ocol.ro
Picea abies este o specie predominant întâlnită în pădurile de conifere de la noi. Creşte în toată Europa în afară de regiunile sudice, formând păduri întinse. Este un arbore de talia I, cu o coroană piramidală și ramuri secundare pendule. Frunze sunt aciculare, dispuse radial. Conuri sunt mari și pendule.
Incadrare sistematică:
Încrengatura: Pinophyta
Clasa: Pinopsida
Ordinul: Pinales
Familia: Pinaceae
Genul: Picea
Denumire științifică: Picea abies
Denumire populară: Molid
Originea şi arealul de răspândire:
Arealul general al molidului este exclusiv european, mai întins decât al bradului, cu un contur foarte neregulat, apărând în următoarele masive muntoase central şi est europene: Alpi, Jura, Vosgi, Pădurea Neagră, Harz, Carpaţi, Alpii Dinarici, Rhodopi. Lipseşte din munții Pirinei şi Apenini. Din Alpi urcă în Scandinavia, spre nord-est merge până în regiunea Cazan unde se întâlneşte cu Picea obovata, coboară spre Carpaţi (evită zonele stepei ruseşti de la nord de Marea Neagră); se întinde de-a lungul Alpilor Dinarici, apare insular în munţii Apuseni şi Balcani; în nordul arealului devine arbore de câmpie. În nordul continentului este zona majoritară a arealului: Scandinavia şi nordul Rusiei. (Clinovschi F., 2005)
În România molidul este specie montană şi subalpină, constituind subzona fitoclimatică a molidului. El ocupă 22% din suprafaţa fondului forestier (peste 1 milion de hectare) şi apare în întregul lanţ carpatic, cu excepţia Semenicului, Almăjului, Locvei. (Clinovschi F., 2005)
Limita superioară altitudinală în Carpaţii Orientali este de 1500-1550 m, în partea nordică, iar în Carpaţii Meridionali este de 1700-1750 m, max. 1860 m în Munţii Sebeşului (coincide cu limita superioară a pădurii). Ca arbore izolat urcă la 2000 m în munţii Rodnei şi Călimani. (Clinovschi F., 2005)
Limita inferioară de apariţie a molidului este la (600) 700 -800 m în Carpaţii Orientali şi 900-1000 m în Carpaţii Meridionali. În lanţul vulcanic Călimani-Harghita, atinge altitudinea minimă (500 m în nordul Moldovei, 538 m la Gurghiu). Creşterile maximale din punct de vedere zonal le înregistrează pe valea Bistriţei, la Tulgheş, Broşteni, Cârlibaba, Ciuc, unde molidul îşi manifestă caracterul de specie pionieră, având pe alocuri caracter invaziv. (Clinovschi F., 2005)
Descriere morfologica şi particularitati biologice:
Specie indigenă de talia I, molidul poate ajunge frecvent 30-40 m înălţime, excepţional 60 m, şi până la 2 m diametru. (Clinovschi F., 2005)
Înrădăcinarea este trasantă, astfel încât molidul poate vegeta pe soluri superficiale, stâncoase, dar îi conferă o slabă rezistenţă la vânt. Ce regulă generală, molidul are un sistem radicular cu o mare plasticitate ecologică, în funcţie de regimul hidrologic, substrat, temperatura solului etc. (de exemplu este foarte dezvoltat la arborii izolaţi). (Clinovschi F., 2005)
Tulpina este dreaptă, cilindrică cu elagaj destul de greoi.
Scoarţă brun-roşcată, uneori cenuşie, netedă numai la început, în tinereţe se desface în solzi subţiri pergamentoşi, iar la bătrâneţe formează un ritidom roşu-brun cu solzi oarecum rotunjiţi şi concavi (“sticle de ceas”), cu fundul crăpăturilor roşcat; scoarţa conţine 6-18% tanin. (Clinovschi F., 2005)
Lemnul fără duramen evident, mai alb decât la brad, este moale, uşor, rezistent, superior calitativ celui de brad; în anumite staţiuni apare aşa-numitul “lemn de rezonanţă” cu calităţi tehnologice deosebite. (Clinovschi F., 2005)
Coroana este piramidal-conică până la vârste înaintate, fapt ce determină deosebirea de brad de la distanţă; ramurile sunt dispuse verticilat pe trunchi, iar cele din mugurii proventivi sunt aşezate neregulat între verticile. (Clinovschi F., 2005)
Lujerii sunt glabri sau rar pubescenţi, bruni-roşiatici sau gălbui roşiatici presă raţi cu proeminenţe decurente (pe care se inseră acele) ce dau un aspect brăzdat, zgrăbunţos. (Clinovschi F., 2005)
Muguri nerăşinoşi, cei terminali conici, cei laterali ovoizi.
