28. Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire?

Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.

29. Ce este Sfânta Scriptură?

Sfânta Scriptură sau Biblia este colecţia cărţilor numite ale Vechiului şi ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 î.Hristos) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 d.Hristos). Aceste cărţi sunt comoara cea mai preţioasă de lumină şi mântuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un odor de mare preţ şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe învăţătura cea dumnezeiască.

30. De ce Sfânta Scriptură se mai numeşte şi Biblie?

Cuvântul „Biblie" este de obârşie grecească şi înseamnă „cărţi" sau „carte". „Cărţile" sau „cartea" Sfintei Scripturi şi-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atât pentru că Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cât şi pentru că, la început, în primele veacuri ale creştinismului, învăţătura cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în graiul grecesc, aşa cum arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiţie. Acest cuvânt, Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atât de creştini cât şi de necreştini, înfăţişează deci Sfânta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a lungul istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt adaos şi pe care noi credincioşii o socotim cartea mai presus de toate celelalte cărţi, cartea cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi cea mai mare ca întindere, o putem numi cea mai preţioasă, pentru cuprinsul şi roadele ei în sufletele noastre.

31. Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură de celelalte cărţi?

1) Sfânta Scriptură se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învăţat sau neînvăţat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde învăţături mântuitoare şi folositoare, căci ne vorbeşte despre Dumnezeu şi despre mântuirea noastră în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfânt. «Iar scopul şi rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfântul Atanasie cel Mare, acea vestire îndoită despre Mântuitorul: că El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul şi strălucirea şi înţelepciunea Tatălui; şi că pe urmă, luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut om. Iar această îndoită vestire se poate afla, urmărind-o în toată Scriptura de Dumnezeu insuflată» cum însuşi Domnul a spus: „Cercetaţi Scripturile, că ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine" (Ioan 5, 39) 17 (Sfântul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, XXIX, în Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, „P.S.B.", Bucuresti, 1987, p. 357). Ea ne învaţă apoi cum să trăim după voia lui Dumnezeu, adică bine 18 (Fer. Augustin, Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159), în înţelesul cel mai deplin al acestui cuvânt.

Sfânta Scriptură spune numai adevărul, căci Duhul Sfânt n-a înşelat pe slujitorii Săi, proorocii 19 (Sf. Ipolit, Comentarii la Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin, Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P. L., XXXIII, col. 112).

Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea lor lucruri aşa de mari şi de dumnezeieşti, ci numai printr-un dar coborât de sus asupra oamenilor Sfinţi.

2) Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită. Acelaşi suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt deosebite între ele din punct de vedere al conţinutului şi al formei de exprimare. Fiind dată prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se află într-însa 20 (Sf. Clement Romanul, Scrisoarea I către Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300). Sfânta Scriptură nu se contrazice 21 (Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, 65, 2, Migne, P. G., VI, col. 625; Sf. Epifanie, Contra ereziilor Panarion, 70, 7, Migne, P. G., XLII, col. 349), cum se contrazic învăţătorii şi scrierile păgâne 22 (îndemn către Greci, cap. 8, Migne, P. G., VI, col. 256). Dacă scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru că toţi au vorbit insuflaţi de un singur Duh, al lui Dumnezeu 23 (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 3, 12, Migne, P. G., VI, col. 1137).

3) Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a prefăcut şi preface nenumărate suflete păcătoase în Sfinţi. Sfântul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii" (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducător şi tâlcuitor al Sf. Scripturi, se pronunţa astfel: «Te rog spune-mi ce e mai Sfânt ca acest cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această plăcere? Ce mâncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decât cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea în locurile Sale ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele Stăpânului tău..., decât ca aceste cuvinte ale Stăpânului, pline de înţelepciune duhovnicească, să înveţe pe oameni! Aibă ceilalţi averile lor, beie din cupe împodobite cu pietre preţioase, strălucească în stofe de mătase..., fie neputincioşi în a-şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri! Desfătarea noastră să stea în a medita la legea Domnului ziua şi noaptea, a bate la uşa care ni-i deschisă, a primi pâinile Sf. Treimi şi a merge pe valurile vieţii, având pe Domnul călăuză» 24 (Fer. Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248).

