II.-Secvențe din carte

PRECUVÂNTARE

Părintele prof. Nicolae Feier se străduieşte cu folos, de ceva vreme, să şteargă colbul de pe srtăbunele cronici ale culturii şi istoriei naţionale ale romanilor din ţara Năsăudului şi a Bistriţei, de la Gledin până la Cormaia, de pe Bârgău până la Târlişua şi de la izvoarele Someşului până la Cetatea Unguraşului.

Prea cucernicia sa nu urmăreşte să fie un istoric ,,stricto-senso” ci să învie istoria, fiind un iubitor şi un cinstitor de cultură şi istorie naţională, căutând confirmarea pe bază de documente, a faptului că suntem fiii legitimi ai acestui popor străvechi şi ai acestei Biserici bimilenare şi că avem simţământul continuităţii noastre pe aceste plaiuri, legaţi de glia strămoşească prin numeroase jertfe.

O lungă perioadă de timp aceste teritorii locuite de români dintotdeauna, au fost parcă date uitării şi, îmi permit să afirm că eram consideraţi ca o zonă nesemnificativă şi neinteresantă, aproape moartă din punct de vedere cultural şi istoric. Chiar şi după apariţia lui Coşbuc şi a lui Rebreanu eram priviţi ca un ţinut primitiv şi sărac în personalităţi. De aceea sunt cu atât mai meritoase eforturile de a face cunoscute faptele acelor oameni care au făcut să capete valoare şi chiar să strălucească acest ţinut de unde au pornit spre afirmare naţională şi nu numai, personalităţi marcante, de prim rang.

Biserica noastră Ortodoxă, a doua Biserică Ortodoxă ca mărime după cea rusă, a fost principalul factor de cultură şi iluminare a neamului românesc. E firesc ca un slujitor al Bisericii, să pună pe primul plan figurile luminoase ale marilor preoţi-cărturari, protopopi, episcopi, mitropoliţi şi patriarhi ai neamului românesc, cărora li se potrivesc atât de bine celebrele cuvinte ale lui Octavian Goga: ,,Apostoli ai neamului”.

Citind această carte, te pătrunzi de dragostea şi mândria cu care autorul îl prezintă pe primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Elie Miron Cristea, cu rădăcini strămoşeşti în ţinuturile noastre. Simţi cum sufletul părintelui Nicolae suferă încununându-l printre sfinţi pe mitropolitul purtător de chinuri Iosif Budai, sau cum se bucură că Petru Maior, ilustru reprezentant al Şcolii Ardelene avea sub autoritatea sa ca protopop al Reghinului şi Văile Şieului şi Budacului, ca şi mândria de a fi conjudeţean cu marele mitropolit al Ardealului academiceanul dr. Nicolae Bălan, din Blăjenii de Sus.

Cititorule, mertită să te apleci peste această carte plină de date istorice foarte interesante despe judeţul Bistriţa-Năsăud, despre figuri marcante ale Bisericii ca: Sfinţii Pahomie de la Gledin, Atanasie Todoran, Vasile din Telciu, Grigore din Zagra şi Vasile din Mocod, decurând canonizaţi prin purtarea de grijă a I.P.S. Arhiepiscop şi Mitroplit Bartolomeu, însă la a căror scoatere din uitare a contribuit substanţial şi părintele Nicu Feier; merită să-i cunoşti mai deaproape pe Mitopoliţii Gavriil Bănulescu Bodoni al Basarabiei, pe Iacob Stamati şi pe Misail mitropoliţii Moldovei, pe Sava Brancovici şi pe şi Iosif Mucenicul mitropoliţii Ardealului, pe Anastasie şi pe Ioan Layr episcopii de Ciceu şi Vad, pe Benedict horepicop de Buduş, pe Teofil Herineanul arhiepiscop de Cluj; Alături de ei stau personalităţi istorice de prim rang ca Petru Rareş, Caius Valerianus cumnatul împăratului Marca Aurelius, generalul erou Grigore Bălan, etc; ca şi personalităţi culturale: George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Andrei Mureşanu, Virgil Şotropa; toate aceste personalităţi fiind legate de ţinutul Bistriţei şi Năsăudului.

