Vârful Pop Ivan, 1937 metri, Munţii Maramureşului

Trecem prin satul Crasna si casele parca nu se mai termina. Stau risipite in lungul drumului. Urcam mereu si simtim din plin apropierea muntelui. Se inmultesc poienile cu faneata, aproape de timpul cositului. Poate tocmai de aceea observam casoaiele ciudate, cu cei patru pari din colturi strabatand acoperisul, care sunt asa tocmite sa poata cuprinde cat mai mult fan, prin inaltarea acestuia. Oamenii de pe aici invatasera glisarea si eu ma straduisem in facultate pentru asa ceva!

Valea se ingusteaza si cand ajungem din nou la larg, la cariera cum i se spune pe aici balastierii, sosim la o rascruce de drumuri si de ape. Aici, apele Rapei si Tomnatecului se unesc si mai departe, pe unde tocmai venisem, fac impreuna Valea Frumuseaua. Pe Valea Tomnatecului pare a fi un marcaj cu triunghi rosu, dar nu pe acesta trebuie sa mergem. Oarecari informatii izbutim sa luam. Apucam pe langa casa silvica, pe drumul de pe muchia dintre vai. Catava vreme urcam din greu pe drumul abrupt, de taf, apoi ni se pare ca prin padure apare o umbra de poteca, ravasita de curand. Pe acolo apucam si multa vreme ii urmarim scormoneala frunzisului jilavit. Cand pare a se termina, apucam spre dreapta si iar ajungem la drumul parasit nu de multa vreme. Curand intalnim o turma de oi, ce cobora spre vale. Unul din ciobani ne spune cum ajungem la stana lor, cea din Rapa. ,,E singura de pe aici si nu aveti cum sa n-o nimeriti”.

Si pornim voiniceste mai departe. Apare plaiul si curand ajungem la primul reper amintit de cioban, un vechi bordei inca bun de utilizat, aflat intr-o lume a steviei. Poposim, ne facem datoria, telefonic, fata de graniceri, ne anuntam prezenta in zona; mai departe incercam sa gasim poteca stanei. Urcam mult si din greu si pana la urma chiar gasim o poteca cu urme proaspete de copite. Cand ne dam seama ca ne indreptam spre creasta muntelui si stana tot nu a aparut, apare ingrijorarea locurilor necunoscute in care ne aflam. Floriana urca pe varful din fata, cel al Paltinului, acolo de unde chiar vede stana la care trebuia sa ajungem, atat de jos, de nu ne vine sa pierdem bunatate de altitudine, cucerita cu greutate. De unde suntem zarim si coama alpina a Varfului Pop Ivan, dar pe sub poalele Paltinului si o poteca, ce pare a duce la un izvor, cel al Granicerilor, judecand dupa harta pe care o aveam. Pana la urma pe aici o luam, pe poteca clara si seara poposim la stana din Capul Grosilor.

Cam amarati, de un aparent esec al zilei care se termina in luminile molcome ale apusului. Aflati in fata cu profilul inalt al Farcaului si Mihailecului, unul din telurile noastre, in spate cu coama inalta ce ducea spre Pop Ivan, ni se pare ca tocmai am ratat excursia. Inoptam la stana curata si confortabila, cu toale maramuresene asternute pe lavita, cu sobita inauntru care ne-a facut sa nu simtim racoarea muntelui si mai ales cu de-ale gurii puse pe masa cu darnicie. Apoi capatam si sfaturi pentru ziua care urma. Cum sa ajungem pe Pop Ivan, mai repede si fara rucsaci in spate.

Si dimineata, sub un cer albastru, fara pic de nor, pe la izvoarele de sub creasta, urcam spre Pop Ivan. Gasim pe creasta, indata ce ajungem acolo, o potecuta firava. Pasim in apropierea granitei si nu putem sa ne dumirim daca suntem la ucrainieni sau la ai nostri. Depasim o zona cu jnepeni, apoi curand ne aflam in fata unei minuni. O poiana cu narcise la aproape 1800 m. Urcam mereu, depasim varf dupa varf. Arareori gasim un fel de stalp de beton, borna de granita, pe el cu niste dungi colorate, parca romanesti, parca ucrainiene. Doar numarul aflat pe ei, 360 si ceva, asa cum fusesem informati mai de mult, ne fac sa stim ca suntem inca in tara noastra. Parca nici nu ne este teama de granicerii straini, cam rai dupa cat ni se spusese. Depasim Varful Rapa (1873 m), dar si altele tot inalte, pana a nu ajunge pe cel dorit. Pe versantul ucrainean, zapada multa si caldari glaciare ce par a se ascunde sub neaua aflata din belsug, ramasa de asta iarna si cornise agatate pe coasta muntelui, lacuri alpine, chiar daca ele vor fi doar temporare. Coastele nordice ale muntelui seamana nespus cu cele fagarasene.

Incantarea este cu atat mai mare, cu cat peste tot locul intalnim flori dintre cele frumoase. Ici-colo gentiene, pe alocuri clopotei de stanca, ciorchine si raspanditi printre stanci si ceva mai aproape de varful cel mare, ghintura patata, galbena cu picatele maronii, care ne starneste entuziasmul. Apoi vine si varful si pe nicaieri nu ne dam seama in ce tara suntem. Doar obeliscul din varful Pop Ivan-ului, aflat la 1937 m, cu inscriptii in alfabetul slav, ne amintesc ca am cam depasit granita. Peste tot e liniste si ochii cuprind privelisti in toate partile. 

In continuare, creasta Muntelui Serban pare a fi la fel de alpina si cine stie, poate candva ajungem si acolo. Mai departe imaginea masiva a Farcaului si Mihailecului acopera orizontul si noi ne gandim si la legenda Lacului Vinderel, cel „fara de fund”. Apoi, sub bataia vantului de creasta, taios, incepem coborarea spre stana unde ne lasasem rucsacii. Dupa amiaza acolo ne apuca si o ploaie cu ceva trasnete, dar noi dormim somn de ne‘ntors, pe toalele colorate.

Apoi un ramas bun de la amfitrioni si coborim pe drumul de taf, noroios cat cuprinde. Pana jos, aproape de Valea Repedei, langa casa granicerilor de la Smereceni, nu ne mai oprim. Nu ne induram sa intindem cortul si cei de la dormitorul langa care poposisem ne imbie la o noapte in podul cu fan proaspat cosit. Acolo petrecem somn adanc, mai ales ca scapasem de cuibul de viespi aflat la intrarea in pod.

A doua zi incercam sa ajungem pe Farcau si nu atat pe el cat la Vinderel. Sfaturile luate nu ne indruma chiar pe drumul cel mai scurt si astfel ajungem la unul lung, pe vale, la Piciorul Dancului. Imi dau seama ca drumul cu urcus abrupt si poate lung le ingreuneaza mersul celor tineri daca i-as fi insotit, asa ca ma intorc la rucsacii lasati in podul cu fan. Ei insa ajung pana sus, atata cat sa vada, cam de departe, lacul mult dorit. Mai catre dupa amiaza ne regrupam. Ne strangem lucrurile si coboram alene spre satul Repedea, de unde ultimul lucru care ne-a mai ramas de facut este drumul pana la gara. Cu imaginile departate ale crestelor inalte pe care fusesem, cu cele ale versantilor apropiati, cand inverziti, cand acoperiti de brad, cand cu crestele mari ale Tiblesului sau Rodnei inaltate spre cer, privim cu parere de rau culorile asfintitului ce sfarsesc pe ferestrele trenului care ne departeaza de locurile de abia indragite.

Donează 30 de lei