Lovituri din umbră

Golpes desde la sombra


Lovituri din umbră / Golpes desde la sombra / Strikes from the shadow / Удары из тени

Introducere la tema... făcută de admin:

Câinii, se unesc în fața lupului, hienele se unesc în fața leului.

Iată un exemplu pe care scriitorii broșurii (Ion Topolog / Paul Antim) îl atribuie ca fiind dat de către Decebal unor soli primiți, la a lui curte.

Pilda e pildă. Fiecare o înțelege cum poate și o aplica la ce crede el că i se potrivește (ca și cu o haina... în cabina de probă, fiecare își trage haina pe propriul sau corp, și nu pe al altuia).

Cine vrea să citească broșura întreagă, trebuie să caute versiunea PDF a cartii "Lovituri din umbră" (volumul 37 din "Clubul Temerarilor) care ii are ca autori pe Ion Topolog și Paul Antim).

Cum spuneam, e o carte de gen "capă și spadă" care, pe mine, când am citit-o, ca copil, m-a încântat.

Unul din exemplele mai relevante, mi-a lipsit mereu atunci când am vrut să-l folosesc ca analogie, pentru o istorie sau alta a vieții reale.

De aceea l-am scos, când... tehnic, am ajuns la posibilitatea de a putea să fac asta si, îl pun aici, mai la îndemană.

Sunt contemporan vremurilor în care Băsescu a fost "ciotul" în care s-a impiedicat vreme de zece ani "aliotmanul roșu", "copii iepocii de aur", "copii" de teapa unuia ca ponta, ca antonescu și ca cei ce i-au urmat.

Cărțulia a fost interesantă pentru sufletul meu de copil, la vremea când am citit-o (probabil prin anii 1970-1972), și a avut câteva "faze" care mi-au râmas lipite, și ne-despărțite... de suflet.

O broșură dragă mie, din copilărie, pe care sper s-o mai am încă pe-acasă (la 3000km distanță), în mica mea bibliotecă, dar care broșură îmi rămăsese fără coperți, și... nu-i mai găseam cu nici un chip niciun element de identificare a numelui scriitorului sau al broșurii.

Noroc cu apariția minunii ăsteia de-i zice "internet" și în care, după multe "săpături", am reușit să o gasesc și . . . să o aduc și aici, ca să o pot împărtăși online și altora.

Vis al meu este să ajung să dispun de timpul necesar transcrierii și traducerii... cel puți în spaniolă, a cuprinsului paginilor expuse aici.

Column 1.

The original text


Introducere.

Câinii, se unesc în fața lupului, hienele se unesc în fața leului.

Iată un exemplu pe care scriitorii broșurii (Ion Topolog / Paul Antim) îl atribuie ca fiind dat de către Decebal unor soli primiți, la a lui curte.

Pilda e pildă. Fiecare o înțelege cum poate și o aplica la ce crede el că i se potrivește (ca și cu o haina... în cabina de probă, fiecare își trage haina pe propriul sau corp, și nu pe al altuia).

Cine vrea să citească broșura întreagă, trebuie să caute versiunea PDF a cărții "Lovituri din umbră" (volumul 37 din "Clubul Temerarilor) care ii are ca autori pe Ion Topolog și Paul Antim).

Cum spuneam, e o carte de gen "capă și spadă" care, pe mine, când am citit-o, ca copil, m-a încântat.

Unul din exemplele mai relevante, mi-a lipsit mereu atunci când am vrut să-l folosesc ca analogie, pentru o istorie sau alta a vieții reale.

De aceea l-am scos, când... tehnic, am ajuns la posibilitatea de a putea să fac asta si, îl pun aici, mai la îndemână.

Sunt contemporan vremurilor în care Băsescu a fost "ciotul" în care s-a împiedicat vreme de zece ani "aliotmanul roșu", "copii iepocii de aur", "copii" de teapa unuia ca ponta, ca antonescu și ca cei ce i-au urmat.

Cărțulia a fost interesantă pentru sufletul meu de copil, la vremea când am citit-o (probabil prin anii 1970-1972), și a avut câteva "faze" care mi-au rămas lipite, și ne-despărțite... de suflet.