32. Sf. Scriptură ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii?

Sf. Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii, atât pentru că ea n-a fost dată omenirii de la început, cât şi pentru că, atunci când a fost dată, ea n-a fost singura autoritate în această privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sf. Tradiţie, în vatra mereu caldă a obştii religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie primele cărţi ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obştii religioase, chiar mai veche decât aceea a Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia. Şi Biserica alege cărţile insuflate încă din veacul 1 după Hristos. Biserica este autoritatea hotărâtoare în această privinţă, cum şi în tâlcuirea textului biblic. Ea „este stâlpul şi temelia adevărului" (I Tim. 3, 15), ea ţine „canonul neclintit al adevărului” 25 (Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor, 1, 9, 4, Migne, P. G., VII, col. 545 B). În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mântuitor. «Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul este adevărul» 26 (Sf. Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966). Iată de ce Sf. Scriptură nu poate, ea singură, să ne călăuzească pe calea mântuirii, ci numai în Biserică, împreună cu Sfânta Tradiţie.

33. Ce înţelegem prin „canonul" cărţilor Sf. Scripturi?

Prin „canonul" cărţilor Sf. Scripturi, înţelegem totalitatea cărţilor sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărţi. Cuvântul "Canon" n-a avut acest înţeles de la început. El e împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi însemna, printre altele, „dreptar" sau „regulă". Cu aceste două înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti galatenilor, adaugă: „şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu" (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, „canoane", cu înţeles de "rânduială", hotărârile privitoare la disciplina bisericească şi anumite părţi care intră în rânduiala slujbelor bisericeşti. Cărţile Sf. Scripturi cuprinzând "canonul" adică regula de credinţă şi de viaţă au fost numite "canoane" cu acest înţeles, dar şi cu înţelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care conţin aceste rânduieli. Cuvântul "canon" are acest înţeles atât la vechii iudei, cât şi la primii creştini. Există un canon al cărţilor Vechiului Testament şi un canon al cărţilor Noului Testament.

34. Cu ce condiţii au fost primite cărţile Sf. Scripturi în canonul biblic?

Cu condiţia: 1) ca învăţătura cuprinsă în ele să fie descoperită de Dumnezeu prin insuflare; şi 2) ca învăţătura descoperită în ele să fie garantată de Biserică. Biserica garanta învăţătura aceasta pe baza vechimii şi apostolicităţii, după regula lui Tertulian, că acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi şi acel lucru e mai vechi, care e de la început, şi acel lucru e de la început, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost Sfânt în Bisericile Apostolice 27 (Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L., II, col. 366).

35. Care sunt cărţile Vechiului Testament?

Cărţile care intră în canonul Vechiului Testament sunt:
1. Facerea
2. Ieşirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecatorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea întâi a Regilor (sau întâia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau întâia a Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea întâia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea întâi a lui Ezdra,
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Cartea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Solomon
21. Ecclesiastul
22. Cântarea Cântărilor
23. Isaia
24. Ieremia (plângerile lui Ieremia)
26. Iezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Iov
32. Avdie
33. Iona
34. Naum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi

36. În afară de cărţile canonice mai sunt şi alte cărţi în Sf. Scriptură a Vechiului Testament?

In afară de cele 39 de cărţi canonice, Sf. Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde şi alte cărţi: cărţile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci în rândul cărţilor canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare şi ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau să primească credinţa creştină. De aceea ele au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărţile canonice. Ele sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le foloseşte pe unele din ele chiar la sfintele slujbe. Acestea sunt:
1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
4. Epistola lui Ieremia
5. Cântarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea înţelepciunii lui Solomon
8. Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel
11. Cartea întâi a Macabeilor
12. Cartea a doua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugăciunea Regelui Manase
Dintre toate acestea, sunt suplimente sau adaosuri la cărţile canonice:
Cântarea celor trei tineri (din cartea lui Daniel);
Rugăciunea Regelui Manase (la sfârşitul cărţii a doua Paralipomena sau Cronici);
Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii);
Istoria Susanei şi Istoria idolului Bel şi a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui Artaxerxes şi Rugăciunea lui Mardoheu şi a Esterei.

37. Ce cuprinde canonul cărţilor Noului Testament?

Canonul Noului Testament cuprinde 27 de cărţi şi anume:
1. Sf. Evanghelie după Matei
2. Sf. Evanghelie după Marcu
3. Sf. Evanghelie după Luca
4. Sf. Evanghelie după Ioan
5. Faptele Sfinţilor Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani
7. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
8. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni
11. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei
20. Epistola Sobornicească a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Sobornicească a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Sobornicească a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul

38. Când au fost scrise cărţile Vechiului şi Noului Testament?

Cărţile Vechiului Testament au fost scrise înainte de Hristos, într-un răstimp de peste o mie de ani (1400-400). Cărţile Noului Testament au fost scrise în veacul I, cele mai multe înainte de anul 70. Numai cărţile Sf. Ioan Evanghelistul şi Teologul au fost scrise între această dată şi sfârşitul veacului I.

