Brâul de Mijloc, Munţii Piatra Craiului - 2

continuare de la

Intrare pe traseu

Parcursul arterei de baza Marele Grohotis (Horjul Mare) este marcat cu triunghi albastru pe toata desfasurarea, ceea ce usureaza strabaterea lui si identificarea punctelor de ramificatie spre traseele alpine.

Pentru cunoasterea in amanunt a regiunii si in dorinta de a scuti oboseala drumului de acces, se poate face sta la cort, in Saua Tamaselului si, uneori, in Poiana Inchisa, unde micul izvor rezolva problema aprovizionarii cu apa.

Tot in zona Umerilor Pietrei Craiului se poate ajunge plecand de la refugiul Spirlea, urmand marcajul banda rosie care, din punctul La Zaplaz, prezinta o ramificatie marcata cu cruce rosie care trece prin Saua Tamaselului, pentru a face legatura cu Muntii Fagarasului (marcaj banda rosie).

Din Saua Tamaselului, urcam spre Umerii Pietrei Craiului, prin grohotisul care-i precede. Dupa ei, condusi de marcajul turistic catre dreapta, pe sub perete, traversam grohotisul care acopera firele de obarsie ale V. Tamaselului, dupa care, fara sa mai vedem in fata Vf. Lancea (Coltul Carugelor), care domina pana acum regiunea cu silueta lui inalta, depasim succesiv cand palcuri de padure, cand zone cu grohotis sau portiuni usor inierbate.

Intervalul ia sfarsit cu un obstacol mai accentuat, dupa care urmeaza grohotisul revarsat pe Valcelul Secundar al Padinei Lancii.

In continuare, poteca marcata ne conduce printr-o zona cu jnepeni si coboara usor in V. Padina Lancii - firul principal, semnalata la intrare cu textul "Valea Padina Lancii". Firul acesteia reprezinta calea de acces prin Poiana Inchisa la Creasta Sudica a Pietrei Craiului (traseu recomandat doar celor familiarizati bine cu escalada).

Dupa aceasta ramificatie, poteca reintra in padure, ocolind pe la baza Vf. Lancea. Intervalul sfarseste trecand pe langa niste blocuri prabusite din perete, urmate imediat de Horjul Mare sau Marele Grohotis, zona enorma acoperita de grohotis.

“Inainte de a ne angaja in traversarea acestui adevarat fluviu de piatra, identificam pe perete denumirea locului: "Peretele Marelui Grohotis". Din punctul mentionat se desprinde catre stanga, prin grohotis, hatasul pentru traseele: Braul Rosu, care constituie si calea de acces pentru traseul Muchia lui Ivan, Traseul Sudic din Peretele Marelui Grohotis, Muchia Rosie si Braul de Mijloc.”

Descrierea traseului

“Din punctul de intrare semnalat in artera de baza urcam prin grohotis, tinandu-ne pe sub peretele Vf. Lancea, ridicat in stanga noastra. Dupa circa 20 minute de urcus obositor, ajungem la baza Peretelui Central, unde, orientandu-ne catre stanga, urcam pana in saua care delimiteaza Vf. Lancea de abruptul Pietrei Craiului.

Din saua amintita coboram in firul principal al Padinei Lancii, vale care constituie calea de acces spre Poiana Inchisa si Creasta Sudica. Urcand pe versantul opus al vaii ajungem pe linia de cumpana care o desparte de Valcelul Secundar al Padinei Lancii.

Pentru a continua traseul Braului de Mijloc ne strecuram in coborare pe la baza Peretelui din Padina Lancii, inaltat in dreapta si dispus in amfiteatru, depasind si talvegul Valcelului Secundar al Padinei Lancii.

Condusi de hatasul braului foarte subtiat ajungem pe linia de cumpana a muchiei urmatoare si patrundem in zona de obarsie a V. Tamaselului, ale carei fire adancite puternic in coasta muntelui le traversam.

