I.-Prefață, recenzii, ecouri în presă

POSTFAŢA

Nu am avut alt gând decât acela de a scoate din negura uitării nişte comori ale trecutului nostru străvechi, îngropate în ,,Terra Mater”, căreia domneştenii din Neridonul roman sau Blak Vilak-ul dac, i-au ridicat un altar. Apoi s-au creştinat, rămânând pentru totdeauca cu trupul şi cu sufletul în celălalt nume al ,,Ţărânei Mamă”: ,,Sanct Terra mi” (Sânterim”), adică, ,,Pământul meu sfânt”. E sfânt pentru că în el ne odihnesc părinţii, moşii şi strămoşii, care ni l-au lăsat moştenire.

Nu avem pretenţia ca această lucrare să fie socotită o lucrare riguros ştiinţifică, ci o lucrare eseistică, o carte de popularizare a acestor vechi valori.

Datorită vechimii surselor documentare, datorită faptului că nu am avut acces la toate limbile originare din care vin documentele, lucrând pe traduceri, mă voi fi aflat de multe ori în eroare.

În sfârşit, zic şi eu ca vechii cronicari: ,,Unde am greşit, îndreapă tu, cititorule, cu blândeţe”.

PREFAŢĂ

,,Nu sunt realităţi numai clădirile de piatră şi peticile de hârtie; mitul păstrează eternităţii lumina sufletului generaţiilor… (prin el) îmi păstrez legătura cu cei ce dorm în pământul sfânt.”

Mihail Sadovenu: ,,Creanga de aur”.

__________________________________

Această carte este rodul unei analize retrospective într-un străvechi trecut strălucit al Ţării Bistriţei ardelene, zonă despre care George Călinescu, în monumentala sa lucrare ,,Istoria Literaturii Române” spunea: ,,Lanţul acesta de munţi, cu toate crestele şi povârnişurile sale, alcătuieşte o singură ,,Ţară” şi între ţăranul de lângă Piatra moldovenească şi cel de lângă Bistriţa ardeleană aproape nu e deosebire... Leagănul e Maramureşul vecin. Poporul de aici reprezintă un neam european bătrân ca şi celţii, existând cu mult înaintea noroadelor venite în vale...” G. Călinescu, Istoria Literaturii Române, Ed. Minerva, Bucureşti 1982, pag. 477-478).

Carte este o captivantă povestire cronografico-eseistică, nu o monongrafie. E o ,,Pseudokinegeticos”, o ,,vânătoare rituală” a ,,Lupului negru totemic, cu trup de şarpe”, numit ,,Blak Vilak” sau ,,Neridon” (,,Domn Negru”), ,,strămoşul” şi emblema (steagul) dacilor şi, implicit al tracilor, al cărui nume l-am reperat într-o inscripţie de pe un altar roman descoperit în hotarul Domneştiului bistriţean, sat ce a purtat aceste nume ,,Blak Vilak” (Bileag) şi ,,Neridon”.

Acest trecut l-am integrat în universul mitico-istoric al celui mai vechi popor al Europei care s-a perpetuat până astăzi, tracii, strămoşii noştri, cu vasta lor arie de răspândire geografică şi de cultură, trecut care tindea să intre definitiv în uitare.

Zicem că sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, deoarece în spaţiul carpato-caucazian s-a dezvoltat încă din zorii istoriei o civilizaţie ,,matriarhală, paşnică şi iubitoare de artă şi de cultură”, (Gimbutas, Marija : ,,Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european”. Ed. Meridiane, Buc. 1989. p.231), care a fost matricea, sau suportul etnic, pe care s-au format, (după unii, l-au invadat) şi apoi l-au înlocuit prin forţă brutală proprii fii, indo-europenii, sau arienii.

Divinitatea supremă a matriarhatului carpatic, şi nu numai, a fost ,,Marea zeiţă Mamă”, sau Gebeleisis, cinstită aici până şi în epoca romană, când s-a numit ,,Cebele, Terra Mater”, ,,Za Agra” (,,Zeiţa Agra”) sau Diana (Zâna).

Zeiţa Mamă, ,,Gebeleisis”, sau ,,Cebele” avea aici un munte sacru, ,,Ţebelesis”, azi Ţibleş, cu altare în spaţiile sacre de penitenţă numite de către Ovidiu, exilatul din Pont, ,,Terra poenae”, căci ,,poenae” (citit ,,poene”), înseamnă în latină ,,penitenţă” ,,smerenie”, ,,supunere şi închinare”. Iată de unde ne vine numele ,,poiană”, loc în care s-au nevoit din vremuri imemoriale călugării noştri anahoreţi, Avem aici, la noi, Poienile Zăgrii, Poiana Ilvei, Poiana Tomii, Poiana Ştampii, (,,silenţio stampa poena” înseamnă ,,penitenţă prin tăcere ascetică autoimpusă”) etc.

Zeiţa preariană, a matriarhatului nostru, era socotită ,,Mama cea sfântă a cereştilor zei, zeiţa încununată cu şapte turnuri.” Ovidiu: ,Metamorfozele. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1954, pag. 278.

▲ SUS

Joi, 15/12/2011 - 14:03 | Menuţ Maximinian

Volumul „Ţara Bistriţei – pagini de istorie, religie şi mitologie străveche ale neamului românesc”, apărut la Editura Nico, este dedicat împlinirii a 1850 de ani de la prima atestare epigrafică a Domneştiului Bistriţean, ca Neridon, în anul 161. Interesant este faptul că volumul beneficiază de nu mai puţin de 4 prefeţe. Preşedintele Consiliului Judeţean, Liviu Mihai Rusu vorbeşte, în Prefaţă, despre mama sa, originară din Domneşti, având cuvinte alese la adresa oamenilor de acest colţ de ţară. Elena M. Cîmpan, Dorel Cosma şi Dumitru Mureşan vorbesc, în textele lor, despre cercetarea asupra originii unor cuvinte cu încărcătură semantică bogată şi cu trimiteri la cultura majoră, cartea fiind scrisă cu dragostea de neam şi cu mândria de a fi român. Nicolae Feier are curajul de a aborda subiecte legate de cultura noastră într-o lumină nouă, surprinzătoare, şocantă pentru unii. Cercetătorul dezleagă unele mistere ale lumii traco-geto-dacice, punând cap la cap informaţii printr-un aparat critic bogat. În primul rând, se observă în acest volum puterea cuvântului, marea cultură şi civilizaţie tradiţională a strămoşilor noştri – tracii, surprinsă într-un colţ de rai în Domneştiul natal. Legea strămoşească şi limba s-au dezvoltat păstrându-şi matricea străveche indo-europeană, tracă. Surprinzătoare sunt imaginile care însoţesc această carte. Spre exemplu, la costumele populare ale părinţilor Mihai şi Ana Feier, se observă mitriţele sau ochii boului lui Mithra, râuri de ochi, dar şi şeparul cu trei cozi, toate amintind de originea noastră. Fiecare pagină surprinde, în mod special, date despre trăirile noastre pe acest pământ.

