II.-Secvențe din carte

Motto:

,,Dar iată numele unui sat, Bileagul, asupra căruia nimeni nu poate ridica vre-o pretenţiune, nici ungurii, nici saşii”. (N. Iorga: Ist. Românilor din Ardeal şi Ungaria, p.53).

Bileagul (Domneştiul de azi) este ,,...vechiul Neridon roman, care şi atunci şi acum înseamnă acelaşi lucru, ,,villa”, adecă ,,satul cu conac” al unor domni ai pământului şi monahi (villa aghi - satul celor sfinţiţi) în straie negre, care îşi îndeplinesc făgăduinţele faţă de Dumnezeu. Asta stă scris pe altarul lui Juppiter înălţat acolo: ,,... IN NERIDONIS ... VOTUM SOLVIT LIBENS MERITO.” (N. Iorga: Articole şi studii: Limess-ul Daciei Superior)

Comuna Domneşti este situată în judeţul Năsăud, lângă Valea Şieu, aproape de împreunarea cu Valea Budacului, şi mai jos cu Valea Bistriţei. Este locuită de saşi, români şi câţiva evrei.

Când şi de cine a fost înfiinţată această comună nu se ştie. Că este foarte veche se conchide din documentele aflate până acum despre ea.

E cunoscută sub numele de Bivlak, Vilagy, Adelsdorf, Zelt, Bilak, Bileag şi astăzi, Domneşti.

S-ar putea presupune că a existat prin secolul prim al erei creştine.

Între aceste documente voi aminti că, în anul 1886 s-a aflat în comună, într-o grădină, un monument de piatră cu inscripţie latină, care, descifrată la Universitatea din Frankfurt cuprinde următoarele:

IOVI OPTIMO

MAXIMO DULCENO

PARTI CAIUS VALERIANUS

LEGATUS LEGIONII

X FRETENSIS

....NERIDONIS...

VOTUM SOLVIT

LIBENS MERITO

Se păstrează la muzeul liceului lutheran din Bistriţa.

În 18 martie 1916 s-a aflat de către Pavel Lucaci în hotarul comunei în partea La Slatini o altă piatră cu următoarea inscripţie:

IOM WTM

ROSATAEL

IARIFLCOL

NDVC-PAS

SALINAAS

PICVAGENA

S. S. L. M.

Piatra a fost confiscată de notarul cercual şi dusă la acelaşi liceu din Bistriţa.

În colecţiunea Kemenyi, în volumul intitulat ,,Terra saxorum” se află alt document al regelui Bella al IV-lea, care a fost trimis de rege episcopului romano-catolic Gall, pe la anul 1246, din care se vede că comuna Bivlakal dimpreună cu Herina Bilak şi altele au fost devastate de tătari, abia dacă să mai fi rămas locuitori într-însele. Prin acel document comuna a fost dată episcopului cu privilegii deosebite şi apoi colonizată cu saşi. De locuitorii de mai înainte nu se aminteşte.

Acest privilegiu mai târziu a dispărut, după cum se poate vedea din arhivele vechi ale Bistriţei, în P. II o parte din comună a fost vândută de Johann Farcaş de la Harina primarului Fabian din Bistriţa şi, astfel, iobăgită.

Comuna a fost devastată şi de turci.

▲ SUS

În perioada feudală, Domneştiul întră în poroprietatea episcopului catolic al Transilvaniei, Gall, în data de 6 mai 1246, printr-o donaţie a regelui Bella al IV-lea care se impilică personal în dezmembrarea marii avreri a ,,mănăstirii odinioară vestită, cu întinse moşii, cu clădiri fastuase ajunse în ruină” (D.I.R. 1250) Deşi nu sunt documnente care să ateste acest fapt, putem opina că şi acest episcop catolic, sau reprezentanţii săi, vor fi locuit o vreme aici.

Regatul ungar aplică şi aici, ca în tot Ardealul şi în Panonia, din porunca papei Grigore al IX-lea, ,,principiul eximării”. Adică, averile bisericeşti episcopale ortodoxe erau ,,exempta blakis” adică, ,,extras de la valahii”, fiindcă aceştia nu se supun papei şi se opuneau catolicizării. ,,Cine nu este catolic, pierde în Regatul nostru orice fel de drept de proprietate” stipula o lege lui Ludovic de Anjou, din anul 1360.