O broșură dragă mie, din copilărie, pe care sper s-o mai am încă pe-acasă (la 3000km distanță), în mica mea bibliotecă, dar care broșură îmi rămăsese fără coperți, și... nu-i mai găseam cu nici un chip niciun element de identificare a numelui scriitorului sau al broșurii.

Noroc cu apariția minunii ăsteia de-i zice "internet" și în care, după multe "săpături", am reușit să o găsesc și . . . să o aduc și aici, ca să o pot împărtăși online și altora.

Vis al meu este să ajung să dispun de timpul necesar transcrierii și traducerii... cel puți în spaniolă, a cuprinsului paginilor expuse aici.

(2.021 bytes)

Column 2.

Automatic translation


Introducción.

Los perros se unen frente al lobo, las hienas se unen frente al león.

Aquí hay un ejemplo que los escritores del folleto (Ion Topolog / Paul Antim) atribuyen como dado por Decebal a algunos mensajeros recibidos, en su corte.

La parábola es la parábola. Todos entienden cómo puede aplicarlo a lo que cree que le conviene (como con un abrigo ... en la cabina de prueba, todos se ponen el abrigo en su propio cuerpo, no en el de otra persona).

Cualquiera que quiera leer el folleto completo debe buscar la versión en PDF del libro "Shadow Blows" (volumen 37 de "The Fearless Club" escrito por Ion Topolog y Paul Antim).

Como decía, es un libro como "capa y espada" que, cuando lo leí, de niño, me encantó.

Uno de los ejemplos más relevantes, siempre se me escapaba cuando quería usarlo como analogía, para una historia u otra de la vida real.

Por eso lo saqué cuando... técnicamente, llegué al punto en que podía hacer eso, y lo puse aquí, más práctico.

Soy contemporáneo de los tiempos en que Băsescu era el "tocón" en el que el "aliotman rojo", los "niños de la edad de oro", los "niños" de la picadura de alguien como una punta, como Antonescu y como los que siguieron. le fueron prevenidos durante diez años.

El folleto fue interesante para mi alma de niño, en el momento en que lo leí (probablemente en los años 1970-1972), y tuvo varias "fases" que se me pegaron y nos separaron... de mi alma.

Un folleto querido para mí, de la infancia, que espero tener todavía en casa (a 3000 km de distancia), en mi pequeña biblioteca, pero cuyo folleto me quedé sin portadas, y ... No pude encontrarlos en absoluto ninguna identificación de el nombre del escritor o el folleto.

Suerte con la aparición de este milagro llamado "internet" y en el que, tras muchas "excavaciones", logré encontrarlo también. . . para traerlo aquí también, así puedo compartirlo en línea con otros.

Mi sueño es tener tiempo para transcribir y traducir... al menos en español, el contenido de las páginas aquí presentadas.

Column 3.

Automatic translation


Introduction.

Dogs unite in front of the wolf, hyenas unite in front of the lion.

Here is an example that the writers of the pamphlet (Ion Topolog / Paul Antim) attribute as being given by Decebal to some received messengers, at his court.

The parable is the parable. Everyone understands how he can apply it to what he thinks suits him (as with a coat ... in the test booth, everyone pulls their coat on their own body, not someone else's).

Anyone who wants to read the entire brochure should look for the PDF version of the book "Shadow Blows" (volume 37 of the "Club of the Fearless" authored by Ion Topolog and Paul Antim).

As I said, it's a book like "cape and sword" that, when I read it, as a child, I was delighted.

One of the most relevant examples, I always missed when I wanted to use it as an analogy, for a history or another of real life.

That's why I took it out when ... technically, I got to the point where I could do that, and I put it here, more handy.

I am contemporary with the times when Băsescu was the "stump" in which the "red aliotman", the "children of the golden age", the "children" of the sting of someone like a tip, like Antonescu and like those who followed him were prevented for ten years. .

The booklet was interesting for my soul as a child, at the time I read it (probably in the years 1970-1972), and it had some "phases" that stuck to me, and separated us ... from my soul.