39. Ce înseamnă Vechiul Testament şi ce înseamnă Noul Testament?

In vorbirea obişnuită cuvântul „Testament" înseamnă hotărârile luate de cineva în scopul de a fi respectate după moarte. Cu acest înţeles şi pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15 şi urm.), Sf. Părinţi au învăţat că cele două Testamente - cel Vechi şi cel Nou - arată voinţa lui Mesia de a face moştenitori ai împărăţiei veşnice pe cei ce vor crede în El. Când e vorba despre Sf. Scriptură a Vechiului Testament şi a Noului Testament, cuvântul „Testament" mai are şi înţeles de „legământ". El e „Legământul" dintre Dumnezeu şi om, făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduinţa dată de Dumnezeu primilor oameni că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acest legământ, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit faţă de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1-4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele Sinai, între Dumnezeu şi poporul evreu (Ies. 20). Despre acest legământ vorbeşte Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15-28). Toate scrierile care cuprind legea şi Proorocii formează Legământul Vechi, adică Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre acel Legământ, fiindcă sunt date înainte de Hristos şi-şi află împlinirea şi desăvârşirea în El. Scrierile sfinte, date după Hristos, formează Legământul nou, adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legătură făcută la Cina cea de Taină între Dumnezeu şi oameni, „legea cea nouă", adusă lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28). Sf. Apostol Pavel arată în chip lămurit învăţătura despre cele două Testamente. Vorbind despre jertfa Mântuitorului, el zice: „Şi pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferită spre răscumpărarea greşelilor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Căci un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost Sfinţit fără sânge" (Evr. 9, 15-18).

40. Ce înseamnă „Evanghelie"?

„Evanghelie" înseamnă „veste bună". Cuprinsul ei a adus şi aduce lumii vestea bună care mângâie sufletele: venirea Mântuitorului, profeţită de Vechiul Testament, apoi învăţătura, faptele, patimile, moartea şi slăvita Lui înviere, înălţarea la cer, - toate având loc pentru mântuirea lumii.

41. Ce înseamnă „Apostol"?

Cuvântul „Apostol" înseamnă „trimis". El priveşte în primul rând pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimişi la propovăduire de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Aceştia sunt: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul şi Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6,14-15; Fapte 1, 13). Acesta din urmă, după trădarea şi moartea Mântuitorului, a fost înlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23-26). „Apostol", în înţelesul plin al cuvântului, este şi Sf. Pavel, chemat în chip minunat pe drumul Damascului. „Apostoli" sunt şi cei şaptezeci(şi doi), a căror misiune e descrisă pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuţi de Sf. Apostol Pavel în lista celor învredniciţi de daru-rile duhovniceşti (I Cor. 12, 28), cei notaţi în Scrierile Părinţilor Apostolici 28 (Învăţătura celor 12 Apostoli, 11, 3; în Scrierile Părinţilor Apostolici în „P.S.B.", Bucuresti, 1979, p. 30) şi, în înţeles mai larg, mulţi din cei care, mai târziu, au contribuit la creştinarea popoarelor păgâne.

42. Avem dovezi din Sf. Scriptură despre insuflarea dumnezeiască a cărţilor Vechiului şi Noului Testament?

Avem dovezi clare despre insuflarea dumnezeiască a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6,1-8; 8,1; Avacum 2, 2 şi altele). Iisus Hristos numeşte Vechiul Testament cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; 1 Ioan 5, 20). Evanghelia e revelaţia lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12; Efes. 1,17). Astfel, Sf. Apostol Pavel ne învaţă că „toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţătu-ră, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate" (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arată, la rându-i, că „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei Sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt" (11 Petru 1, 21). Insuflarea dă Sf. Scripturi autoritate dumnezeiască. Este ceea ce întăreşte Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului Testament: „Amin zic vouă: înainte de a tre-ce cerul şi pământul o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce vor fi toate" (Matei 5, 18). Cărţile Noului Testament s-au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt pe care le-au primit autorii lor, adică Sfinţii Apostoli şi Ucenicii lor. În clipa arătării către Apostoli, după Inviere, Mântuitorul le spune: „Luaţi Duh Sfânt" (Ioan 20, 22), iar în momentul despărţirii de aceiaşi Apostoli, El le porunceşte: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh" (Matei 28, 19); „Că nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi" (Matei 10, 20); „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care îl va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa pe voi toate şi vă va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan 14, 26).