Despre bâta păcurărească, cu măciucă a mocanilor bistriţeni se spune că era simbol al păstoririi şi al autorităţii, moaca fiind interpretată mitologic ca un simbol solar, ca buzdugan al dreptăţii. Cartea surprinde cinci locuitori ai Domneştiului roman – Caius Valerianus, prefect al Legiunii X Frentensis- cumnat al împăratului Marcus Aurelius, apoi, Nerodinis numele roman al localităţii purtat de către un preot al lui Juppiter Dolichenus, Titus Aelius Atticus, care ridică în centrul actual al satului un altar închinat lui Jupiter, Titus Aelius Marius, administratorul imperial al salinelor şi păpuşilor din Dacia şi Dolicii, numele militarilor din Dolca, care au înălţat, la rândul lor, altare la Neridon.

Lucruri inedite scrise de părintele Nicolae Feier, cel care surprinde peste veacuri imaginea culturii izvorâtă din sufletul omului trăitor pe această glie.

preluat din - http://www.rasunetul.ro

▲ SUS

ŢARA BISTRIŢEI. DOMNEŞTI

(1850 de ani de la prima atestare epigrafică, ca Neridon) la anul 161 d.HR)

„Am prea lăsat pe toţi să-şi scrie numele pe valorile noastre” (autorul)

Mar, 20/09/2011 - 11:17

Dacă întâiul selenaut, Neil.Armstrong, definea omul ca „ această fiinţă neliniştită”- cu siguranţă aserţiunea i se potriveşte până la identificare distinsului preot şi cercetător al arcanelor dăinuirii (şi supravieţuirii) noastre.

După ce în parohia din Gledin (1991- ’94) a dovedit excepţionale calităţi de preot şi om al faptei, la Bistriţa, preacucernicul părinte Nicolae Feier avea să se afirme ca un ferment energic al vieţii religioase, revigorând-o, fie de la amvon, fie în spaţiul public cotidian, fie în mass-media.Vastitatea culturii religioase, credinţa promovată „cu timp şi fără de timp”(cf. Sf.Ap.Pavel), cu fervoare, smerenie şi tenacitate, l-a făcut cunoscut şi iubit în spaţiul cotidian, ca şi în cel al suferinţei (spitale, penitenciar, azile), cuvântul domniei sale fiind receptat ca un balsam şi o întărire a credinţei în HRISTOS- Împăratul şi Dumnezeul nostru.

Concomitent cu activitatea religioasă, ultimii zece ani sunt marcaţi de o impresionantă afirmare în plan cultural-ştiinţific, recte istoriei, onomasticii, toponimiei, istoriei limbii române, culturii naţionale şi transnaţionale. Nu disociată profesiei de bază, ca preot, ci complementară şi de mare frumuseţe sufletească, asociindu-se unor mari spirite ştiinţifice, care au fost şi oameni ai Bisericii şi personalităţi ştinţifice.

Admiraţia pentru cel dintâi Imperiu creştin al istoriei, Bizanţul, este totală, nedisimulată şi perfect argumentată.(Bissanteon duce cugetarea la bessi, besii fiind legendarii preoţi ai „blakilor negri” din spaţiul nord-danubian, de unde descinde numele de „vlah”, vlahii legându-şi numele de splendidul palat imperial al Blachernelor, din Constantinopole. În limba maghiară, italienii sunt „olahi”- nişte vlahi). Domnia sa a aflat prezenţe masive ale neamului nostru traco-dardanic la împăratii creştini-Constantin cel Mare, Jutinian, Theodossius, ce ţineau cu fală la originea lor tracică, aceste constatări fiind probabil un „primum movens” în vasta intreprindere de redescoperire de valori majore locale şi naţionale, multe căzute în „toamna utării”- după metaforizanta exprimare a imnografului preot profesor. Efortul de revalorizare a trecutului nostru religios şi cultural s-a finalizat în mod strălucit prin sanctificarea cuviosului Pahomie de la Gledin şi a martirilor năsăudeni, ca şi prin ridicarea unui impresionant „Panteon al bistriţenilor” (eternizat în cuvântul cărţii şi apoi în marmură, precum făcuse în vremea veche imperatorul Traian cu a sa Columnă).Astfel, spirite mari sunt transmutate din umbra vremii într-un spaţiu al permanenţei memoriale de care domnia sa este intens preocupat (cităm):”Actele mari de cultură şi personalităţile care le-au creat sunt cu adevărat mari dacă se perpetuează, dacă se clasicizează, dacă îşi aduce aminte cineva de ele...Neluând în considerare jertfa şi munca neobosită a celor care au creat aceste valori, ne micşorăm pe noi înşine, devalorizându-ne.”.

Volumele editate până în prezent, au fost de natură să redirecţioneze conceptele noastre ontologice, antropologice, de topos, onomastică şi istorie a neamurilor străvechi ale spaţiului central-european. Volumul de faţă,”ŢARA BISTRIŢEI. DOMNEŞTI...”, impresionant prin masivitate şi volum informaţional, îl readuce pe cercetător în satul natal. O întoarcere iubitoare şi triumfală. Titlul poate şoca gândirea comună, fiindcă sporeşte numărul de „ţări” ale patriei comune cu încă una, dar suntem convinşi de temeinicia acestui redutabil demers când aflăm oicumenele posibile ale acestei ţări, ce includeau hidronimele Bistriţei noastre, a celei moldave, a celor două Someşuri, precum şi ale Mureşului în partea lui superioară. Ţinuturi ale sării („salinae”), acestea erau la fel de preţioase ca şi cele aurifere, căci plata soldaţilor romani (salaria,-ae) se făcea şi cu sare, echivalent aurifer. De aici şi superstiţia că a vărsa sarea la masă nu e de bun augur. Oameni şi dobitoace erau în stare să străbată spaţii imense spre a căuta sarea, element vital. („Voi sunteţi sarea pământului....”-le spune Mântuitorul preaiubit apostolilor Săi în Predica de pe munte.),,„Săpând” cu acribie în sute de lucrări de specialitate, practic pentru întregul areal tematic, părintele profesor emite consideraţii pertinente bogat şi complet argumentate sau ipoteze de maximă credibilitate. Volumul informaţiei pare să copleşească uneori chiar pe cititorul avizat şi autorul compensează această saturare informaţională printr-o recapitulare a unor problematici esenţiale.