A pamphlet dear to me, from childhood, which I hope I still have at home (3000km away), in my small library, but which pamphlet I was left without covers, and ... I could not find them at all no identification of the writer's name or brochure.

Good luck with the appearance of this miracle called "internet" and in which, after many "excavations", I managed to find it as well. . . to bring it here too, so I can share it online with others.

My dream is to have the time to transcribe and translate ... at least in Spanish, the contents of the pages presented here.

Column 4.

Automatic translation


Введение.

Собаки объединяются перед волком, гиены объединяются перед львом.

Вот пример, который авторы памфлета (Ион Тополог/Павел Антим) приписывают как данный Децебалом некоторым принятым посланникам, при его дворе.

Притча есть притча. Каждый понимает, как он может применить его к тому, что, по его мнению, ему подходит (как и с пальто... в тестовой кабинке каждый натягивает пальто на свое тело, а не на чужое).

Всем, кто хочет прочитать всю брошюру, следует поискать PDF-версию книги «Удары теней» (37-й том «Клуба бесстрашных», авторы Ион Тополог и Пол Антим).

Как я уже сказал, это такая книга, как «Плащ и меч», и когда я читал ее в детстве, я был в восторге.

Один из самых важных примеров, который я всегда упускал, когда хотел использовать его в качестве аналогии, для истории или другой истории реальной жизни.

Вот почему я убрал его, когда... технически, я дошел до того, что мог это сделать, и я поместил его здесь, так будет удобнее.

Я современник тех времен, когда Бэсеску был "пнем", в котором "красный алиотман", "дети золотого века", "дети" жала кого-то как наконечник, как Антонеску и как те, кто следовал ему мешали десять лет.

Буклет был интересен моей душе в детстве, в то время, когда я его читал (вероятно, в 1970-1972 годах), и в нем было несколько «фаз», которые прилипали ко мне, и отделяли нас... от моей души.

Дорогая мне брошюрка из детства, которая, надеюсь, еще хранится у меня дома (за 3000км), в моей маленькой библиотеке, но брошюра какая у меня осталась без обложки, и... я не нашла их вообще ни опознавания имя писателя или брошюра.

Удачи с появлением этого чуда под названием "интернет" и в котором после долгих "раскопок" мне удалось его найти. . . принести его и сюда, чтобы я мог поделиться им в Интернете с другими.

Я мечтаю иметь время расшифровать и перевести... хотя бы на испанский язык содержание страниц, представленных здесь.

Column 4 A.

The original text

Введение.

Собаки объединяются перед волком, гиены объединяются перед львом.

Вот пример, который авторы памфлета (Ион Тополог/Павел Антим) приписывают как данный Децебалом некоторым принятым посланникам, при его дворе.

Притча есть притча. Каждый понимает, как он может применить его к тому, что, по его мнению, ему подходит (как и с пальто... в тестовой кабинке каждый натягивает пальто на свое тело, а не на чужое).

Всем, кто хочет прочитать всю брошюру, следует поискать PDF-версию книги «Удары теней» (37-й том «Клуба бесстрашных», авторы Ион Тополог и Пол Антим).

Как я уже сказал, это такая книга, как «Плащ и меч», и когда я читал ее в детстве, я был в восторге.

Один из самых важных примеров, который я всегда упускал, когда хотел использовать его в качестве аналогии, для истории или другой истории реальной жизни.

Вот почему я убрал его, когда... технически, я дошел до того, что мог это сделать, и я поместил его здесь, так будет удобнее.

Я современник тех времен, когда Бэсеску был "пнем", в котором "красный алиотман", "дети золотого века", "дети" жала кого-то как наконечник, как Антонеску и как те, кто следовал ему мешали десять лет.

Буклет был интересен моей душе в детстве, в то время, когда я его читал (вероятно, в 1970-1972 годах), и в нем было несколько «фаз», которые прилипали ко мне, и отделяли нас... от моей души.

Дорогая мне брошюрка из детства, которая, надеюсь, еще хранится у меня дома (за 3000км), в моей маленькой библиотеке, но брошюра какая у меня осталась без обложки, и... я не нашла их вообще ни опознавания имя писателя или брошюра.