Totuşi, Bella al IV-lea, în anul 1246, respectă statul Domneştiului avut anterior, acela de ,,moşie episcopală”, şi o dă episopiei catolice. Astfel îşi continuă starea de moşie cu palat Episcopal , căci în documente apare ca fiind: - ,,Curtis episcopalis Bylak”, aceasta până în anul 1395, atunci când regele Sigismund de Luxemburg obţine de la episcopul transilvan proprietatea localităţilor: Herina, Domneşti şi Neţeni, în schimbul cetăţii Kecskés, undeva în Sălaj.

Feudalizarea încheie trist şi tragic o istorie milenară a unei comunităţi care a trăit ,,simfonia” bizantină: biserică-societate şi comuniunea de bunuri ,,ale valahilor şi ale bissenilor”, adică ale obştii săteşti şi ale mănăstirii besse condusă de ,,bessii raby” –bessii învăţători, în conformitate cu Sfintele Canoane ale celor Şapte Sinoade Ecumenice şi, conform principiului dreptului civil al lui Justinian al ,,bunurilor de mână moartă”, adică, bunuri bisericeşti care nu se puteau înstrăina decât ,,sub sancţiunea afurisirii şi blestemelor”, coform zicerii cercetătorului francez, Luis Bertrand.

Datorită prerogativei ,,Bun de mână moartă al Bisericii”, satele, conduse de cneji, se afiliau de bună voie mănăstirii ca să-şi protejeze moşia. Aşa apar mănăstiri cu până la 100 de sate, cu şcoli, cu spitale, cu medici plătiţi prin stipendii diasporale de către împăraţii Romani de Răsărit, şi cu ,,obligaţia călugărilor, a şcolarilor, a bolnavilor şi a întregului personal, de a face de două ori pe săptămână baie caldă. Aceasta , cu o jumătate de mileniu de epoca regelui nostru, Ludovic Soarele, la a cărui curte lumea se spăla extrem de rar.” zice Luis Bertrand. (Luis Bertrand, ,,Terre d`Apollon”, Revue des Deux Mondes, I dec. 1934, p. 585. Vezi: Monahism Ortodox P. 100)

Luis Bertrand confirmă şi el existenţa în Antichitate a unor izvoare în ,,Delos”- uri, numite ,,biss strasos” - ,,izvoarele bissilor”, preoţii lui Apollo. Vom vorbi şi despre cele şase Bistriţe pe care le-am găsit în operele anticilor, ca să dovedim că Bistriţa nu este un hidronim slavon, ci preluat şi de ei de la traci.

Şi Ardealul era un ,,Delos”, al zeului Ares – ,,Ary Delos” - ,,Neobositul părinte care stăpâneşte câmpiile şi dealurile geţilor, fiii săi” (Iordanes), Ares fiind tată şi al zeului solar Apollo şi a lui Baccus-Dionisos, primii ,,Ra Mani” –Bărbaţi ai Soarelui.

▲ SUS

*********************************

Fapta noastră editorială se întrepătrunde evenimentului actual al sfinţirii bisericii din Domneşti, căruia Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei Andreicuţ, vizitându-i biserica măreaţă, acum cinci ani şi, văzând-o fără o înveşmântare specifică potrivită, l-a îndrumat pe destoinicul preot, Lucian Blaga, să purceadă de îndată la înfrumuseţarea ei cu pictură în tehnica frescă, aşa cum a indicat şi în alte locuri, de pildă, pe Valea Şieului, la Monor, acolo unde conducea destinele parohiei venerabilul preot, Avram Marius.

Vrednicul preot Lucian Blaga, cel mai harnic şi destoinic slujitor al altarului Domneştiului, de la Mihai Bungărdean încoace, şi inimoşii săi credincioşi, s-au achitat onorabil de sarcina dată lor de arhiereul nostru.

Biserica din Domneşti a fost cumpărată de la Episcopia Evanghelică-Lutherană din Sibiu, în anul 1986, de către preotul Alexandru Pop şi parohienii săi, care a şi intabulat-o pe banii proprii (drepturile sale salariale pe doi ani!). Tot atunci s-a sculptat şi pictat iconostasul, pe baza unor donaţii din afara satului obţinute de preot prin mari eforturi.

Pentru cumpărarea bisericii şi recuperarea grădinii bisericii s-au vândut parohiilor Gledin şi Şieu Cristur clopotele bisericii vechi.

În vremea păstoririi preotului Gavril Ciunterei au fost vândute grădina vechii biserici de lemn şi nişte terenuri eclesiale intravilane, deoarece enoriaşii, destul de săraci şi eterogeni, nu au putut susţine acest mare efort financiar.

Târnosirea bisericii s-a făcut în anul 1993, în timpul păstoririi preotului Alexandru Pop, săvârşită fiind de Prea Sfinţitul episcop vicar, Irineu Bistriţeanul, acum Arhiepiscop al Alba-Iuliei.