Frunze aciculare, persistente, 1-2,5 cm, rigide, ascuţite, uşor încovoiate, tetramuchiate, cu secţiune rombică, verzi închis; durează 4-7 ani, iar după uscare cad imediat, pe lujer rămânând urmele perniţelor proeminente. (Clinovschi F., 2005)
Flori sunt unisexuat monoice. Cele mascule sunt sub formă de amenţi, au 2-3 cm, sunt gălbui roşiatici, împrăştiate uniform în toată coroana şi produc o mare cantitate de polen; iar conuleţele femele sunt roşii-carmin sau galben-verzui, erecte, se formează în partea superioară a coroanei din mugurii terminali ai ramurilor laterale. Molidul înfloreşte în aprilie-iunie, în funcţie de mersul vremii şi etajul fitoclimatic. (Clinovschi F., 2005)
Conurile sunt de 10-15 cm, verzi sau roşii în tinereţe, la coacere brune, pendente, cu solzi persistenţi necăzători, subţiri, romboidali, cu vârful trunchiat, emarginat sau chiar încreţit; bracteile sunt neevidente, mici şi lipite de baza solzului. (Clinovschi F., 2005)
Seminţele au 4-5 mm, sunt brune închis, fără pungi de răşină, cu o aripioară de 12-16 mm de care se desprind uşor. Acestea sunt prinse în aripioară ca într-o linguriţă. La 1 kg intră circa 150000 seminţe. Maturaţia este anuală, prin octombrie, iar după coacere solzii se depărtează şi eliberează seminţele. Conurile cad întregi mult mai târziu. (Clinovschi F., 2005)
Maturitatea la 30 ani izolat şi la 60 ani în masiv.
Periodicitatea fructificaţiilor este, de obicei, la 3-4 ani, iar în regiunile înalte la 7 -8 ani. Puterea germinativă este de 70-80%, cu păstrarea acesteia până la 4 ani. (Clinovschi F., 2005)
Creşterile sunt încete în primii ani (5-6 cm în primul an), de la 8-10 ani devenind foarte active; în condiţii staţionale bune, la 120 ani produce 16 m3/an/ha. (Clinovschi F., 2005)
Longevitate până la 600 ani, fiind mai puţin longeviv decât bradul.
Metode de înmulţire:
- prin seminţe. (Mănescu Cristina, 2010)
Exigente biologice și ecologice:
Molidul este o specie care creşte încet, este rezistentă la ger, suportă semiumbră și este sensibilă la secetă. (Mănescu Cristina, 2010)
Molidul este o specie continentală, montană şi subalpină, de climat rece şi umed. Este mai puţin pretenţios decât bradul, dar mai exigent decât pinul silvestru, fiind sensibil la secetă, în special în primii 2- 3 ani. Se poate instala şi pe soluri cu exces de umiditate, în turbării, dar are o stare de vegetaţie înceată. Faţă de sol, molidul este puţin pretenţios, preferând soluri nisipo-lutoase, slab scheletice, afânate, mijlociu profunde, reavene, moderat acide; se dezvoltă şi pe podzoluri foarte acide cu condiţia să fie afânate şi cu umiditate suficientă, iar pe solurile uscate are o dezvoltare slabă. (Clinovschi F., 2005)
Are un temperament de semiumbră, rezistând sub masiv până la 20-30 ani, însă îşi reactivează greu creşterea. (Clinovschi F., 2005)
Litiera molidului se descompune foarte greu şi parţial, dă naştere la humus brut, acidificând solul, fapt ce determină crearea unui fitoclimat intern caracteristic acestei specii. (Clinovschi F., 2005)
Dat fiind faptul că molidul este o specie cosmopolită (areal întins), el are o largă plasticitate ecologică, fiind adaptată la diferite condiţii de mediu prin intermediul a numeroase rase climatice locale şi ecotipuri. (Clinovschi F., 2005)
Importanţă economică şi ecologică și utilizare:
Importanţă economică:
lemnul este foarte valoros (greu, elastic, trainic, estetic) folosit în industria mobilei, cherestea, celuloză şi hârtie, P.A.L., P.F.L.;
lemnul de rezonanţă este utilizat la instrumente muzicale şi construcţii aeronautice;
în subsidiar, se mai utilizează taninul din scoarţă (6-18%), răşină din lemn, iar din cetină se obţin uleiuri. (Clinovschi F., 2005)
Importanţă ecologică şi silviculturală:
molidul este creator de mediu specific, sub coronament mediul fiind umbros, rece şi umed, lipsit de curenţi puternici de aer. (Clinovschi F., 2005)
Se poate planta în parcuri, grădini - solitar sau în grupuri.