Удачи с появлением этого чуда под названием "интернет" и в котором после долгих "раскопок" мне удалось его найти. . . принести его и сюда, чтобы я мог поделиться им в Интернете с другими.

Я мечтаю иметь время расшифровать и перевести... хотя бы на испанский язык содержание страниц, представленных здесь.


Column 4B.

The original text

Vvedeniye.

Sobaki ob"yedinyayutsya pered volkom, giyeny ob"yedinyayutsya pered l'vom.

Vot primer, kotoryy avtory pamfleta (Ion Topolog/Pavel Antim) pripisyvayut kak dannyy Detsebalom nekotorym prinyatym poslannikam, pri yego dvore.

Pritcha yest' pritcha. Kazhdyy ponimayet, kak on mozhet primenit' yego k tomu, chto, po yego mneniyu, yemu podkhodit (kak i s pal'to... v testovoy kabinke kazhdyy natyagivayet pal'to na svoye telo, a ne na chuzhoye).

Vsem, kto khochet prochitat' vsyu broshyuru, sleduyet poiskat' PDF-versiyu knigi «Udary teney» (37-y tom «Kluba besstrashnykh», avtory Ion Topolog i Pol Antim).

Kak ya uzhe skazal, eto takaya kniga, kak «Plashch i mech», i kogda ya chital yeye v detstve, ya byl v vostorge.

Odin iz samykh vazhnykh primerov, kotoryy ya vsegda upuskal, kogda khotel ispol'zovat' yego v kachestve analogii, dlya istorii ili drugoy istorii real'noy zhizni.

Vot pochemu ya ubral yego, kogda... tekhnicheski, ya doshel do togo, chto mog eto sdelat', i ya pomestil yego zdes', tak budet udobneye.

YA sovremennik tekh vremen, kogda Besesku byl "pnem", v kotorom "krasnyy aliotman", "deti zolotogo veka", "deti" zhala kogo-to kak nakonechnik, kak Antonesku i kak te, kto sledoval yemu meshali desyat' let.

Buklet byl interesen moyey dushe v detstve, v to vremya, kogda ya yego chital (veroyatno, v 1970-1972 godakh), i v nem bylo neskol'ko «faz», kotoryye prilipali ko mne, i otdelyali nas... ot moyey dushi.


Dorogaya mne broshyurka iz detstva, kotoraya, nadeyus', yeshche khranitsya u menya doma (za 3000km), v moyey malen'koy biblioteke, no broshyura kakaya u menya ostalas' bez oblozhki, i... ya ne nashla ikh voobshche ni opoznavaniya imya pisatelya ili broshyura.

Udachi s poyavleniyem etogo chuda pod nazvaniyem "internet" i v kotorom posle dolgikh "raskopok" mne udalos' yego nayti. . . prinesti yego i syuda, chtoby ya mog podelit'sya im v Internete s drugimi.


YA mechtayu imet' vremya rasshifrovat' i perevesti... khotya by na ispanskiy yazyk soderzhaniye stranits, predstavlennykh zdes'.

Column I.

The original text


Introducere.

Câinii, se unesc în fața lupului, hienele se unesc în fața leului.

Iată un exemplu pe care scriitorii broșurii (Ion Topolog / Paul Antim) îl atribuie ca fiind dat de către Decebal unor soli primiți, la a lui curte.

Pilda e pildă. Fiecare o înțelege cum poate și o aplica la ce crede el că i se potrivește (ca și cu o haina... în cabina de probă, fiecare își trage haina pe propriul sau corp, și nu pe al altuia).

Cine vrea să citească broșura întreagă, trebuie să caute versiunea PDF a cărții "Lovituri din umbră" (volumul 37 din "Clubul Temerarilor) care ii are ca autori pe Ion Topolog și Paul Antim).

Cum spuneam, e o carte de gen "capă și spadă" care, pe mine, când am citit-o, ca copil, m-a încântat.

Unul din exemplele mai relevante, mi-a lipsit mereu atunci când am vrut să-l folosesc ca analogie, pentru o istorie sau alta a vieții reale.