Încheierea acum, în anul 2018, a lucrărilor de restaurare exterioară, subzidiri, consolidări şi pictare în tehnica frescă de către pictorul Simion Săsărman, lucrări care dau Domneştiului o faţă nouă şi frumoasă, a generat în inima mea, din respect pentru părinţii, fraţii şi înaintaşii mei care au avut şi au o mare dragoste faţă de Biserică, dorinţa de a scrie iar, mai pe scurt, istoria sa străveche, după ce am mai făcut-o pe larg în cartea ,,Ţara Bistriţei”.

Lucrarea va fi editată cu sprijinul Consiliului Local al Primăriei Mărişelu, în special al primului primar domneştean al Comunei Mărişelu, tehnicianul veterinar Horea Petruţ, un om tânăr, înţelept şi cuviincios, precum şi al vice-primarului, Emil Vărărean, colegul meu din clasele I-VIII-a, domneşteni harnici, cu o activitatea gospodărească remarcabilă.

▲ SUS

SATUL ROMÂNESC

Satul este leagănul primordial al civilizaţiei noastre străvechi. El reprezintă, în miniatură, un întreg univers cultural care trebuie cercetat cu minuţiozitate. Nu voi insista numai asupra documentelor care stau la baza cercetării istorice, deoarece celelalte elemente de cultură şi civilizaţie le-am detaliat în cărţile: ,,Zestre strămoşească” şi ,,Ţara Bistriţei”. In plus, asupra datinilor şi obiceiurilor din spaţiul bistriţean sunt numeroase alte studii pe specialitate, noi doar amintim unele dintre ele.

Între primele acţiuni spre înnoirea revistei Mitropoliei Clujului - Tabor, în anul 2011, noul nostru ierarh, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, propunea colectivului redacţional publicarea studiului prietenului său de la Rohia, poetul Ioan Alexandru, „Eseu despre satul românesc”. Iată un mic crâmpei din acest valoros studiu:

,, Satul este patria Transilvaniei din vremuri imemoriale. Aici suntem acasă de la începutul lumii; sentimentul negrăitei taine de comuniune cu originile noastre cele mai nobile şi ziditoare, aici îl putem vieţui şi l-am experimentat de-a lungul veacurilor cei mai vrednici dintre noi.

În sat ieşi din timp şi istorie şi intri în timpul şi istoria devenite eternitate”. (I. Alexandru: “ Eseu despre satul românesc...” Revista Tabor, nr 11, pag. 8. Cluj-Napoca, 2011).

În cartea ,,ŢARA BISTRIŢEI”, cu subtitlul: ,,1850 DE LA PRIMA ATESTARE EPIGRAFICĂ A DOMNEŞTIULUI BISTRIŢEAN CA ,,NERIDON”, ÎN ANUL 161 d.Hr”, carte publicată în anul 2011 la Editura Nico din Tg. Mureş, din care rezum acum, adăugând noi informaţii, am reperat fiecare eveniment, oricât de neînsemnat, consemnat epigrafic sau arheologic la Domneşti şi am extins informaţia despre cultura din care a făcut parte, integrându-l în uriaşa arie de cunoaştere a unei lumi care ni se destăinuie, ca o mireasă ce îşi ridică voalul ca să-i vedem frumuseţea. Astfel, ,,evenimentul domneştean” devine doar pretext pentru câte o incursiune eseistică într-un univers larg, de mult uitat.

Cu acelaşi poet al Imurilor transilvane în suflet, Ioan Alexandru, va cer iertare ,,Că vina mea mi-e stranie onoare”.../ Intenţie e, nu divagare, este prezentarea într-o sferă foarte largă a evenimentului descris, nu îngustă, aşa cum e specific scrierilor monografice. Mă voi limita în ceeea ce priveşte densitatea textelor, încât lucrarea să fie una redusă ca dimensiuni atât cât îmi stă în putinţă, adică nu un studiu strict academic, ci unul de popularizare.

Mai lămurit, vreau să-mi scot satul în lume, aşa cu m-au scos pe mine părinţii mei, Mihai şi Ana Feier a lui Averescu, atunci când am împlinit cincisprezece ani, şi m-au ,,părăsit” în mijlocul Clujului, în internatul cu regim cazon al Seminarului Teologic Ortodox. Acelaşi sentiment de ,,părăsire” într-un univers vast şi deloc explorat va avea la prima lectură cititorul acestui rezumat de istorie domneşteană.