Vocţia de ctitor a părintelui Nicolae este cunoscută: Splendida ,,catedrală din Gledin” cuma a numit-o I.P.S.Mitropolit Bartolomeu strălucitul nostru ierah, este opera sa şi a sătenilor din acest loc sfânt, despre care mitropolitul nostru mai spunea la canonizare că: ,, Este Betleemul neamului nostru”. Clopotniţa de lemn de pe str. Crinilor, care este aşezată pe locul vechii biserici româneşti a Bistriţei, tot dânsul a făcut-o, apoi cu preoţii de la catedrala Coroana a contribuit şi constuirea bisericii de la Oga.

Remarcabilă este, însă, străduinţa părintelui Nicolae Feier de a ridica un monument impresionant în centrul municipiului Bistriţa care să eternizeze toate aceste figuri luminoase ale Bisericii şi Neamului Românesc. Arc peste timp, alb şi negru, ca o cămaşă strămoşească, Cruca, un clopot, sunt toate un cânt: ,,Veşnica lor pomenire”!

Ştiam că autorului acestui complex momumental, ridicat în apropierea Bisericii Ortodoxe din centrul Bistriţei, a dorit să-i dea numele de ,,mausoleu”, dar poate că i-am putea spune „Panteon” căci este un monument consacrat comemorării oamenilor iluştrii ai unei naţii, el este ca un ,,templu al zeilor culturii” şi civilizaţiei Neamului Românesc.

Această carte detaliază şi lămureşte, valorizând complexul monumental, confirmând încă odată calitatea deosebită a omului care le-a pus în evidenţă, dovedind abilităţi de cercetător, de documentarist, de povestitor cu mult har, dar mai ales de iubitor al neamului şi al Bisericii strămoşeşti.

De fapt întreaga viaţă de până acum a părintelui Nicolae este un şir de evenimente remarcabile pe care bistriţenii le cunosc aşa de bine încât nu mai trebuie spuse. Ca om de televiziune, scriitor, excelent vorbitor, ctitor de cultură şi sensibil duhovnic călăuzitor al sufletelor noastre, el este, aşa cum am auzit la o hirotonire că se cuvine preotului a fi: ,,…blând, cuminte, cuviincios şi destoinic să înveţe pe alţii”.

Pentru mine este o onoare deosebită să scriu aceste câteva rânduri care sunt adresate mai mult omului Nicolae Feier în faţa căruia mă înclin cu mult respect şi mai puţin despre lucrarea de faţă alcătuită de dânsul, acum când se împlinesc 90 de ani de la Marea Unire.

Nicolae Gălățan

▲ SUS

PREAMBUL SAU ÎMBIERE LA LECTURĂ

Actele mari de cultură naţională şi personalităţile care le-au creat sunt cu adevărat mari dacă se perpetuează, dacă se clasicizează, dacă îşi aduce aminte cineva de ele. Altfel, deşi ni se pare că suntem posesori ai unei culturi valoroase şi străvechi devenim robi ai uitării.

Neluând în considerare jertfa şi munca neobosită a celor ce au creat aceste valori ne micşorăm pe noi înşine, devalorizându-ne.

Cu pioşenie, plecându-mi genunchii sufletului în faţa celor ce au luat ,,cununa cea neveştejită a măririi, dată de Tatăl Cersc celor ce i-au iubit arătarea” (2 Timotei 4, 8) şi s-au jertfit asemenea Fiului Său cel iubit, îmi permit să afirm următoarele: Cartea aceasta-i neuitare / Zare-n neguri de istorii./ Cartea-i imn de pomenire / Lângă zid de mănăstire,/ Moaşte-n sintirim de glorii/ Înviere şi-nălţare.

Citiţi-o cu răbdare şi atenţie ca să înţelegeţi cât de mari suntem întru smerita noastră neuitare!

Autorul

BISTRIŢENII UNIRII CELEI MARI

,,Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe vecie, toţi fraţii români!”

Acum când se împlinesc 90 de ani de la momentul făuririi statului unitar român care îi aduna pe toţi fraţii români despărţiţi de vicisitudinile istoriei între graniţele fireşti, se cuvine să ne reamintim aceste cuvinte memorabile care au fost rostite la Alba-Iulia de către întâiul patriarh al românilor dr. Elie Miron Cristea, pe vremea când, fiind episcop de Caramsebeş, a dus mulţimii adunate acolo, hotărârea nestrămutată a ,,Sfatului Ţării” de unire a Transilvaniei cu Patria Mamă.