Vechimea toponimelor şi onomasticii nu se rezumă doar la site-ul Domneşti, ci se înscrie într-un areal vast al cercetării limesului roman nordic: Livezile, Orheiu Bistriţei Mărişelu, Sereţel, Herina, Cetatea lui Petru Rareş, Ilişua ţinutul Rodnei. .”Ţara Bistriţei”- cum fericit şi paradoxal o denumeşte părintele profesor, parte a limesului roman, este bogată în vestigii tăcute şi felurite, care uluiesc la o cercetare atentă. Un merit excepţional al autorului constă în faptul că gândirea domniei sale nu se opreşte la ultimul strat al istoriei unei probleme: fie cuvânt, fie artefact, ci merge totdeauna adânc în istorie. Mulţi s-au mărginit a arăta că o vocabulă oarecare provine din limba maghiară de pildă. Dincolo de ea aflăm însă o alta origine mai veche, slavă sau a altor barbari, pe care maghiarii au tradus-o. Autorul trece însă şi dincolo de această stavilă temporală şi află lucruri surprinzătoare. „Bistriţa” nu e un topos săsesc, ba nici slav, deşi pare firească asocierea cu „bâstroe”(repede), ci coboară la o „Bess terra ze”- pământ sacru al preoţilor bessi, slujitori ai zeilor. De câte ori am trecut pe lângă cuvinte cum ar fi „Caucaz” sau ,,zăpodie”, toposul „Bileag”, „valah”, „cul-cuş”, „voievod”, „abaţie”- fără a le bănui originile semantice? (...căci „cauca-ze” înseamnă „căciula zeilor” din pricina vârfurilor alpestre încununate de zăpadă, iar „zăpodie”-locaţii transilvane atât de abundent întâlnite, semnifică „picioarele zeilor”- acel „picior de plai pomenit în balada pastorală. Culcuş este „odihna de o noapte, „vlak –bilak” sunt „lupii negri, în blana cărora străbunii daci intrau spre a porni neînfricaţi la război; ,,voievod” desemna pe stăpânitorul unei ape-slavonul ,,voda”.).Impresionante legături duc până la atestarea Bizanţului, a Basilicii, basileului cu preoţii din protoistoria acestor locuri legendare-aceeaşi preoţi bessi, care au primit apoi „cu bucurie a crede în Stăpânul HRISTOS”- biruitorul păcatului şi morţii (aşa cum îi laudă Paul de Nola-vesticul ce a introdus clopotele la bisericile creştine). Pentru ce ne-am mira deci că dacii erau. cel mai viteaz popor al pământului, când ei nu se temeau de moarte? Şi pentru ce ne-am mira când azi, românii (conf. unui studiu ONU) sunt creditaţi ca cel mai credincios popor creştin al pământului, cu 98,96% adepţi (după Vatican-500 de locuitori)?

Autorul emite judecăţi surprinzătoare nu o dată, iar între acestea faptul comunităţii unei limbi comune străvechi ”ramani”(Ra-mani, adică fii ai Soarelui), de unde a derivat ramura romanilor. În acest sens se aduce şi mărturia lui Flavius Iulianus Claudius-medicul personal al împăratului Traian, care spune că acesta n-a avut nevoie de translator pentru a negocia predarea davelor dacice.

Şi câte localităţi pot spune că au atestarea epigrafică a unor locuitori ai săi de pe la 161 post HR. cum are Domneştiul (VILLA PONTIFICALIS NERIDONIS) cu patru localnici ai săi? Ce miracol că atâtea nume pur romane: Loliciu, Doliciu au străbătut până la noi, nealterate prin negurile istoriei! (Predam limba latină la Şieu –Odorhei în anii ’80 şi vorbindu-le despre răpirea sabinelor, aveam în clasă destui elevi de la Bretea cu nmele de Sabin, adevărat material didactic roman al istoriei.)

Nu vom lipsi pe cititor de bucuria de a descoperi însuşi o cantitate indicibilă de fapte şi idei remarcabile, expuse într-un limbaj perfect accesibil comprehensiunii comune. La toate acestea vom adăuga patosul subteran al expunerii, ce răzbate uneori cu forţa gheizerelor islandeze atunci când vorbeşte despre credinţa în HRISTOS a neamului nostru, despre nemurire, despre valorile şi nobleţea străveciului nostru neam traco-dardanic.

După apariţia lucrărilor părintelui profesor Nicolae Feier trebuie să spunem că multe lucruri ”nu mai sunt, nu mai pot fi cum au fost”, iar aceasta cu referire deosebită pentru institutorii şi profesorii ce predau istoria, ca şi pentru iubitorii de cultură. La fel cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, distinsul cercetător al arcanelor protoistoriei face dovada perfectei armonii dintre ştiinţă şi religie, bineştiind că temeliile întregii ştiinţe a umanităţii sunt creştine.

Dumnezeu-Stăpânul suveran al destinelor umanităţii întregi şi a fiecărui om în parte- a voit ca părintele Nicolae Feier să se nască şi să trăiască între noi, să ne întărească în purtarea mântuitoare a crucii proprii, să dea strălucire jertfelor cuvioşilor şi martirilor din această parte de ţară şi să scoată la lumină adevăruri îngropate în „toamna uitării” comune. Nu spre a fi ostentativi, ci spre a argumenta lumii că noi ca popor străvechi - după exprimarea lui Lucian Blaga- „avem dreptul de a trăi liberi şi cu demnitate sub stelele noastre, precum au celelalte neamuri ale pământului dreptul de a trăi sub stelele lor.”

preluat din - http://www.rasunetul.ro/

alte referiri / referințe: https://rasunetul.ro/nicolae-feier-mitologie-straveche

II.-Secvențe din carte

ISTORIA VECHE A ŢĂRII BISTRIŢEI (Set documentar)

Documentul primei atestări a cetăţii Bistriţa se află în ,,Codicele original al Mănăstirii benedictine din Luxemburg”, (Din Luxemburg au venit saşii bistriţeni), în care este descrisă învazia tătară din 1241: ,,În anul 1241 de la Întruparea Domnului, chiar în Duminica Paştelor, peste codrii Carpaţilor au năvălit tătarii în Rodna, un târg al ungurilor, omorând patru mii de oameni sau mai mulţi. În marţea aceleiaşi săptămâni au fost omorâţi în Târgul Nosa (Bestriche) 6014 creştini”. Oscar Skrabel, ,,Bistriţa, nostalgii citadine”. Ed. Răsunetul. Bistriţa,2oo1. pag 3.

Cu certitudine cifrele sunt exagerate, credem că intenţionat, pentru a-i stimula pe germanicii luxemburghezi să vină într-o ,,Terra deserta” (,,Prediu” sau ,,Ţară pustie”), care nu era deloc pustie, deoarece locuitorii săi români erau obişnuiţi să se retragă la primejdie în păduri, pe cărări numai de ei ştiute şi să revină, după trecerea primejdiei.

