiril al Alexandriei. Comentar la Scrisoarea către Romani, 5, 8, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzând harul care-i acoperea, ei au fost dezbrăcaţi de înălţarea spre Dumnezeu şi de privirea directă a lui Dumnezeu. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Sf. Apostol Pavel este „plata păcatului” (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupească, sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că vor muri dacă nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultând-o, pedeapsa lor a fost moartea 143 (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 25, Migne, P. G., VI, col. 1092; Sf. Metodiu de Olimp, Banchetul celor 10 fecioare, Cuv. 3, 6, Migne, P. G., XVIII, col. 69; Sf. Atanasie, Despre întruparea Cuvântului, 4, 5, Migne, P. G., XXV, col. 104). Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască 144 (Teofil al Antiohiei, op. cit., 2, 25, C, A, 8, col. 124).

129. După facerea lumii, Dumnezeu Se ingrijeşte de ea?

Dumnezeu Se îngrijeşte de lume. Această lucrare prin care Dumnezeu Se îngrijeşte de lume se numeşte pronie sau providenţă. Prin pronie, Dumnezeu păstrează lumea în totalitatea ei şi fiecare lucru şi fiinţă în parte, le ocroteşte şi le îndreaptă, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijină orice lucrare bună. De ea ţine profeţia în Vechiul Testament şi planul mântuirii. Ea se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai mici până la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaşte şi le îngrijeşte 145 (Mărturisirea Ortodoxă, 1, 30), cum ne spune Mântuitorul însuşi: „Priviţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte” (Matei 6, 26). „Au doar nu se vând două vrăbii pentru un ban? şi nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Matei 10, 29). „Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu numai că a adus la lumină zidirea, dar după ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare ele se duc, se scurg şi pier” 146 (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Cel de o fiinţă, contra Anomeilor, 12,Migne,P. G., XLVIII, col. 810). Iar Clement Alexandrinul zice: «înfăţişarea, ordinea şi măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia dumnezeiască» 147 (Clement Alexandrinul, Covoare, 5, 1, 6, 2, Migne, P. G., IX, col. 16).

Prin pronie, Dumnezeu nu numai păstrează, dar şi conduce lumea spre mai multă viaţă (Ioan 10, 10), spre desăvârşirea şi transfigurarea întregii creaţii (Evr. 2, 5)148 (Sf. Grigorie Teologul, La Sf. Botez, 45, Migne, P. G., XXXVI, col. 424). Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: „Am văzut case şi m-am gândit la gospodar. Am văzut lumea şi am înţeles pronia. Am văzut corabie fără cârmaci scufundându-se. Am văzut faptele oameni-lor neisprăvind nimic fără Dumnezeu, Care le conduce. Am văzut cetăţi şi republici deosebite în constituţia lor şi am înţeles că toate există prin rânduiala lui Dumnezeu. Turma e de la păstor, iar creşterea tuturor pe pământ e de la Dumnezeu” 149 (Sf. Efrem Sirul, Mustrarea de sine, Assemanni Graece, I, p.123). Prin pronie, Dumnezeu opreşte răul şi îl întoarce spre bine, cum ne spune Mărturisirea lui Dositei: «Cele rele le ştie mai dinainte şi le îngăduie Dumnezeu, dar El nu Se îngrijeşte de ele, pentru că nici nu le-a făcut. Dar odată întâmplate, ele sunt îndreptate spre ceva folositor de către nesfârşita bunătate, care, fără să le fi făcut, le îmboldeşte spre mai bine cât este în puterea acestora” 150 (Mărturisirea lui Dosoftei, 5, Mihălcescu Bekenntnisse…, p.162).

Dumnezeu păstrează şi conduce lumea, conlucrând cu puterile făpturilor, nu fără ele.