La sfarsitul intervalului, braul isi schimba infatisarea, obligandu-ne sa urcam sustinut pana deasupra Umarului de Jos al Pietrei Craiului, unde, la 1920 m altitudine, intalnim Traseul Dunareanu.

Din punctul unde am intalnit Traseul Dunareanu ne strecuram pe sub Umarul de Mijloc, ridicat in dreapta, trecem pe langa o lespede cu infatisarea unui acoperis de coliba, dincolo de care braul se contureaza tot mai bine. In aceasta zona inalta si salbatica, el este acoperit in buna parte de jnepeni, parcursul traversand viroagele si valcelele de obarsie ale V. Barsa Tamasului, unde uneori intalnim ciopoare de capre negre.

Dupa aproape o ora de mers de la Umerii Pietrei Craiului ajungem pe terasa larga, asemanatoare unei gradini suspendate (1900 m), unde braul intersecteaza traseul turistic pe La Lanturi. In acest loc, traseul nostru ia sfarsit.” 

Gabriel Silvasanu, despre Braul de Mijloc. La inceput de august si septembrie am avut ocazia si placerea sa-l parcurg in trei etape diferite.

Nu voi descrie traseul in amanuntime, lucru destul de bine facut de Emilian Cristea, dar voi puncta cateva aspecte pe care le-am gasit interesante.

Braul strabate cea mai frumoasa parte a versantului nord-vestic al masivului, prin locuri de o salbaticie rara. Drumetul trebuie sa aiba o foarte buna orientare in teren, o buna conditie fizica si cel putin cunostinte elementare de catarare. Cei care nu indeplinesc aceste conditii minimale este bine sa nu se aventureze pentru ca multe puncte ale traseului se pot transforma usor in capcane cu urmari dintre cele mai grave.

Intrarea pe Brau se poate face pe trei rute, in functie de lungimea pe care dorim sa o strabatem:

A. Plaiul Foii - Izvorul lui Orlovsky - Malul Galben - Saua Scarii de Fier - Padina lui Calinet (circa 2 ore, vezi si revista Muntii Carpati 1, pagina 47);

B. Plaiul Foii - Poiana Cotofenei - Trecatoarea Termopile (1½ ore, vezi si revista Muntii Carpati 9, pagina 57);

C. Plaiul Foii - traseul Anghelide (3½-4 ore).

Cea mai usoara este ruta B, dar cele mai frumoase si spectaculoase sunt traseele A si C.

Dupa parerea mea, ruta care pune la incercare pe orice drumet ar fi urmatoarea. Plaiul Foii - traseul Anghelide - Braul de Mijloc (facem dreapta cum intersectam Braul de Mijloc). De aici pana la traseul marcat cu banda rosie, La Lanturi, mai avem de traversat patru valcele. Punctul delicat il constituie urcarea unei saritori de circa 8 metri, urmata de trecerea pe o fata expusa, cu prize extrem de friabile; acest loc mi s-a parut cel mai dificil de pe toate rutele amintite si nu este amintit in descrierea lui Emilian Cristea. De retinut, mai ales pentru cei care se incumeta sa ia rucsaci mai mari: pentru aceste rute este preferabil sa mergi cu echipament de stricta necesitate.

Aprovizionare cu apa. Pe toate cele trei rute de intrare in Brau izvoarele se termina cam pe la 1250 m altitudine. In Grota La Ulcior (6 metri lungime, 2,5 m latime, 2,2 m inaltime, 1890 m altitudine), situata la cinci minute de mers de la intersectia traseului Anghelide cu Braul de Mijloc (spre stanga cum mergi din Anghelide) apa se afla foarte putina sau deloc; in august izvorul insemna 4-5 picaturi pe minut, in septembrie era complet sec.