El spunea: ,,Trăim clipe ce ni se par perle şi am vrea să le eternizăm pentru toate timpurile ce au să vie…zilele noastre sunt zilele mari ale istoriei ce se scrie astăzi…vom deschide largi, pentru totdeauna, porţile Carpaţilor ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească şi ca prin aceasta să ni se înfăptuiască: ,,Acel vis neîmplinit/, Copil al suferinţii/, De-al cărui dor ne-au adormit/ Şi moşii şi părinţii” (După: Ioan Seni. ,,Năsăudenii şi Marea Unire” Ed. Napoca Star, 2008, pag. 74.)

Episcopului dr. Iuliu Hossu, i-a fost încredinţată, de către Marele Sfat al Naţiunii, onoarea de a citi în faţa Marii Adunări ,,Declaraţia Unirii”. Înainte de a da citire textului propriu-zis, acesta a ţinut să-şi exprime bucuria personală, spunând, printre altele: ,,Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: ,,Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, ROMÂNIA!”... Apoi, într-un gest apoteotic al acelei clipe, în faţa mulţimilor entuziaste, care aclamau şi plângeau de bucurie, episcopul greco-catolic de Gherla s-a îmbrăţişat cu episcopul ortodox de Caransebeş dr. Elie Miron Cristea. Viitorul patriarh a adresat celor prezenţi cuvuntele: ,,Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe vecie, toţi fraţii români!”

1. Şandru, Ilie. Borda, Valentin. ,,Un nume pentru istorie: Patriarhul Miron Cristea”, Casa de editură ,,Petru Maior” Târgu-Mureş, 1998. pag. 117-118.)

Amândoi, aceşti iluştrii bistriţeni, unul prin naştere, altul prin mamă şi şcoli, au făcut parte din delegaţia oficială care a dus la Bucureşti ,,Actul Unirii”.

Cuvintele lui I. C. Brătianu, adresate delegaţiei vor rămâne nemuritoare: ,,Fraţilor, de o mie de ani vă aşteptăm. Şi aţi revenit ca să nu ne mai despărţim niciodată”.

Dezvelirea şi sfinţirea monumentului din centrul municipiului Bistriţa cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, este un pios omagiu adus acelor oameni care au purtat prin veacuri dorul de libertate şi de mântuire al neamului românesc.

▲ SUS

Pe parcursul anilor de păstorire a credincioşilor ortodocşi din Bistriţa, precum şi a celor nouă ani petrecuţi la Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bistriţa-Năsăud ca inspector şcolar, am constatat că numeroase personaltăţi care, prin munca şi jertfele lor, au câştigat un loc bine-meritat în panteonul neamului românesc, sunt date cu totul uitării.

Cum Herodot zicea că ,,Istoria este învăţătoarea vieţii” am socotit necesar, după primirea binecuvântării I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu al Clujului şi după obţinerea tuturor aprobărilor organelor abilitate ale statului, să reîmprospătăm imaginea a douăzeci şi patru de bărbaţi de seamă ai neamului care s-au născut aici, sau au avut legături temeinice cu Ţara Bistriţei-Năsăudului.

Preot fiind, iar monumentul ridicându-se în curtea bisericii şi a Protopopiatului Ortodox Român din Bistriţa, am insistat mai mult asupra oamenilor mari ai Bisericii românilor, atât ortodocşi cât şi greco-catolici.

Cu excepţia prefectului Legiunii X Fretensis Siriaca, Gaius Valerianus, care era păgân roman, însă, ai cărui soldaţi recrutaţi din Provincia Siria, care includea şi Ţara Sfântă, despre care noi credem că sunt primii semănători ai creştinismului în zona noastră încă din sec. al II-lea, deoarece militarii acestei legiuni au participat la răstignirea şi învierea Domnului, toţi ceilalţi 23 sunt buni creştini, cârmuitori destoinici ai Bisericii şi ai Statului românilor, făuritori de limbă şi cultură românească. Aceşti oameni ,,nu şi-au cruţat viaţa lor” punând-o în slujba unităţii de nean şi lege a celor daţi în grija lor.

