Căldarea Țigănești, în nordul Munților Bucegi/ turism, fotografie, speologie, schi, alpinism

continuare de la

Țintind baza circului superior al Țigăneștilor; pe măsură ce ne apropiem profilul transversal al văii se transformă treptat din V în U. Panta se mai potolește, întâlnim chiar mici coborâșuri și oricum înaintăm mai ușor. După un parcurs în direcția generală sud-vest de vreo ¾ ore socotit din șa (incluzând și operațiile de echipare și dezechipare) atingem Lăculețul Țigănești pe care de abia îl identifi-căm sub zăpada orizontală, datorită și umidității care răzbate pe alocuri la supra-față. Suntem la cota 2050 metri, lângă indicatorul care ne arată pe aceeași potecă întâi bandă galbenă și apoi roșie, prin Șaua Țigănești și Colții Clincii la Poarta și la Bran  drum de vară, 4 ore.

Din acest punct părăsim poteca și pătrundem în „necunoscut”: începem scotocirea căldării de obârșie a Văii Țigănești, o incintă aproape semicirculară, flancată la dreapta (vest) de culmea omonimă, în fund (sud) de Muntele Scara iar la stânga (est) de Padina Crucii. Avansăm 200-300 de pași în amonte, pe axul căldării; uriașe blocuri eratice răsar din mijlocul pânzei de grohotiș pe care mai mult o ghicim pe sub cuvertura de nea. Suntem în dreptul morenei frontale a căldării, vestigiu al uriașului travaliu săvârșit în timpuri imemoriale de ghețarii cuaternarului. Privim în jur: circul dispus în amfiteatru e mai curând modest ca dimensiuni, comparabil cu căldarea întâia a Văii Morarului. Fundul lui e drept și ușor înclinat de la sud sud-vest spre nord nord-est. Pereții aproape verticali din fundal și cu pante variabile pe laturi sunt brăzdați de câteva hornuri obturate sus spre coamă de cornișe amenințătoare. Hornul Mare al Țigăneștilor este cel mai impunător și totodată cel mai ușor accesibil. Nici celelalte nu par a constitui obstacole insurmontabile pentru cei cu chemare de alpiniști, cu dotare și experiență, evident respectând cu strictețe regulile „jocului” cu zăpada! Sus, în drepta noastră (nord-vest), un pinten stâncos - acum în parte dezgolit de zăpadă - ascunde în spate un mic golf al căldării. El se arată a fi o posibilă cale de acces, mai lesnicioasă, în poteca de creastă Scara - Țigănești. Traversăm urmele de avalanșe: limbi de zăpadă alcătuite din bulgări care cresc ca mărime înspre vale; contactul nemijlocit cu ele ne face mai precauți. Fideli scopului declarat vom continua să dăm ocol căldării, de la dreapta spre stânga. Sus, spre coama Țigăneștilor, credem că deslușim prezența unor cunoscute formațiuni stâncoase - Colții Țigănești și Hornul La Scară - care se rânduiesc de-a lungul potecii Omu - Colții Clincii (vezi și). Oprim mărșăluirea pe schiuri pe la vreo 2200 metri altitudine, într-un punct aflat cam în prelungirea Hornului Mare al Țigăneștilor. După ce ne asigurăm că zăpada e stabilă, ne lansăm într-o prelungă și lină coborâre oblică pe sub clina vestică a culmii Padina Crucii. Stopăm cam în linie cu Lacul Țigănești, rămas în stânga și mai jos.