Stefania Costea ne povesteste despre o zi de vara pe Braul de Mijloc. Zorii zilei de 1 august 1999 nu se aratau prea promitatori pentru iubitorii de munte aflati la Plaiul Foii. Dar asteptam de doua zile si ne-am hotarat sa pornim totusi la drum; Max, Alexandru si eu. Tinta, Braul de Mijloc, o portiune ce nu o mai parcursesem, intre Termopile si intrarea in traseul Anghelide, sau, daca ar fi fost timp frumos, pana La Lanturi.

La ora 10 am pornit de la Plaiul Foii, urcand pe V. Podurilor, prin Poiana Cotofenei. Drumul pana la punctul Termopile il cunosteam, pentru ca il mai parcursesem de doua ori. Asa ca dupa doua ore eram pe Braul de Mijloc. Acolo am intalnit cinci persoane din Brasov, care ne-au propus o varianta foarte atragatoare: Braul de Mijloc, Valcelul Caprelor, cu intoarcere prin V. Podurilor. Tentatia de a-i insoti este mare dar, privind cerul, renuntam. Alegerea noastra avea mai multe sanse de a fi dusa la bun sfarsit.

Ne angajam asadar in traseu, dar dupa nici 20 de minute de mers se lasa o ceata deasa care ne inchide orice perspectiva sau posibilitate de orientare de la distanta. Ignoram acest avertisment si continuam sa inaintam, orientandu-ne din ce in ce mai greu, dupa marcajele extrem de rare sau momaile presarate ici-colo. De mare ajutor ne-au fost niste fire de rafie colorate, legate de jnepeni de-a lungul traseului. Am aflat apoi ca ar fi fost puse cu ocazia unui concurs turistic.

Urmam poteca (?) peste portiuni cu grohotis, ocolim pereti, ne cataram… Ceata se ridica la un moment dat pentru vreo trei minute, permitand vizibilitate intr-un moment total nepotrivit, pentru ca eram angajati in urcarea unei fete destul de expuse. Trecem si acest hop.

Dupa un mic palc de jnepeni, in unul fiind binecuvantatul fir de rafie, Max, care este mereu in fata, ne asteapta. Acum incotro? In spate, dupa un mic ocolis, prapastie; in dreapta, de asemenea; in stanga, tot abrupt, dar nu chiar atat de inspaimantator. Decidem ca Max sa plece in stanga iar noi ne invartim in jurul locului, incercand sa gasim ceva. Imediat ce a pornit de langa noi, Max a disparut in ceata. Incepem sa strigam mereu. In sfarsit, ne anunta ca a gasit un semn. Ceata se ridica cateva minute, suficient ca la picioarele noastre, undeva jos, sa vedem poteca.

Mai deasa ca inainte, ceata coboara din nou, iar noi pornim pe urmele lui Max. Traversam un valcel si ne repliem langa unul din putinele semne de marcaj intalnite. De acum, ceata are un aliat: ploaia. Ne punem pelerinele, in timp ce picaturile ne izbesc, reci si dusmanoase. Traversam un grohotis si iarasi ne gasim in impas. Decidem ca Max sa urmeze niste momai care merg in jos, Alexandru sa-si incerce norocul mergand drept in sus, iar eu sa astept, strigandu-i mereu, pentru a pastra legatura. Trecuse o ora si jumatate de cand se lasase ceata si ne intrebam daca ne-am putea intoarce pe drumul pe care venisem pana aici.

Max se intoarce dezamagit, dar de undeva de sus, prin ceata, Alexandru striga ca a ajuns La Ulcior. Ne privim cu neincredere; poate se inseala. El este cel mai mic, 15 ani. Urcand, ne revine buna dispozitie, constatam ca este adevarat. (Din zona superioara a Poienii cu rododendroni sunt trei posibilitati de a traversa grohotisul V. Vladusca si a urca La Ulcior. Cu Mircea Florian, in 1969, am marcat varianta de jos, cea mai putin expusa. Max se pare ca a folosit cea mai de sus varianta, cu 2-3 zone expuse. Alt loc unde cred ca s-au ratacit mai inainte se afla la traversarea V. Cioranguta, unde cei care nu cauta cu atentie orice verde urca pe firul vaii, nevenindu-le sa creada ca trebuie abordata placa stancoasa, aparent inaccesibila, de pe versantul opus. - Dinu Mititeanu)