Numeroşi alţi oameni mari ar fi avut dreptul de a sta la sfat între cei pomeniţi aici. Aceştia au avut mai mare loc în inima mea datorită informaţiilor pe care le-am putut aduna despre ei. Cer iertare memoriei colective a bistriţenilor care, cu siguranţă ar fi putut face o selecţie mai riguroasă.

Canonizarea (sanctificarea) între anii 2006-2008 a cinci bistriţeni, datorată grijii părinteşti a I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, a căror viaţă, cercetând-o ne umplem de lumina învierii izvorâtă din jertfirea de sine, sfinţi pe care îi celebrăm şi aici, ne poziţionează între zonele ţării cu o trăire creştină intensă, profundă şi sănătoasă. Această credinţă nestrămutată pe care părinţii noştri au numit-o: ,,Lege strămoşească” ne-a creat splendorile din: ,,Limbia vechilor Cazanii/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii” , aşa cum spune preotul basarabean Alexe Mateevici.

Am scris numele lor pe 24 de cărţi simbolice din granit negru adus din Italia din Muntele Massa-Carrara, sub câte o cruce de marmură albă de Ruşchiţa, simbolizând tăria lor şi dorul lor de mântuire a neamului prin lumina cărţii.

Numele lor este însoţit de demnitatea cea mai înaltă pe care au avut-o şi de localităţile zonei noastre în care s-au născut sau au vieţuit, precum şi de anii vieţii lor.

Viaţa şi activitatea celor îndeobşte cunoscuţi am scris-o pe scurt.

Am insistat asupra activităţii patriarhului Elie Miron Cristea, deoarece este un pisc luminos între înălţimile spirituale ale neamului nostru, crescut la noi şi format în şcolile noastre şi despre care, dacă s-ar face un sondaj, cred că aproape nimeni nu ar şti nimic.

El este bistriţeanul care a făcut cel mai multe fapte măreţe pentru întreg neamul românesc:

- A creat Patriarhia Română care a cuprins în sine, sub aspect duhovnicesc, pe toţi fiii risipiţi ai patriei.

- A renăscut din cenuşă numeroase episcopii istorice.

- A reorganizat Biserica introducând ,,Regulamentul Organic” şagunian şi în Vechiul Regat, mărind rolul credincioşilor laici în Biserică.

- A fost iniţiatorul reîntregirii Bisericii noastre prin revenirea greco-catolicilor la Biserica Mamă, din care au fost rupţi la 1700.

- Ca regent şi prim ministru a consolidat instituţiile democratice ale României Mari.

- De tânăr s-a jertfit pentru Unirea cea Mare şi până la sfârşitul vieţii s-a dedicat ridicării prin şcoală şi cultură a neamului nostru.

- A fondat ,,Institutul Biblic al B. O . R”. , retiprind Sfânta Scripură şi numeroase cărţi de teologie şi cult.

- A fost iniţiatorul construirii ,,Catedralei Mântuirii Neamului”, etc.

▲ SUS

Am pus apoi în evidenţă pe Mucenicul Iosif Budai mitropolitul Ardealului, care a fost modelul de urmat al marelui patriarh.

Socot că viaţa şi sfârşitul martiric ale mitropolitul Iosif Budai trebuie să devină în curând obiect de studiu pentru comisiile sinodale pentru canonizarea sfinţilor români, aşa cum s-a întâmplat cu Mucenicii de la Salva şi cu Ierarhul Pahomie de la Gledin.

Mulţumesc autorilor din a căror operă istorică am făcut selecţia documentară.

Am stat pe gânduri dacă este potrivit pentru acest ansamblu semifunerar cuvântul: MONUMENT sau cuvântul: MAUSOLEU. Dicţionarele spun că ,,mausoleul este un monument comemorativ funerar sau semifunerar de mari proporţii ridicat în memoria unor oameni iluştri sau a unor eroi.” Având în vedere faptul că l-am ridicat pe locul unde a fost cel mai vechi şi longeviv cimitir al Bistriţei şi, mai ales că este locul unde, potrivit tradiţiei, au fost îngropaţii în 1241 toţi locuitorii urbei ucişi de tătari, am înclinat să optez pentru termenul mausoleu. Sub acest obelisc sunt mii de morminte uitate. Apoi, însuşi regele Mausol din Halicarnas se pare că nu şi-a găsit odihna veşnică în celebrul său ,,mausoleum”, care avea la bază, în loc de soclu, trepte piramidale din marmură albă. Mausoleul nostru este mare nu prin proporţii ci prin cei omagiaţi.