Numai că noii veniţi, oaspeţii amăgiţi de rege că vin pe un ,,pământ pustiu”, nu prea aveau de gând să plece, aşă că s-au născut numeroase conflicte, toate rezolvate de reprezentanţii regali şi de către judele cetăţii săseşti Bistriţa, în favoarea noilor veniţi.

Iată un document din 1366, în care saşii din Pietriş (Sfântul Petru) se ceartă cu saşii din Satul nou, iar obiectul disputei erau pădurile şi terenurile românilor:

,,Noi, Ubaldus Tumels, judele Gaspar...etc, juraţi ai oraşului Bistriţa, dăm de ştire tuturor cărora se cuvine, că între românii din satul Sfântul Petru şi teutonii veniţi în prediul (sat distrus) Huslseifen, din cuprinsul stelor aparţinătoare Bistriţei, s-a ivit o grea neînţelegere... Nouă ni s-a dat poruncă de la rege... pentru a ajunge la dreaptă învoială.

Teutonii oaspeţi (advense, venetici) au depus plângere că românii din satul Sfântul Petru nu vor să le îngăduie să ia lemne pentru construirea satului lor hărăzit (primit de la rege la sosire) din pădurea lor de munte din...(zona Cuşma. Se descrie teritoriul. Prescurtarea noastră).

Românii... au luat în nume de rău ca teritoriul lor să fie împrăştiat (distrus) deoarece EI ÎL AU DE PESTE O MIE DE ANI (s.l.n.) şi pe care l-au apărat de foarte multe ori cu sânge, atât ei cât şi strămoşii lor, mai ales că mai înainte, saşilor li s-a hărăzit (li s-a dat tot de la ei n.n.) prediul cu păduri de stejari, cu râturi şi pământuri arabile mult mai bune şi mai abundente, să fie anexate spre câştig mai mare teutonilor oaspeţi...

În afară de aceasta, românii mâhniţi au mai spus că teutonii nu au vrut să-şi aşeze satul acolo unde a fost odinioară, în apropiere de Szolna (Jelna), ci pe pământurile lor, în vecinătatea satului lor..., din care cauză este uşor de prevăzut că multe nedreptăţi, pagube şi daune să fi suferit ei...

Am hotărit ca hotarul să rămână neschimbat... Totuşi, ca inimile acestor oaspeţi, din cauza dreptăţii, să nu fie rănite, li s-a îngădiut dorinţa lor ca satul lor să fie aşezat lângă satul Sfântul Petru, împotriva voinţei românilor...

Bătrânii românilor să-şi dea consinţământul, spre mărturia prieteniei lor, să-i îmbrăţişeze şi să-i sprijine şi să ofere teutonilor ca să poată căra timp de şase ani, atâta lemn de pin din pădurile lor (ale românilor) de cât au nevoie pentru construcţia întregului lor sat, împreună cu locaşul de rugăciune...

Românii cer (doar) să lie dea o scrisoare a reîncorporării pădurii lor, smulsă din teritoriul lor de către comitele Bistriţei. Teutonii, pentru această ofertă prietenească au adus multe mulţumiri românilor, încredinţându-le din partea lor dovezi de prietenie...

Am mai hotărât ca teutonilor să li se dea ajutor puterea (braţele şi carele, adică românii au fost siliţi să le ducă ei înşişi de acum înainte lemnele acasă n.n.) satelor aparţinătoare acestui oraş.”

Dat în 1366, 10 iunie, in Bistriţa. Teodor Ghiţan: ,,Un important document bistriţean de la 1366” , în ,,File de istorie”, IV, Ed. Muzeului de Istorie Bistriţa, 1976, pag. 135-146).

O asemenea mostră de ,,dreaptă judecată prietenească” a generat numeroase tensiuni în toată zona, încât într-o lucrare care se referă la istoria Ţinutului Bistriţa, din perioada 1141-1699, se arată că după venirea saşilor: ,,Oamenii care locuiesc pădurile... nu îi lasă în pace pe noii locuitori, stau la pândă prin tufişuri şi năpustindu-se asupra bărbaţilor germani, îi ucid, răpindu-le oile, şi dând foc satelor lor” (Kisch Oscar, ,,Evenimente mai însemnate din istoria Bistriţei şi ţinutului Nossen – Diewi tigsten Ereignisse aus d. Geschicthe von Bistritz u.d. Nossner, Bistriţa 1925, pag.4, după T Andron, Istoricul pădurilor în Bistriţa-Năsăud, în ,,File de istorie, IV, Ed. Muzeului de Istorie Bistriţa, 1976, pag. 477.

Într-un alt document, din 1234, papa Grigore al-IX-lea, îl ceartă părinteşte pe regele Bella al IV-lea, deoarece era îngrijorat că: ,,...mulţi unguri şi germani…, ca să poată locui acolo, trec la dânşii (la religia românilor), aşa că: ,,Nu ţi se cuvine (nu îţi este îngăduit) a ţine în regatul tău atari schismatici (otodocşi români n.n.)”

Iată tot documentul:

,,Episcopul Gregoriu salută pe iubitul fiu întru Hristos pe regele (Ungariei) Bella… Precum am înţeles în Episcopia Cumanilor se află nişte popoare care se numesc Valahi şi cu toate că cu numele ei se socotesc a fi creştini, însă sub această credinţă având diverse rituri şi datini, fac fapte contrare acestui nume. Căci dispreţuind Biserica Romană, nu primesc Tainele Bisericii de la veneratul nostru frate…episcopul cumanilor, care e diecezanul locului, ci de la nişte pseudo-episcopi care ţin ritul grecilor şi mulţi unguri şi germani…, ca să poată locui acolo, trec la dânşii.

Şi aşa făcându-se un popor cu aceşti Valahi, dimpreună cu ei dispreţuiesc pe episcop şi primesc susnumitele Taine, întru mare scandal, ale ortodocşilor şi întru multă scădere a credinţei (noastre n.n.) creştine (catolice n.n).

Aşadar, din diversitatea riturilor să nu se nască pericole…şi ca prezişii Valahi… să nu meargă la episcopii schismatici (ortodocşi bessi n.n.),…ordonăm să le aşezi lor un episcop potrivit (catolic n.n.).

▲ SUS

Şi fiindcă tu, ca principe catolic ai făgăduit prin jurământ… că vei întoarce pe toţi neascultătorii Bisericii Romane la ascultarea acestei Biserici din ţara ta…vei sili pe susnumiţii Valahi să primească pe episcopul pe care li-l va da lor Biserica (Catolică n.n.) şi să-i rânduieşti lui venituri destule…de la dânşii…(căci) nu ţi se cuvine a ţine în regatul tău atari schismatici…

Dat în Perugia la 18 Calende ale lui Decembrie (1234), anul VIII al pontificatului nostru!” ( Irineu Mihălcescu: Istoria Bisericii Române, ediţia a IV-a, ed. ,,Cugetarea…” Buc. 1941, pag. 28-29).