Ne adapostim in mica grota, exact la timp, caci ploaia care se mai domolise incepe din nou, cu mai multa furie. Ne potolim setea cu apa colectata din grota si ne refacem puterile cu biscuiti, lamaie si miere (Debitul sursei din grota v-a fi intotdeauna influentat nu prioritar de cantitatea de apa care se scurge spre ea ci de argila de pe micile conducte din stanca care obtureaza sau nu curgerea. - Ică Giurgiu). Mirosim cele cateva flori de cimbrisor, culese in fuga pe drum, asteptand sa se opreasca ploaia. 

Cand consideram ca momentul este potrivit, pornim la drum. Nici nu am ajuns bine in locul unde Braul intersecteaza traseul Anghelide si ploaia incepe iar, ca un potop. Zburam la vale, prin grohotisuri si intram in Canionul Negru. Nu mai e timp sa ne gandim cat este de dificil sa cobori pe stancile ude, pentru ca de sus, de pe pereti, apa se napusteste asupra noastra in cascade inghetate si a inceput sa bubuie.

Depasim cu grija pasajul delicat din Poarta Mica (de la baza Santinelei), cand incepe grindina. Fiecare bubuitura este insotita de valuri de grindina. Din fericire, nu este mai mare decat unghia. Strabatem traseul printr-un suvoi de apa care curge amestecata cu namol si grohotis pe pantele abrupte ale muntelui.

Si de parca toate astea nu ar fi fost de ajuns, de undeva de sus incepe o avalansa de pietre. Pelerinele sunt, de mult, doar o parere. Dupa o ora de la intrarea in traseul Anghelide am ajuns in punctul unde incepe efectiv coborarea pe V. Vladusca. Dupa 10 minute, ploaia se opreste. Apare soarele, dar nu mai mult de 15 minute. Oricum, este un ragaz binevenit, in care ne incalzim putin si ne schimbam partial, cu haine uscate, din rucsac.

La sase ore de la plecare sosim la cabana, tot prin ploaie. Ne revedem cu brasovenii intalniti de dimineata. Ei fusesera ceva mai norocosi, grindina ii ocolise. Am mai asteptat inca patru zile, in zadar, vremea buna. Cimbrisorul, cules in fuga, a fost pastrat pentru zilele de iarna, pentru vremea ceaiului si povestilor. 

Pe Brâul de Mijloc

Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) 

Anul 1976. I-am propus doctorului Iliescu să facem o incursiune în Piatra Craiului. A venit și fiul său. Am plecat într-o sâmbătă, către ora prânzului. Aveam timp destul să ajungem pe lumină la cabana Garofița Pietrii Craiului (https://sites.google.com/site/romanianatura14/carpatii-meridionali/muntii-piatra-craiului/marele-grohotis-si-ceardacul-stanciului ). Am parcat mașina și am început urcușul către Șaua Tămășelului, acolo unde vream să întindem corturile. În scurtă vreme mi s-a declanșat o criză de astm. Aveam la mine tot ce trebuia ca să o stăpânesc. Doctorul Iliescu îmi cunoștea bine stările nefericite, era medicul meu curant și știa bine ce este de făcut. Parcă mă simt tentat să amintesc o întâmplare medicală petrecută în cabinetul doctorului cu care urcam acum. Așteptam să intru în cabinet și chiar atunci s-a declanșat o criză de astm, violentă. Doctorul nu m-a trimis în spital, cum poate i-ar fi fost la îndemână. A anunțat afară celor care așteptau că are un caz grav și nu mai poate primi pe nimeni în ziua aceea. S-a chinuit cu mine vreme îndelungată, 5-6 ore, mi-a făcut atâtea injecții câte au trebuit să-mi revin. În târziul după amiezii, când pe culoare nu mai rămăsese decât femeia de serviciu, mi-am revenit și am plecat acasă împreună. Atunci i-am spus doctorului că nu mai cred că voi mai urca pe munte niciodată. A venit răspunsul prompt: ,,ba o să mai urcăm pe munți împreună, o să vedeți!”. Și a avut dreptate, eram acum în Piatra Craiului.      