A învins, însă, părerea susţinută de d-l prof. de istorie Nicu Gălăţan, directorul Centrului de Cultură din Bistriţa: ,,PANTEONUL BISTRIŢENILOR”, deoarece creştinişmul nostru ortodox promovează îndumnezeirea omului prin fapte bune şi prin jertfă.

Sub clopotul aducerilor aminte am aşezat o cruce de marmură albă cu inscripţia:

,,IISUS HRISTOS BIRUIEŞTE”.

=======================================

Acest monument este un memorial ridicat:

ÎNTRU POMENIREA SFINŢILOR, ARHIEREILOR ŞI A OAMENILOR DE SEAMĂ DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD

şi

ÎNTRU POMENIREA EROILOR CUNOSCUŢI ŞI NECUNOSCUŢI DIN JUDEŢUL BISTRIŢA-NĂSĂUD.

,,ARDEALUL CU CAPITALA SA BISTRIŢA L-AM RECUCERIT CU SABIA ŞI NU-L MAI DAU NIMĂNUI!”

,,VOM FI CE-AM FOST ŞI MAI MULT DECÂT ATÂT!”

PETRU RAREŞ- CĂTRE BISTRIŢENI

Zicerile celebre ale domnitorului Petru Rareş, reprezintă visul de veacuri al poporului român: unitate naţinală, statală şi bisericească. Ele sunt rostite de către singurul domnitor român care a avut o relaţie nemijlocită cu cetatea medievală a Bistriţei, a treia ca importanţă între cele şapte cetăţi ale Ardealului şi căreia, pentru ca să-i îmbuneze pe mândrii saşi bistriţeni care l-au acceptat cu greu ca stăpânitor, le-a îngăduit să-şi înalţe turnul bisericii deasupra celor din Sibiu şi Braşov, arătând astfel efemera supremaţie a cetăţii Bistriţa.

,,VEŞNICĂ POMENIRE CELOR 6014 CREŞTINI UCIŞI DE TĂTARI ÎN 1241 ÎN NOSA [Civitas no(str)a] BISTRIŢA.”

Documentul primei atestări a cetăţii Bistriţa se află în ,,Codicele original al Mănăstirii benedictine din Luxemburg”, în care este descrisă învazia tătară din 1241: ,,În anul 1241 de la Întruparea Domnului, chiar în Duminica Paştelor (31 martie) peste codrii Carpaţilor au năvălit tătarii în Rodna, un târg al ungurilor, omorând patru mii de oameni sau mai mulţi. În marţea aceleiaşi săptămâni (2 aprilie) au fost omorâţi în Târgul Nosa (Bistriche) 6014 creştini” (Oscar Skrabel, ,,Bistriţa, nostalgii citadine”. Ed. Răsunetul. Bistriţa, 2oo1. pag 2).

Cifrele din document, par a fi exagerate, însă, aşa este scris!

În partea a doua, documentul vorbeşte şi despre oameni din târgul saşilor ,,Hermannsdorf”, precum şi din satul săsesc ,,Kokelburgh” ucişi de tătari, iar despre Rodna se spune că era ,,un târg al ungurilor”. Astfel stând lucrurile, se pune, firesc, întrebarea legată de apartenenţa naţională a celor numiţi doar ,,creştini”, ucişi în Bistriţa!

Păstrarea numelui cetăţii: ,,Bistriche” nume de provenienţă slavă, perpetuat de români; apoi, numele latin: ,,Nostra” (a noastră) corupt prin folosire îndelungată ,,Nosa”; faptul că în documentele catolice din vremea cruciadelor ortodocşii vii erau numiţi ,,schismatici”, iar cei omorâţi de către păgâni, erau numiţi, simplu: ,,creştini”; faptul că în proximitatea Bistriţei prezenţa saşilor este legată de invitaţia şi de scutirile de dări ale regelui Bella al IV-lea din 1246, în satele Domneşti, Monariu şi Herina, pe care saşii le-au numit: ,,Mon(a)chsdorf”, în traducere: ,,Satul călugărilor”, nume care atestă existenţa unor mănăstiri anterioare venirii saşilor aici.). (N. Iorga. Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşt,i1989, pag.53;

Apoi, faptul că Viişoara este numită ,,Bessi nev” (Satul nou al bessilor-cumanilor) sau ,,Villa paganis”, ne face să credm că acei creştini ucişi de tătari erau localnicii români străvechi, în locul cărora au fost colonizaţi saşii.