Etapa care urmează constă în traversarea pe zăpadă a capătului sudic al Padinei Crucii, până în căldarea superioară a Mălăieștilor. Cântărim de la distanță cele trei șei care se desenează pe creastă și optăm pentru cea din stânga (nord), care pare mai ușor accesibilă. Biruim fără probleme speciale înălțimea care ne desparte de cota de aproximativ 2200 m a curmăturii, ajutați din nou de colțari și bețe. Acolo sus, ceea ce ni se oferă ochilor este copleșitor. Spre sud, zidul redutabil al culmii Scara, prelungit spre stânga, înspre Omu; spre vest, creasta zimțată Țigănești - Velicanu; către est, silueta impozantă a Bucșoiului. În jumătatea de nord a orizontului se deschide larga Depresiune a Țării Bârsei, în fundal cu o cunună de munți. Scotocim cu privirea, fără succes, după un uitat traseu alpin (Turnul cu Zade din Mălăiești), despre care știu doar că este situat pe aceeași Padină a Crucii, accesibil din valea spre care ne pregătim să coborâm. Din punctul de belvedere unde am ajuns, analogia cu un alt ungher carpatin capătă în mod frapant contururi: pare că ne-am afla pe Culmea Drăgușului din Munții Făgărașului, în „umbra” Gălășescului; în locul Circului Țigănești s-ar situa Căldarea și Iezerul Viștișoara); dincolo, spre răsărit, Căldările Sâmbetei le-ar înlocui pe cele ale Mălăieștilor, iar spre miazănoapte o altă „țară” mândră, cea a Făgărașului, s-ar substitui celei a Bârsei.

Pe versantul estic - mai priporos - care se lasă sub noi, coborârea în Valea Mălăiești se arată a fi mai complicată. O începem din următoarea înșeuare spre sud. La echipamentul de la urcare mai adăugăm de astă dată o cordelină, pentru asigurarea „cercetașului”. Descoperim lesne un hornuleț primitor, orientat pie-ziș către dreapta. La baza lui prindem un brâneag clar și destul de lat. Acesta are un traiect ușor descendent înspre stânga și intersectează un bine individualizat (chiar și sub zăpadă) hățaș de oi pe care îl urmăm spre dreapta (sud) preț de 100 metri. Am ajuns cam la jumătatea pantei care de aici începe să se îndulcească. Montăm schiurile și ținând tot dreapta, oblic, atingem degrabă fundul căldării fi-nale a Mălăieștilor, pe la cota 2070 metri, nu mult sub intrarea în Hornul Mare al Mălăieștilor.

Prin aceasta inedită traversare a Padinei ne asigurăm o excelentă și prelungă coborâre pe schi de-a lungul celor trei căldări ale Văii Mălăiești, fără obstacole, până la cabana Mălăiești. Poteca de vară nu este trebuincioasă; noi urmăm fidel albia văii, până în căldarea a doua, poposind la indicatorul de marcaje de la răs-crucea spre Brâna Caprelor, la cota 1920 metri. Ne aflăm într-o vastă și măreață căldare glaciară, vegheată spre sud-est de pereții vertiginoși ai Bisericuței (Turnului) Mălăieștilor. Profităm de facilitatea de deplasare pe care ne-o conferă miraculoasele tălpici curbate spre a inventaria și compartimentul de la est al căldării care pătrunde adânc în pieptul Bucșoiului. Ținând tot pe la baza abruptului ajungem deasupra pragului înalt și prăpăstios care ne desparte de circul 3 (coborâre inaccesibilă). Revenim deci spre vest în firul principal, până la poteca de vară care coboară de-a coasta, pe flancul stâng al văii. Noi ne angajăm cu prudență, în ocoliri strânse, direct pe jgheabul înclinat al văii dintre cele două căldări. Lăsăm apoi să curgă în voie coborârea, când de o parte, când de alta a albiei Mălăieștilor - tot mai largă și ospitalieră. Ne ispitește acum analogia cu Valea Sâmbetei, mai sus de cabană. Punem punct alunecării doar la joncțiunea cu poteca Take Ionescu care leagă cabana Mălăiești cu Pichetul Roșu și Buștenii. Suișul final spre stânga ne conduce, după câteva minute, la cabană (cota 1720 m).

Socotim că frumusețea, varietatea și ineditul circuitului propus recomandă și justifică alegerea unui ritm de parcurgere pe îndelete, cu popasuri în punctele de orientare și panoramă, respirouri pentru ajustare, pauze pentru observație, foto-grafie și chiar stăruirea prelungită pe câte o pantă mai dătătoare de senzații. În aceste circumstanțe evaluăm durata totală a rutei noastre la 5 +/- 1 ore.