Am ajuns în Șaua Tămășelului mai pe înserat. Mai încet de cum am fi vrut, dar ajunsesem. Doctorul îmi luase cortul, fiul său rucsacul, al lui în spate și al meu în față…

Dimineața m-am trezit de parcă nu pățisem nimic. Bagajele inutile le-am lăsat în cort, sperând că nimeni nu ni le va lua. Ne-am refăcut rezerva de apă. Apoi ne-am întins la drum. Mai întâi pe poteca de sub abrupt. Asta până am ajuns la firul Padinei Lăncii. Pe acolo vream să mergem. Nu eram prima oară prin locurile acelea. Știam săritorile, una mai cu precădere, la care mai de mult ajunsesem cu Grig și frânghia lui de rufe luată de acasă. Atunci ajunsesem în fața săritorii, fără să știm cum să pășim mai departe. Dar avusesem noroc cu doi cunoscători care un timp au așteptat ca noi să urcăm. Când au văzut că nu aveam habar de locurile pe care trebuia să le depășim ne-au rugat să-i lăsăm pe ei să treacă. Din doi pași au fost deasupra săritorii. Acum vedeam cum să depășim acest prim obstacol mai dificil. Mai departe am trecut o porțiune spălată, pe care a trebuit să fim mai atenți. După care am pătruns pe poteca Brâului de Mijloc (descries integral, cu imagini explicate, la https://sites.google.com/site/romanianatura2/carpatii-meridionali/piatra-craiului/braul-de-mijloc-piatra-craiului ). Belșug de jnepeni, urcușuri și coborâșuri, bogăție de flori și undeva în lungul potecii, la un loc ceva mai larg, o piatră cu însemnele ,,loc de cort”. Poteca era ca întotdeauna încântătoare și știam că așa ar fi fost și în continuare, dar noi ne-am oprit la Grota cu Urcior. Acolo unde din tavan cădeau picături de apă, fiecare alimentând o cutiuță de conservă în care se adunau. Turiștii însetați găseau aici câte o gură de apă vie!            

Drumul nostru pe Brâul de Mijloc luase sfârșit. Nu ne mai rămăsese decât să coborâm prin locurile prin care se făcuse o potecuță. Sigur abruptă și doar într-un singur loc, pe o spălătură, ceva mai delicată. Când am sfârșit coborârea pe stâncăriile locului am ajuns într-o potecă bine bătută și curând și la refugiul Crăiței (https://sites.google.com/d/1IJ4S41YF-emkLO3V_df8nK1saqGgbtHU/p/1VkPRU_PqNDy88rlKmqJuxg8oW4Mxxvi-/edit ), ctitoria lui Mircea Florian, la care tot dânsul mă adusese acolo prima oară. Acum doar doream să trecem pe acolo și oricum n-am fi putut rămâne pentru că veniseră alții mai dinainte și cabana nu avea decât patru locuri. Noi am coborât până am prins poteca Brâului de Jos, sigur mai comodă decât a celui de Mijloc. Pe poteca acestuia am ajuns în locurile de sub Șaua Tîmășelului, acolo unde se găsea izvorul la care coboram mereu când ajungeam pe creasta de sub Umerii Pietrii Craiului. Ne-am luat apă cât să ne ajungă până a doua zi când am coborât la cabana Garofiței din Valea Dragoslăvenilor.

                                                                                                                   (vezi de aici, Lanţurile, iarna)

vezi toate traseele din Munții Piatra Craiului, la

Donează 30 de lei