PLECAREA SAŞILOR. 77 DE ANI DE LA TRAGICUL EXOD

Saşii au venit în Ardeal ca oaspeţ ai regelui Ungariei ,,Hospites regio”, cu căruţele cu coviltir, în speranţa unui trai mai bun. S-au bucurat de privilegiile ,,Bullei andreanorum” (1222-1317) care le-a facilitate ocuparea celor mai mănoase pământuri ale Ardealului, având obligaţia în schimb de a înzestra armata regelui cu soldaţi, cai, hrană şi arme în caz de primejdie ,,dinăuntru şi dinafară”.

  Pe parcursul a opt secole au reclădit Ardealul, s-au impus cu dreptul forţei regilor unguri şi ai  papalităţii, care i-au împroprietărit în mod specific feudal cu pământurile « eximate » (rechiziţionate) de la români, deoarece aceştia erau nesupuşi papalităţii. Potrivit Conciliului de la Cluny, din anul 910, cine nu se supunea Sfântului Părinte pierdea orice drept de cetăţenie şi proprietate în regatele catolice. Nesupunerea românilor consta în nepărăsirea Ortodoxiei romane estice – bizantine. Decât să se lepede de credinţă, au preferat să piardă toate bunurile materiale !!!

Saşii au ieşit de sub autoritatea Sântului Scaun de la Roma, trecând la confesiunea lutherană, « Confesio Augustana » în sec. al XVI-lea.

Saşii au creat aici o civilizaţie şi cultură a forţei dreptului nepieritoare. Au influenţat pe românii şi pe ungurii ardeleni, pozitiv, definitiv şi definitoriu, fiind modele de ordine şi de disciplină socială germanică, stări care nu ne erau specifice, deoarece străvechea noastră civilizaţie  a avut un pragmatism infuenţat nu de funciaritate, ci de eshatologic.

Diferenţa dintre saşi şi români era aceea că ,,oaspeţii” veniţi din Occidentul foarte sărac şi suprapopulat atunci, considerau pământul ,,ca pe o marfă”, numindu-l ,,terra nostra” (,,pământul nostru”) şi, prin urmare, şi-au făcut acte de proprietate pe el. Românii îl considerau ,,moştenire” (,,moş tenere” - ,,a ţine de la moşi”) şi îl numeau tot în latină, ,,terra noss” - ,,pământul suntem noi”. De la ,,tera noss” avem cuvântul ,,ţăran”. Eminescu zicea, ,,eu voi fi pământ”, iar carte înmormântării ortodoxe defineşte şi azi omul aşa: « Eu sunt pământ şi ţărână ».

Saşii se pot mândri cu 800 de ani de glorioasă istorie aici, unde au clădit sau au reclădit cetăţi şi oraşe, au organizat bresle meşteşugăreşti prospere, au zidit şcoli şi biserici măreţe, cea din centrul Bistriţei având cel mai înalt turn din Transilvania. Se pare că bistriţenii, fiind sub autoritatea principelui Petru Rareş, nu al principelui Transilvaniei,  Ştefan Mailat,  şi-au permis să ridice turnul « luând faţa » Sibiului, Braşovului şi Clujului. Există, însă, şi o legendă despre « măsluirea » unei funii cu care au fost înşelaţi sibienii şi braşovenii. Acestea se petreceau spre mijlocul secolului al XVI-lea.

  Mai aproape de vremurile noastre, acum 77 de ani, în luna seprembrie a anului 1944, saşii ardeleini au fost nevoiţi să-şi părăsească munca lor de veacuri, frumoasele lor oraşe şi casele lor durate trainic, din piatră, să-şi încarce în grabă cât au putut în alte căruţe cu coviltir şi să se întoarcă nefericiţi, nedreptăţiţi şi în lacrimi spre locurile lor natale.

Eu socotesc că aceasta a fost una dintre cele mai mari tragedii ale Ardelului.

Redăm acum momentul dezastrului unei comunităţi măreţe - saşii, comunitate trainic şi temeinic aşezată în Ardeal, conştienţă şi mândră de rolul ei istoric şi culturalizator în chip occidental, printre români şi unguri.

Generalul Arthur Phelps, comandantul SS şi de poliţie al Transilvaniei, în întâlnirea sa cu reprezentanţii saşilor din zona Bistriţei şi a Reghinului, care a avut loc la Bistriţa, la 5 septembrie 1944 a rostit cumplitele cuvinte care au pornit exodul:

        ,,Poziţia frontului mă constrânge să dau ordin pentru evacuarea populaţiei germane din Ardealul de Nord. În acest scop am eliberat un drum de evacuare. Pe acest drum trebuie să mergeţi. În alte condiţii nu mai există o cale care să vă ducă în siguranţă. Apărarea v-o ofer până în ultima clipă.” Alexandru Pintelei, Horst Göbbel, ,,Punct crucial în Ardealul de Nord”. Ed. Verlag Haus Der Heimat (Casa Patriei), Nürnberg, 2004, p. 81.     

Dau acum date din satul meu natal, Domneştiul, sat jumătate săsesc şi jumătate românesc, în care bunicului meu, Feier Nicolae Averescu,  îmi spunea că a primit toate cheile caselor prietenilor să saşi, ale casei parohiale şi ale bisericii, pe care le-a îngropat într-o căldare de fontă în şura noastră:

  ,,Trăgeau şi clopotele saşilor şi ale românilor şi era ca la cea mai groaznică înmormântare”, îmi povestea moşul meu şi tata. ,,Tot satul jelea”.

Cineva a vrut să-şi lase soţia cu copilul abia născut la noi în casă, însă armata în retragere i-a luat, asigurându-le un autotomobil de slavare. ,,Toţi, şi români şi saşi, plângeau ca şi cum s-ar găta lumea”, îmi zicea bunicul meu.

................................................................

Saşii şi-au scris istoria bistriţeană. Ungurii, de cele trei confesiuni, catolică, reformată şi unitariană, au scris cu meticulozitate zbuciumata şi impresionanta lor istorie. Cinste şi laudă lor! Sper să nu supere pe nimeni dacă şi noi, românii, ne-o scriem pe a noastră! Oricum, toate istoriile sunt... subiective.

 Pr. prof. Nicolae Feier – Bistriţa

tot articolul poate fi citit direct la sursă: bcmedia.ro 

Duminica, 17 Octombrie, 2021