Urmare scrisorii papale se şi întruneşte un conciliu catolic la Buda care interzice ortodocşilor să-şi construiască biserici şi case din piatră. Mai mult, papa Grigore al IX-lea a obţinut un jurământ al prinţului Bela al IV-lea prin care se obliga să nimicească pe ,,falşii creştini schismatici” (ortodocşi), lucru pus în practică cu ajutorul legatului apostolic Iacob Prenestien. Păcurariu, Mircea Preot. Prof. Dr.- Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1. Ed. Institutului Biblic Bucureşti, 1980.

Faptul că localitatea Viişoara, vecină a Bistriţei, a purtat secole de-a rândul numele ,,Bessi nev” (,,Satul nou al bessilor”),(Corilan Suciu: ,,Dicţionar ist. al loc. din Trans. II, 1968 pag. 170-185) presupune existenţa şi a unui sat vechi al bessilor, adică ,,Bess terr(a) ze”, numit la venirea saşilor ,,Bessiţera”. Cum în germană ,,besiţer” (Ţara Bessilor) înseamnă ,,proprietate”, cronicarii au numit în latină locul ,,Nossa” ,,Noss” ,,Nossen” şi ,,Nostra” (,,A noastră”).

Fiindcă Viişoara s-a numit şi ,,Villa paganis” sau ,,Heidendorf” ,,satul păgânilor” sau a ,,haiducilor”, ne duce cu gândul nu la pecenegi sau cumani, care erau deja catolicizaţi de două secole, având şi o episcopie catolică cumană, ci la atitudinea legatului apostolic Iacob Prenestin care cerea regelui Bela al IV-lea să-i trateze pe schismaticii români (ortodocşi) ca pe păgâni (Heiden), nimicindu-i ca pe nişte ,,falşi creştini”.

Aşa că acei ,,6014 creştini ucişi de tătari, în 1241 în Bistriţa”, menţionaţi în ,,Codexul Mănăstirii din Luxemburg”, (Schrabel Oscar. ,,Bistriţa. Nostalgii citadine”. Ed. Răsunetul Bistriţa, 2001, pag. 2. erau localnicii bisseni, români străvechi, în locul cărora au fost colonizaţi saşii. Saşii au găsit aici numele ,,Bessiţer” (Ţara bessilor”) confundând numele străvechii ţări cu ,,besiţer”-ul lor, care înseamnă în germană ,,proprietate”, iar în latină ,,Nossa”, ,,Nostra”, tot ,,proprietate” primită de la rege. Waldorf (Walendorf-ul) vecin Bistriţei (Unirea) arată clar soarta românilor din Bistriţa, căci ,,vallen“ înseamnă în latină ,,Cel silit să plece“. Motivul izgonirii este că ,,au omorât doi clerici“ catolici impuşi de cetatea Bistriţei, iar ei doreau preoţi, ,,după obiceiul pământului“, adică ortodocşi. (P. Boca: ,,Vechimea documentară a localităţilor din jud. B-N, ed. Muz. Ist. Bistriţa 1971, pag. 94). Au rămas doar saşii conduşi spiritual de capelanul Spitalului din Bistriţa. Iată un lucru foarte bun făcut de către saşi: Spital la Bistriţa în 1295, primul din Transilvania.

Cei ce interpretează toponimul Wallendorf, atestat în1295 ca ,,Satul valonilor“ se acoperă de ridicol, deoarece termenul ,,valon“ a apărut în Belgia, la valoni acasă, abia în 1511, până atunci ei numindu-se ,,romnazi.“ Roeslerienii au găsit valoni lângă Bistriţa cu doă veacuri şi mai bine, înainte de a exista valoni.

Potrivit aceloraşi documente, în anul 1241, tătarii au devastate şi Domneştiul şi Herina, peste care se pare că avea autoritate episcopul de peste munţi din ,,episcopia catolică a Cumaniei”, iar cei ucişi fiind strânşi, probabil, într-un lagăr la Bistriţa, pentru a putea apoi fi trimişi spre Moldova ca sclavi.

Restricţiile şi îngrădirile legislaţiei transilvănene referitoare la populaţia băştinaşă şi la religia sa ortodoxă, ajung la apogeu în legile ,,Aprobate” şi ,,Compilate” care consfinţesc uniunea celot trei naţiuni privilegiate, ungurii, saşii şi secuii şi a patru biserici legale in Ardeal: catolică, reformată, evanghelică şi unitariană, legi care exclud pe români de la orice fel de drept civic şi de proprietate.

Iată şi efectul acestor legi generatoare de atitudini şi de ,,dovezi de prietenie” promise în schimbul pădurilor şi pământurilor luate de la români, conform actului din 1366, pe care l-am publicat mai sus. Mai mult, cu promisiuni de egale ,,privileghiomuri”, la 1700 s-a promis românilor că dacă vor deveni catolici vor primi drepturi egale cu celelate culte recepte. După 60 de ani de amăgiri, un preot din Bistriţa cere episcopului să intervină pentru a primi biserica piariştilor, promisă în schimbul aderării la uniaţie, zicând: ,,Biserica stă pustie, ca o maică stareţă fără fii”, iar noi facem slujba într-o şură.

Iată răspunsul:

Într-o scrisoare trimisă de magistratul Bistriţei cardinalului de la Estergom, în 1760, publicată de Virgil Şotropa se spune:

,,La pretenţia temerară a valahilor mahalagii de a poseda biserică între zidurile oraşului, invocăm legile ţării ,,Aprobatae Constitutiones”, care în partea I, titlul VIII, art. 1, exclude pe valahi de la orice drept civic.

Ei şi înafară de ziduri sunt numai vagabonzi toleraţi care niciodată n-au avut drepturi, sau vre-o proprietate, fie ea de orice natură.

Dacă acestei prostimi neînfrânate nu i s-a aprobat biserică în suburbiu, cu atât mai mare greşeală ar fi să i se predea biserică în oraş, căci în detrimentul purităţii seculare a naţiunii săseşti, ar căpăta pofta să intre aici şi în proprietatea altor case.

Au valahii destul cu oratoriul lor închiriat şi tolerat în mahala, (intr-o şură părăsită n.n.) unde îşi pot celebra liturghia cum vreau, dar de proprietate, fie ea chiar de o palmă, nu poate fi nici vorba, după ce fiecare dintre ei trăieşte pe lângă un stăpân, care îl suferă lângă sine numai până ce îi place.

▲ SUS

Bistriţa, la... 1760”

Virgil Şotropa, ,,Lupta românilor bistriţeni pentru biserică” în ,,Arhiva someşană”, nr 3, 1925, Năsăud, pag. 33.