43. Avem şi alte dovezi despre insuflarea Sf. Scripturi?

Avem dovezile păstrate de Sf. Tradiţie. În adevăr, mulţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti dau mărturie despre insuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf. Irineu spune că Scriptura e desăvârşită fiindcă e insuflată de Cuvântul şi de Duhul lui Dumnezeu. Gura Domnului, Duhul Sfânt, a rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declară Clement Alexandrinul 30 (Clement Alexandrinul, Cuvânt îndemnător către Greci, 9, 82, 1, Migne, P. G., VIII, col. 192).

44. Ce este insuflarea dumnezeiască?

Insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască este acea înrâurire specială a lui Dumnezeu asupra autorului Sfânt prin care: 1) mintea lui se luminează în mod excepţional prin lucrarea Duhului Sfânt, primind o putere de pătrundere în tainele adevărurilor dumnezeieşti şi căreia i se comunică în parte şi adevăruri noi, la care n-ar fi putut ajunge niciodată cu puterile proprii, iar voia sa se întăreşte pentru a se hotărî şi persista în cele bune; 2) aghiograful este îndemnat să scrie ceea ce ştie şi ceea ce i se va comunica, ca de sus; şi 3) aghiograful este ajutat să nu cadă în vreo greşeală. Atenagora spune că Duhul Sfânt se serveşte de gura Proorocilor ca de un organ, aşa cum flautistul suflă într-un flaut 31 (Atenagora Atenianul, Solie pentru creştini, 7, 9, Migne, P. G., VI, col. 904, 908). Sf. Ipolit lămureşte că Proorocii vorbeau numai puşi în mişcare de Cuvântul (Logosul), Care se unea cu ei şi Care, asemenea obiectului cu care se atinge chitara, îi făcea să vestească lucrurile voite de Dumnezeu 32 (Sf. Ipolit, Despre Antihrist, 2, Migne, P. G., X, col. 728). Insuflarea ne-o arată limpede Teofil al Antiohiei, în lămurirea pe care o dă în această privinţă: «Profeţii care istorisesc facerea lumii n-au fost de faţă atunci, dar era de faţă înţelepciunea lui Dumnezeu, cea care era în El, şi Cuvântul cel Sfânt al Său, Care este totdeauna împreună cu El. Acest Cuvânt, fiind Duhul lui Dumnezeu, începutul, înţelepciunea şi Puterea Celui Prea Inalt, S-a coborât asupra Profeţilor şi, prin ei, a vorbit despre facerea lumii şi despre toate celelalte. Cuvântul lui Dumnezeu S-a folosit de Moise ca de un organ» 33. (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 10, Migne, P. G., VI, col. 1064; Apologeţi de limba greacă în „P.S.B.", Bucureşti, 1985, p. 302) In marea sa înţelepciune, Dumnezeu vorbeşte prin oameni, asemenea oamenilor 34 (Fer. Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, 17, 62, Migne, P. G., XLI, col. 537), spre a se face înţeles.

45. Sf. Scriptură poate fi înţeleasă uşor?

Nu. Înţelegerea Sfintei Scripturi nu este la îndemâna fiecăruia dintre noi, oamenii, fiindcă adevărurile pe care ea ni le prezintă sunt mai presus de mintea noastră omenească, sunt adevăruri dumnezeieşti care se adresează celor credincioşi şi cu viaţă duhovnicească. De altfel, ea însăşi mărturiseşte că tâlcuirea ei nu e lucru uşor. La întrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorocia lui Isaia, dacă înţelege ce citeşte, cel întrebat răspunde: „Cum aş putea, de nu mă va călăuzi cineva?" (Fapte 8, 31). Sf. Apostol Petru scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: „In toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (11 Petru 3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o laudă sinceră a Legii Domnului, ci şi o rugă-ciune neîntreruptă pentru dobândirea adevăratei ei înţelegeri. Sf. Părinţi şi Scriitori bisericeşti au arătat, în repetate rânduri, greutăţile întâmpinate pentru înţelegerea Sf. Scripturi. Origen spune că înţelesul Scripturii nu se descoperă de la început cititorilor, mai ales celor necunoscători în lucrurile dumnezeieşti, sau care sunt necredincioşi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindcă înţelesul Scripturii e un lucru supraomenesc 35 (Origen, Despre principii, 4, 1, 7, CB 5, pp. 302-303). Puţinătatea înţelegerii noastre nu poate pătrunde strălucirea dogmelor 36 (Idem, op. cit., loc. cit., p. 304). Aceasta e una din cauzele principale ale căderii în erezie 37 (Idem, op. cit., 4, 2, 168, p. 305-306). Fericitul Augustin ne recomandă ca părţile neînţelese din Scriptură să le apro-piem de altele, care sunt clare, spre a le pătrunde unele prin altele 38 (Fer. Augustin, Despre învăţătura creştină, 3, 27, 38, Migne, P. L., XXXIV, col. 80). Sf. Ioan Damaschin ne îndeamnă ca: «Dacă citim o dată, de două ori, şi nu înţelegem ce citim, să nu ne trândăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: „Intreabă pe Tatăl tău şi-ţi vadă de ştire, întreabă pe bătrâni şi-ţi vor spune" (Deut. 32, 7). Cunoştinţa nu este a tuturor» 39 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 17, trad. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 286).