Pentru susţinerea pe bază documentară a afirmaţiei vom reproduce scrisoarea papei Grigore al IX-lea, din 1234, către regele ungar Bela al IV-lea:

,,Episcopul Gregoriu salută pe iubitul fiu întru Hristos pe regele Bela… precum am înţeles, în Episcopia Cumanilor se află nişte popoare care se numesc Valahi şi cu toate că cu numele ei se socotesc a fi CREŞTINI (S.L.N.), însă sub această credinţă având diverse rituri şi datini, fac fapte contrare acestui nume. Căci dispreţuind Biserica Romană, nu primesc Tainele Bisericii de la veneratul nostru frate…episcopul cumanilor, care e diecezanul locului, ci de la nişte pseudo-episcopi care ţin ritul grecilor şi mulţi unguri şi germani…, ca să poată locui acolo, trec la dânşii. Şi aşa făcându-se un popor cu aceşti Valahi, dimpreună cu ei dispreţuiesc pe episcop şi primesc susnumitele Taine, întru mare scandal, ale ortodocşilor şi întru multă scădere a credinţei (noastre) creştine (catolice).

Aşadar, din diversitatea riturilor să nu se nască pericole…şi ca prezişii Valahi… să nu meargă la episcopii schismatici (ortodocşi),…ordonăm să le aşezi lor un episcop potrivit (catolic). Şi fiindcă tu, ca principe catolic ai făgăduit prin jurământ… că vei întoarce pe toţi neascultătorii Bisericii Romane la ascultarea acestei Biserici din ţara ta … vei sili pe susnumiţii Valahi să primească pe episcopul pe care li-l va da lor Biserica (Catolică n.n.) şi să-i rânduieşti lui venituri destule…de la dânşii…(căci) nu ţi se cuvine a ţine în regatul tău atari schismatici…

Dat în Perugia la 18 Calende ale lui Decembrie (1234), anul VIII al pontificatului nostru!” (După: Irineu Mihălcescu ,,Istoria Bisericii Române” Ed. a IV-a Ed. ,,Cugetarea…” Buc. 1941, pag. 28-29).

Din acest document papal reiese clar cine sunt ,,creştinii” din documentul primei atestări a cetăţii Bistriţa. Apoi se dovedeşte că ,,Valahii” erau foarte bine organizaţi bisericeşte, având mai mulţi episcopi: ,,nişte pseudo-episcopi care ţin ritul grecilor”; că erau foarte numeroşi şi organizaţi politic desine-stătător în ,,popoare” adică străvechile ,,Ţări”; că noii veniţi, atât ungurii cât şi saşii, erau aşa de puţini şi slabi în credinţă, încât erau în pericol să-şi piardă identitatea: ,,…ca să poată locui acolo, trec la dânşii”; că trebuie siliţi Valahii schismatici (ortodocşi) să devină catolici şi să plătească pe episcopul catolic care nu-i reprezenta; etc.

Înfruntând atât autoritatea regală maghiară cât şi pe cea papală, românii au rămas tari în credinţa şi ,,datinile” lor. Datina reprezintă dreptul consuetudinal căruia s-au supus românii două mii de ani.

Am introdus textul acestui document şi pentru că, la o conferinţă publică în Bistriţa, un român, ,,specialist în istorie veche” a afirmat că, la vremea venirii ungurilor şi saşilor ,,despre noi românii nu se prea vorbeşte”, sugerând că, de fapt, nici nu am fi fost pe aici. Iată că papa credea altfel!

,,VEŞNICĂ POMENIRE CTITORILOR BISERICII, 1268-2008, ENORIAŞILOR, PREOŢILOR ŞI CĂLUGĂRILOR”.