Deşi regele Matei Corvin, în decretul din 1475, prin care cedează întreg districtul regal cetăţii Bistriţa, stipula deplina egalitate între etnicii saşi şi cei valahi (români), pe baza căreia românii au început să-şi ,,facă şi ei case frumoase”, se invocă legile ,,Aprobatele” şi ,,Compilatele” care exclud pe români de la drepturi civice, apoi se invocă ,,furturile din pădurile săseşti”, pentru a se ajunge la hotărârile din 15 mai şi 4 octombrie 1713, semnate de ,,Consiliul centumvirilor” bistriţeni. Prin acestea românii sunt expulzaţi din oraş şi din satele săseşti, bisericile şi casele lor fiind distruse.

Ultimatumul suna aşa: ,,Dacă la 1 iunie (1713) se mai află case (româneşti) pe loc, acelea vor fi arse şi prefăcute în cenuşă, conform vechiului obicei practicat pe vremuri” (Florian Porcius, ,,Istoria Districtului Năsăud” Arhiva Someşană, nr. 9 , Năsăud, 1929, pag. 15). Cu această ocazie 50 de familii de români sunt expulzate din Cetatea Bistriţei, iar casele lor confiscate sau cumpărate la preţuri derizorii. (Idem). Hotărârea a fost pusă în aplicare şi în satele Dumitriţa, Jelna, Orhei, Petriş, Tonciu, Feierhaza (Albeştii-Bistriţei), Dipşa, Sigmir, Beşineu (Viişoara), Slătiniţa, Lechinţa, Vermeş şi Sângeorzul Nou, nu însă şi în Domneşti, deoarece Domneştiul nu era sub autoritatea Bistriţei, ci a nobilului local (graff-ul). (Ibidem)

Iată un document publicat de Virgil Şotropa în ,,Revista Istorică- Arhiva Someşană”, (Virgil Şotropa ,,Revista Istorică- Arhiva Someşană”, Năsăud, 1932, Pag. 306 – 307), despre situaţia românilor din zona Bistriţei, satele Lechinţa, Sângeorzul Nou, Vermeş, Dipşa şi Albeşti:

Aceştia ,,cu data 7 iulie 1760 redijară (trimiseră n.n.) în Gherla un lung proces verbal şi 87 de martori, chiar şi din satele învecinate, din ale căror depoziţii reiese limpede sălbăticia cu care saşii năvăliseră în luna mai, ca la un semn dat, asupra românilor din Vermiş, Dipşa, Fejer haza ( Albeştii Bistriţei), dar mai cu seamă asupra celor din Lechinţa şi Sângeorzul Nou ... Reţinem din acel document constatarea izbitoare că, cu prilejul asaltului feroce asupra caselor românilor şi a bisericilor otodoxe, când aceştia invocau legile ţării şi ordinele împărătesei Maria Terezia, saşii cu sarcasm le răspundeau aşa:

„Să ştiţi că regina e în Viena, iar noi suntem aci şi dacă ea îşi capătă birurile, n-are să ne mai poruncească nimic. Regele Prusiei (Friderik al II-lea) de ani de zile se războieşte cu regina şi el totdeauna a fost învingător, ba chiar de curând iarăşi a învins şi a împrăştiat armatele reginei.

Noi saşii încă suntem prusiani şi ţinem cu pruşii, iar voi valahii fiţi numai credincioşi reginei. Pământul acesta este al saşilor şi nu al reginei, care chiar dacă ar veni în mijlocul satului, noi totuşi am zdrobi casele valahilor şi nu v-am îngădui să vă ridicaţi iarăşi biserică, căci ea n-are să ne poruncească nimic, şi noi ne suntem regii noştri proprii.

Nu ne speriem nici de o companie nemţească şi nu acceptăm ordine nici de la guberniu, nici de la domnii din Bistriţa (autorităţile locale imperiale n.n.) şi nici de la vlădica vostru valah”. Virgil Şotropa , Arhiva Someşană. ,,Soarta românilor din satele săseşti’’Năsăud, 1936, nr. 18, pag. 307.)

Din text s-ar putea trage concluzia că românii ar avea oarecare sprijin de la împărăţie, însă Viena îl trimite în curând pe generalul N.A. Bukow, care în înţelegere cu episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron, începe cel mai cumplit asalt al creştinilor catolici împotriva bisericilor şi mănăstirilor creştinilor ortodocşi ardeleni.

În 13 iunie 1761 “Mărita Comisie Regală”, constituită pentru trecerea cu forţa a românilor ardeleni la greco-catolicism, ordona: ,,…mănăstirile de lemn să fie arse pretutindenea, cele de piatră să fie distruse, iar dacă cineva s-ar opune în mod temerar, să fie pedepsit negreşit prin moartea prin spânzurătoare sau prin pierderea capului.” ( Silviu Dragomir: “Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal” pag.78.)

La 10 mai 1763 are loc revolta de la Salva, jud. Bistriţa Năsăud, împotriva acestei barbarii, condusă de căpitanul de oaste Atanasie Todoran, împotriva catolicizării, iar în 12 noiembrie bătrânul ofiţer a fost tras pe roată.

Iată şi un alt document al Guvernului Transilvaniei (Dieta de la Cluj), referitoare la români:

Baronul Vargas zice: ,,Mica Transilvanie, atât de expusă, dacă nu era apărată de coroana munţilor Carpaţi ca de o fortificaţie naturală, era înghiţită de vecinii, fraţii de neam şi de credinţă ai valahilor transilvăneni. Transilvania a făcut adesea o asemenea experienţă, o arată exemplele trecutului. Principii valahi, din care unii încrezători în mulţimea valahilor transilvăneni şi mânaţi de zelul religiei şi al identităţii de neam, au dat atât de mult de lucru principilor Transilvaniei, care au trebuit să poarte cu ei războaie crunte.”

Este invocat Petru Rareş care ca să-i ,,cumpere” pe saşii din Bistriţa i-a lăsat să-şi ridice turnul peste cele din Sibiu şi Braşov şi mai ales Mihai Bravul ,,omul făţarnic şi sperjur”, care s-a străduit ,,să-i înlăture pe unguri cu valahii săi schismatici.”

După o asemenea expunere de motive, concluzia... este una singură: ,,A favoriza, a îmbogăţi cu beneficii această naţiune cu o soartă aşa de rând şi de josnică, cu o fire aşa de schimbăcioasă şi nestatornică, cu totul barbară, răsturnând legile patriei şi diplomele fundamentale şi regeşti şi prin aceasta desfiinţând uniunea celor trei strălucite naţiuni, de veci legate între ele şi primite (recepte) în Transilvania, şi dărâmând din temelii întregul bine public al ei, a da acestor străini vremelnici supuşi prilejuri şi putere, ar fi străin de iubirea creştină, de înrudirea de sânge şi de nevoia legăturii de neam, şi în cele din urmă de credinţa jurată.” Teodor Nicoară: ,,Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800)” Editura Dacia, Cluj-Naoca 1999 pag.229,230.