De aceea l-am scos, când... tehnic, am ajuns la posibilitatea de a putea să fac asta si, îl pun aici, mai la îndemână.

Sunt contemporan vremurilor în care Băsescu a fost "ciotul" în care s-a împiedicat vreme de zece ani "aliotmanul roșu", "copii iepocii de aur", "copii" de teapa unuia ca ponta, ca antonescu și ca cei ce i-au urmat.

Cărțulia a fost interesantă pentru sufletul meu de copil, la vremea când am citit-o (probabil prin anii 1970-1972), și a avut câteva "faze" care mi-au rămas lipite, și ne-despărțite... de suflet.

O broșură dragă mie, din copilărie, pe care sper s-o mai am încă pe-acasă (la 3000km distanță), în mica mea bibliotecă, dar care broșură îmi rămăsese fără coperți, și... nu-i mai găseam cu nici un chip niciun element de identificare a numelui scriitorului sau al broșurii.

Noroc cu apariția minunii ăsteia de-i zice "internet" și în care, după multe "săpături", am reușit să o găsesc și . . . să o aduc și aici, ca să o pot împărtăși online și altora.

Vis al meu este să ajung să dispun de timpul necesar transcrierii și traducerii... cel puți în spaniolă, a cuprinsului paginilor expuse aici.

(2.480 bytes)

Column II.

Automatic translation


Column III.

Translation by admin .


Lovituri din umbră / Golpes desde la sombra / Strikes from the shadow / Удары из тени

The original text copied by typing .


- Mărite Decebal, așteaptă solii.

- Din care parte veniră solii azi, și ieri, Sobal? întreabă regele privind tot gânditor spre muntele sfânt.

- Sunt de la roxolani, sarmați, și carpi, chiar de la sciți, germani și celți, și alte neamuri cari veniră la dureroasa ta chemare. Nu i-am cinstit, precum ne este obiceiul. Ca-ntrun mormânt pășiră ei aici. Sînt tulburați, mărite.

- Să vină sus și ei, în arenă. Iar tu, Sobal, s-aduci doi câini de luptă și-un lup, din țarcul mare. La semnul meu slobozi cei doi câini, apoi să te afli pe-aproape ca să-ți spun când să dai drumul lupului.

Să mergem dară în arenă și să așteptăm solii în tăcere.


Ce-aveam să le spunem ei știu prea bine, noi altceva vrem astăzi să-i învățam, de-or avea minte.

Decebal s-a așezat in jilțu-i de gorun fiert în ulei din sâmbure de nucă, și pe-aproape stau, în picioare, căpeteniile oastei, gata tot timpul pentru luptă.

Solii intrară rând pe rând, căutându-și locuri și furișându-și ochii tot spre rege.

Decebal își ține încruntătura dintre ochi, și privirile-i pornesc drept, spre fiecare, dar...

... din clătinarea scăfârliilor lor împopoțonate nu poate afla nimic. Face un semn și în arena intră un dulău.

Privește rătăcit cu ochii înroșiți, apoi se așează pe coadă și latră gros, înfiorând cetatea.

Încă un semn și asupra-i se aruncă un copoi zvelt, încordându-și mușchii sub piele. Întâi mârâie, latră, apoi se repede și mușcă de gât cu colții lui albi și ascuțiți.

Se smucesc și fleanduri sar din pielea lor.

Clămpăniturile de fălci s-aud în gol, cu picioarele spulberă nisipul mărunt, ochii le sticlesc turbat, se pândesc, se azvârle unul într-altul, prinzându-se de boturi și trag, schelălăind. Zâmbește greu viteazul Decebal și iarăși își îndreaptă privirile pătrunzătoare înspre soli. dar nu le deslușește altceva decât aceeași nepăsare sau îngrijorare.

La semnul său Sobal, se-apropie.

- Lupul! poruncește regele fără să clipească.

- Stă gata la intrare, mărite, cu ghearele și colții rupți, trăgând de gratii.

- Dă-i drumul!

Cu coama țepoasă și coama trasă strâns între picioare, lupul se furișă în arenă, aruncând priviri hoțești. Văzând lupta câinilor încremeni cu un picior ridicat.