46. Cum trebuie interpretată sau înţeleasă Sf. Scriptură?

Sf. Scriptură cuprinde trei înţelesuri:,
1. înţelesul după literă, obştesc, sau istoric;
2. înţelesul mai înaintat sau sufletesc;
3. înţelesul duhovnicesc.

Origen, care e izvoditorul acestor trei trepte ale tălmăcirii Sf. Sripturi, susţine că înţelesul cărţilor insuflate se împarte după cele trei feluri de credincioşi aflători în Biserică: cei simpli, cei înaintaţi şi cei desăvârşiţi. «Cei simpli să-şi întărească (sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest înţeles după literă, obştesc şi istoric); dacă însă unii au început să înainteze ceva şi pot să privească un lucru mai pe larg, să-şi întărească (sufletul) ca din sufletul Scripturii; iar cei care sunt desăvârşiţi şi asemenea acelora despre care Apostolul zice: „Iar înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi; dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci spre slava noastră" (I Cor. 2, 6-7), aceia să se întărească din însăşi legea duhovnicească, care cuprinde umbra bunurilor viitoare. Acelaşi Origen declară că înţelesul duhovnicesc este cel mai înalt şi trebuie pus înaintea celui material sau istoric 40 (Origen, Comentar la Evanghelia lui Ioan, 10, 5(4), 19, Migne, P. G., XIV, col. 313,). Tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi e însă aceea care ţine seamă de toate cele trei înţelesuri şi le foloseşte potrivit cu ideile, persoanele şi faptele biblice, cum au făcut cei mai mulţi din Sfinţii Părinţi. Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Să nu citiţi literele în chip simplu, ci să cercetaţi ideile. Dacă cineva se opreşte numai asupra cuvintelor şi nu cercetează nimic mai mult decât cele scrise, multe greşeli va săvârşi") 41 (Sf. Ioan Gură de Aur, La celelalte, contra ereticilor..., Omilia 8, Migne, P. G., XLVIII, col. 769, trad. de prof. Justin Moisescu, Sf. Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, 1942, p. 95).

47. Ce se cere pentru tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi?

Tâlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi cere:
1. O viaţă curată şi înflorită de virtuţi;
2. Cunoaşterea voii dumnezeieşti prin studiul îndelungat şi smerit al Descoperirii dumnezeieşti;
3. Cunoaşterea învăţăturii Bisericii şi a Sf. Tradiţii.

In privinţa curăţiei vieţii, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: «Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici cu Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi se aşează în ei, de la prima atingere, asemenea unei fete într-o oglindă curată şi străvezie» 42 (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspuns către Talasie, 65, în Filocalia, vol. III, trad. rom. de Pr. Dr. D. Stăniloae, p. 420). Viaţa potrivită Duhului duce la cunoaşterea voii dumnezeieşti arătată în Sf. Scriptură. Duhul din noi recunoaşte Duhul din Sf. Scriptură, cum observă Mântuitorul însuşi: „De va voi cineva să facă voia Lui (Dumnezeu), va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Insumi" (Ioan 7, 17). Se cuvine să citim Sf. Scriptură cu smerenie, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, cerându-I mai înainte ajutorul ca s-o înţelegem şi având dorinţa caldă de a ne lumina fiinţa prin cuprinsul ei. Atunci când, din pricina puţinătăţii înţelegerii noastre, nu pricepem anumite învăţături din ea, să rugăm pe preot să ne tâlcuiască acele învăţături. Cunoaşterea adâncă a învăţăturii Bisericii şi a Tradiţiei îmbogăţeşte duhul tâlcuirii celei adevărate. O astfel de cunoaştere ajută mult la înţelegerea dreaptă a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinică şi adâncă înţelegere a Bibliei, precum şi lipsa legăturii strânse cu Sf. Tradiţie, duce la eresuri şi rătăciri, aspru mustrate de însuşi Mântuitorul, când zice: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Matei 22, 29).