O opinie mai blândă are împăratul austriac Iosif al II-lea despre situaţia românilor din Transilvania, exprimată cu prilejul vizitei acestuia în anul 1772:

„Aceşti bieţi supuşi români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetează, este cu adevărat de plâns şi nu este decât de mirat că se mai găsesc atâţia şi că n-au fugit cu toţii.

Nu mă mir că pământurile lor sunt rău lucrate, căci doar cum ar putea fi altfel când omul de la o zi la alta nu e sigur de posesiunea sa şi trebuie să fie zi de zi şi poate în fiecare ceas la lucru domnului său, cum ar putea în asemenea împrejurări să pună râvnă în lucrarea pământului său?

Altfel, naţiunea are într-adevăr spirit, neaşezarea ei vine desigur numai din nenorocirea ei, iar mai mult cu creşterea vitelor trebuie să se îndeletnicească pentru ca, la nevoie, când era prea mare strâmtoare să poată fugi mai uşor în altă parte”.

David Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag. 111.

Numai în a doua jumătate a veacului al XIII-lea au emigrat din judeţul nostru, în Moldova, 797 de familii de români, între care şi strămoşii lui Ion Creangă, Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin, recent canonizat, precum şi nepotul său mitropolitul Moldovei Iacob Stamati, căpitanul de oaste Atanasie Todoran, cu ai săi, de curând canonizaţi şi trecuţi între martirii ortodocşi, precum şi mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni, născut în Bistriţa, în una din cele 50 familii expulzate din cetate în luna mai 1717.

Familia Bodoni a pendulat între Câmpu-Lung Moldovenesc şi Bistriţa, în mărginimea (Măieriştea sau Vidicul) căreia au revenit după câţiva ani, ca mai apoi să plece definitiv în Moldova, odată cu prigoana religioasă a lui Buckov.

Cei mai mulţi au fugit din pricina intoleranţei patriciatului săsesc, alţii din cauza sărăciei la care au fost aduşi pe parcursul timpului, dar şi din cauza prigonirii religioase, deoarece ortodoxia nu era religie ,,receptă”, ci doar uneori ,,tolerată”. (Ion Nistor, ,,Bejenari ardeleni în Bucovina » Rev. Codrii Cosminului, anul IV-1926).

Însuşi Ion Creangă spune, în «Amintiri din copilărie », că mama sa ,,Smaranda era cimotie (rudenie) cu mitropolitul Iacob Stamati, de pe Ciubuc Clopotarul care a fugit cu ai săi din Ardeal din pricina papistăşiei.” G. Călinescu: Istoria Literaturii Române, ed, Minerva, Bucureşti 1982, pag. 477-488)

▲ SUS

Saşii au venit în Ardeal cu căruţele cu coviltir în speranţa unui trai mai bun. Pe parcursul a opt secole au reclădit Ardealul, s-au impus cu dreptul forţei, însă au creat civilizaţie şi cultură nepieritoare, influenţând definitv pe românii şi pe ungurii ardeleni, pentru ca, în 1944, să-şi părăsească munca lor de veacuri, frumoasele lor oraşe şi casele lor durate trainic, din piatră, să-şi încarce în grabă, ce au putut, în alte căruţe cu coviltir şi să se întoarcă nedreptăţiţi şi în lacrimi spre locurile lor natale.

Iată la ce duce lipsa dragostei creştine între oameni. A mai fost un asemenea caz descris în primele capitole din Biblie: ,,Cain şi Abel”, sau atunci când pe întreg pământul n-au putut încăpea doi fraţi şi părinţii lor.

Redăm acum momentul dezastrului unei comunităţi măreţe, bine aşezate în Ardeal, saşii.

Generalul Arthur Phelps, comandantul SS şi de poliţie al Transilvaniei, în întâlnirea sa cu reprezentanţii saşilor din zona Bistriţei şi Reghinului, ce a avut loc la Bistriţa, la 5 septembrie 1944 a rostit cumplitele cuvinte care au pornit exodul:

,,Poziţia frontului mă constrânge să dau ordin pentru evacuarea populaţiei germane din Ardealul de Nord. În acest scop am eliberat un drum de evacuare. Pe acest drum trebuie să mergeţi. În alte condiţii nu mai există o cale care să vă ducă în siguranţă. Apărarea v-o ofer până în ultima clipă.” [1] Alexandru Pintelei, Horst Göbbel, “Punct crucial în Ardealul de Nord”, Ed. Verlag Haus Der Heimat (Casa Patriei), Nürnberg, 2004, p. 81.

Am adăugat acest set documentar din cauză că se vehiculează expresii de tipul: ,,românii au venit în sat ca slugi la saşi”, expresie împământenită deja în minţile multora. Am arătat, cu documente că, după ce au fost deposedaţi de bunurile ,,pe care le aveau de mii de ani”, au fost alungaţi, le-au fost dărâmate casele şi bisericile, ca mai apoi ,,românii au revenit în sat ca slugi la saşi”.

Nu trebuie uitat şi faptul că în numeroase biserici săseşti slujesc acum românii ortodocşi, salvându-le astfel de la degradare şi distrugere. Acolo unde bisericile săseşti nu au fost cumpărate de către românii ortodocşi sunt iremediabil pierdute, odată cu ele murind şi o întreagă civilizaţie, ce a harnicilor saşi bistriţeni.

O singură excepţie o reprezintă biserica evanghelică lutherană din centrul Bistriţei, refăcută cu eforturi comune, arâtându-se prin aceasta că dragostea creştinească poate învinge.

Cei ce vor lectura întreaga monografie vor observa o sumedenie de biserici ortodoxe din lemn, călătoare, mutate, donate etc. şi se vor întreba, de ce? Răspunsul este acesta: O lege draconică a Dietei principatului aflată în ,,Aprobatae Constiutiones”, interzicea românilor ortodocşi ardeleni să-şi construiască biserici noi. Aşa că se cunosc cazuri în care s-au făcut ,,schimb de biserici” ca soluţie de reconstruire a uneia noi. Un sat care dorea să-şi refacă biserica, ,,cumpăra” sau ,,primea în dar” o biserică şubredă de la alt sat, care, la rândul lui, ,,a primit în dar” alta, şi tot aşa. În realitate doar câteva bârne din vechea biserică ajungeau la noua locaţie, cealaltă parte fiind reconstruită din material nou.