Aproape deodată câinii se descleștară și se răsuciră spre noul venit. Întâi s-au măsurat. Văzându-se în fața aceluiași temut dușman, s-au unit și fara zgomot s-au aruncat asupra fiarei.


Lupta fu crâncenă. Până la urma lupul își dădu scump pielea. Câinii se traseră deoparte, schelălăind subțire și lingându-și rănile.


Column 1.

The original text


Lovituri din umbră


- Mărite Decebal, așteaptă solii.

- Din care parte veniră solii azi, și ieri, Sobal? întreabă regele privind tot gânditor spre muntele sfânt.


- Sunt de la roxolani, sarmați, și carpi, chiar de la sciți, germani și celți, și alte neamuri cari veniră la dureroasa ta chemare. Nu i-am cinstit, precum ne este obiceiul. Ca-ntrun mormânt pășiră ei aici. Sînt tulburați, mărite.




- Să vină sus și ei, în arenă. Iar tu, Sobal, s-aduci doi câini de luptă și-un lup, din țarcul mare. La semnul meu slobozi cei doi câini, apoi să te afli pe-aproape ca să-ți spun când să dai drumul lupului. Să mergem dară în arenă și să așteptăm solii în tăcere. Ce-aveam să le spunem ei știu prea bine, noi altceva vrem astăzi să-i învățam, de-or avea minte.






Decebal s-a așezat in jilțu-i de gorun fiert în ulei din sâmbure de nucă, și pe-aproape stau, în picioare, căpeteniile oastei, gata tot timpul pentru luptă.


Solii intrară rând pe rând, căutându-și locuri și furișându-și ochii tot spre rege.

Decebal își ține încruntătura dintre ochi, și privirile-i pornesc drept, spre fiecare, dar din clătinarea scăfârliilor lor împopoțonate nu poate afla nimic. Face un semn și în arena intră un dulău. Privește rătăcit cu ochii înroșiți, apoi se așează pe coadă și latră gros, înfiorând cetatea.


Încă un semn și asupra-i se aruncă un copoi zvelt, încordându-și mușchii sub piele. Întâi mârâie, latră, apoi se repede și mușcă de gât cu colții lui albi și ascuțiți. Se smucesc și fleanduri sar din pielea lor.


Clămpăniturile de fălci s-aud în gol, cu picioarele spulberă nisipul mărunt, ochii le sticlesc turbat, se pândesc, se azvârle unul într-altul, prinzându-se de boturi și trag, schelălăind.






Zâmbește greu viteazul Decebal și iarăși își îndreaptă privirile pătrunzătoare înspre soli. dar nu le deslușește altceva decât aceeași nepăsare sau îngrijorare.




La semnul său Sobal, se-apropie.

- Lupul! poruncește regele fără să clipească.

- Stă gata la intrare, mărite, cu ghearele și colții rupți, trăgând de gratii.

- Dă-i drumul!


Cu coama țepoasă și coama trasă strâns între picioare, lupul se furișă în arenă, aruncând priviri hoțești. Văzând lupta câinilor încremeni cu un picior ridicat. Aproape deodată câinii se descleștară și se răsuciră spre noul venit.

Întâi s-au măsurat. Văzându-se în fața aceluiași temut dușman, s-au unit și fara zgomot s-au aruncat asupra fiarei. Lupta fu crâncenă. Până la urma lupul își dădu scump pielea. Câinii se traseră deoparte, schelălăind subțire și lingându-și rănile.



După un timp, cînd liniștea se coborî destul asupra tuturor, măreț și aspru, Decebal s-a ridicat din scaun și a trecut la dreapta, sprijinindu-se ușor de un spătar.


Solii s-au apropiat și regele a rostit grav, zvîcnindu-i sub ochi mușchii feței:



- Ce-am vrut să vă spun azi văzurăți cu toții aici.

Acum să treceți și să vă domoliți foamea, și setea, și osteneala. Să chiuie și să râdă dacii și voi toți, oaspeții durerii mele. (2.925 bytes)


Column 2.

Automatic translation


Golpes desde la sombra


"Altísimo Decebalus", los mensajeros estan esperando.