▲ SUS

REFACEREA UNITĂŢII DE CREDINŢĂ A ROMÂNILOR (1918-1948)

În Biserica Proptopopiatului Bistriţa în 24 octombrie 1948 a avut loc ,,Proclamarea solemnă a unificării bisericeşti a românilor ardeleni”. (I. Sigmirean A. Onofreiu: Istoria Judeţului Bistriţa-Năsăud în documente şi texte, ed. Răsunetul, Bistriţa, 2001).

Cei doi mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Rămâne, cu origini bistriţene, patriarhul Elie Miron Cristea, a cărui mamă era din Galaţii Bistriţei şi mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, din Blăjenii de Sus, sunt artizanii celui mai frumos eveniment din viaţa spirituală românească, pentru care strămoşii s-au rugat în fiecare Sfântă Liturghie, cu lacrimi, zicând: ,,Unirea credinţei...”

Împotriva conceptului ,,divide et imperra” (,,dezbină şi stăpâneşte”) Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a rugat Tatălui să-i ferească pe ucenicii săi de Cel rău, părintele dezbinării, cu cuvintele ,,Mă rog ca toţi să fie una. Ca ei să fie una în Noi, cum Tu Tată eşti în Mine şi Eu în Tine, aşa să fie ei una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 21).”

Cităm din cuvântarea patriarhului Elie Miron Cristea la hirotonirea şi intronizarea mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, amândoi bistriţeni şi rudenii de pe mame, eveniment ce se petrece în 30 mai 1920, imediat după Marea Unire de la 1918, cuvântare care este un testament pentru refacerea unităţii de credinţă a românilor, pierdută la 1700, ca un efect firesc ce urmează refacerii unităţii de stat.

,,Nu m-am gândit vreodată, eu care am strâns bani pentru fiecare cărămidă din catedrala aceasta, (Catedrala din Sibiu, a fost construită în timpul când M. Cristea era asesor consistorial, după modelul Sfintei Sofia din Constantinopol, iar capela facultăţii de teologie a fost construită de către mitriopolitul NicolaeBălan.) că Preaputernicul... Dumnezeu mă va învrednici vreodată să intru în acest sfânt lăcaş înconjurat de cei mai înalţi ierarhi ai tuturor românilor, în calitate de Mitropolit primat al României...

Şi iată vin ca urmaş al mitropolitului Ungrovlahiei Teodosie, de aici din Veştem, ... care hirotonise în 1698, în catedrala mea din Bucureşti, pe tânărul călugăr Atanasie, ultimul vostru mitropolit de la Alba-Iulia...

(Sunt expuse pe scurt jurămintele de la hirotonire, ca să nu cedeze uriaşelor presiuni habsburgice pentru lepădarea de ortodoxie, la care, mitropolitul ardelean de origine, Teodosie, ştia că va fi supus. n.n.)

Acesta a uitat de făgădiunţe... şi a rupt legăturile seculare de unitate bisericească cu Biserica Mamă...

Uniaţia a sfâşiat în două poporul român... însă puternica conştiinţă naţională a ambelor biserici ne îndreptăţeşte a nădăjdui că geniul naţiunii noastre va pregăti sufleteşte şi va încălzi dragostea de frate până la acel grad, când fermecaţi de unirea politică, ne vom închega sufleteşte în unirea de lege şi de credinţă, că... ,,toate se întorc la matca lor firească”.

Mâna mea pe care, cu vlădicii împreună liturghisitori, am pus-o pe capul tău, Nicolae, dându-ţi supremul har al arhieriei, va fi mai norocoasă decât a vrednicului meu înaintaş, a mitropolitului Teodosie, care a hirotonit pe Atanasie,... aicea, sper ca frăţia ta, întâiul arhiepiscop şi mitropolit al României întregită, din aceste părţi, vei contribui a se închega şi întări din nou pe vecie”.(I. Rusu Abrudanu, Patriarhul Miron Cristea... pag.330-335)

Copilul de ţărani păcurari topliţeni şi bistriţeni vede Biserica ca laptele turmei Mielului lui Dumnezeu, care, încălzit la focul dreptei credinţe, primind cheagul harului divin, se încheagă şi se rumeneşte în ,,stâna” străvechilor oieri besi din vechime, Biserica.

După 28 de ani de la hirotonie, profeţia întâiului patriarh român se împlineşte, ca rod al muncii neobosite a celui mai mare mitropolit pe care l-a dat vreodată Bistriţa, Nicolae Bălan, reîntregitorul Bisericii Române din Ardeal, chiar la 1 decembrie 1948, la treizeci de ani de la 1 decembrie 1918. Cel ce a făcut profeţia nu mai trăia în 1948, ca s-o vadă împlinită.

Ţara Bistriţei a dat Bisericii Ortodoxe Române şi alţi ierarhi de seamă pe care i-am omagiat în ansamblul monumental din centrul Bistriţei ,,Panteonul Bistriţei”, precum şi în cartea cu acelaşi nume.

Amintim pe:

Sfântul Pahomie de la Gledin şi el vizionar al unităţii române, imediat după dezastrul provocat de Atanasie Anghel, la 1700. Ucenicii sfântului, în 1724 când trece la Domnul, îi zugrăvesc icoana la schitul Pocrovul Neaţului, scriind pe ea ,,Pahomie, Arhiepiscop al Ţărilor Valahiei, Ardealului şi Moldovei”. El este, după Mihai Viteazul, al doilea român cu autoritate peste întreg neamul românesc.

Alţi mari ierarhi cu origini bistriţene sunt mitropoliţii Moldovei şi ai Basarabiei Iacob Stamate, cu ascendenţi în Domneşti şi Gledin şi mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni din Bistriţa, provenind din familia Banu de pe Câmpie; episcopul lui Petru Rareş, Ioan Layr (Laur); mitropolitul Moldovei Misail de la Cormaia; episcopul Venedict de la Buduş; episcopul lui Petru Rareş, Anastasie, de la cetatea Ciceului, cel care a negociat predarea Bistriţei către domnul Moldovei; mai recent, arhiepiscopul Clujului Teofil Herineanu, din Arcalia şi episcopul Europei de Nord, Macarie Drăgoi, din Târlişua.

Episcopul vicar al Clujului, dr. Irineu Pop Bistriţenul, autorul prefeţei preluată din cuvâtul arhieresc, adevărată ,,laudaţio” la adresa muncii noastre pentru canonizarea sfinţilor bistriţeni şi năsăudeni, deşi este maramureşan din satul ,,besilor”, Băseştiul eroului întregirii de la 1948, Gheorghe Pop de Băseşti, poartă pe umerii săi, ca pe o sfântă cruce, povara acestor mari bărbaţi ai ortodoxiei române din locurile noastre, numele arhieresc, Bistriţeanul.

Pr. prof. Nicolae Feier, Bistriţa