"¿Desde dónde vinieron los mensajeros hoy y ayer, Sobal?" pregunta el rey, mirando pensativo a la montaña sagrada.

- Son de los roxolanos, los sármatas y los carpianos, incluso de los escitas, germanos y celtas, y de otras naciones que acudirán a tu dolorosa llamada. No los hemos honrado, como es nuestra costumbre. Como en una tumba pisaron aquí. Están preocupados, alteza.


"Déjalos subir a la arena también". Y tú, Sobal, trae dos perros de pelea y un lobo del corral grande. A mi señal, suelta a los dos perros, luego acércate para que pueda decirte cuándo soltar al lobo. Vayamos a la arena y esperemos los mensajeros en silencio. Sé muy bien lo que les íbamos a decir, pero hoy queremos enseñarles algo más, si se van a enterar.





Decebalus se sentó en su trono de roble hervido en aceite de nuez, y los capitanes de su ejército estaban parados cerca, listos para la batalla todo el tiempo.

Los mensajeros entraron uno por uno, buscando lugares y mirando hacia e rey.


Decebalus frunce el ceño y sus ojos van directamente a todos, pero no puede descubrir nada por debajo de sus embellecidas cabezas. Hace una señal y un perro entra en la arena. Se ve perdido con los ojos rojos, luego se sienta sobre su cola y ladra fuertemente, aterrorizando a la fortaleza.

Otra señal y en la misma arena es lanzado un otro perro, tensando sus músculos debajo de la piel. Primero gruñe, ladra, luego se apresura y muerde el cuello del otro perro con sus afilados colmillos blancos. Los perros se sacuden uno a otro y trozos saltan de sus pieles.

Las fauces se le escuchan mordiendo en el vacío, con los pies esparcen la fina arena, los ojos se les nublan enloquecidos, acechan, se lanzan unos contra otros, se cogen y se tiran por los hocicos, chillan.




Con dificultad el valiente Decebalus sonrie y ​​vuelve a dirigir su mirada penetrante hacia los mensajeros, pero no discierne en ellos otra cosa que la misma indiferencia o preocupación.



A su señal... Sobal, se acercó.

- ¡El lobo! ordena el rey sin pestañear.

- Está listo en la entrada, Alteza, con sus garras y sus colmillos casi rotos, tirando de los barrotes.

- ¡Sueltalo!


Con la melena erizada y apretada entre las piernas, el lobo se coló en la arena mirando de reojos. Al ver peleando los perros, se paro quieto con un pie en el aire. Casi de repente, los perros se desataron y se volvieron hacia el recién llegado.

Por primero... se midieron. Al verse frente al mismo temido enemigo, se unieron y en silencio se arrojaron sobre la bestia. La lucha fue feroz. El lobo vendió muy caro su piel. Despues, los perros se alejaron, gemiendo y lamiendo sus heridas.



Después de un rato, cuando todos se quedaron en silencio, con grandeza y con ásperidad, Decebalus se levantó de su silla y se giro un poco a su derecha, apoyándose ligeramente en un respaldo.

Los mensajeros se acercaron, y el rey habló en voz alta, mientras que por debajo sus ojos, los musculos de su rostro temblaban.

"¿Qué quise decir has visto aquí hoy todos ustedes".

Ahora vámonos a saciar nuestra hambre, nuestra sed y nuestra cansancio. Que chillen y que rían los dacios y todos vosotros, los huéspedes de mi dolor.

Column 3.

Automatic translation


Strikes from the shadow


"Most High Decebalus", the messengers are waiting.

"Where did the messengers come from today and yesterday, Sobal?" asks the king, looking thoughtfully at the sacred mountain.

- They are from the Roxolans, the Sarmatians and the Carpals, even from the Scythians, Germans and Celts, and from other nations that will come to your painful call. We have not honored them, as is our custom. As in a tomb they stepped here. They are concerned, Your Highness.


"Let them go up to the arena too." And you, Sobal, bring two fighting dogs and a wolf from the big pen. On my signal, release the two dogs, then come closer so I can tell you when to release the wolf. Let's go to the arena and wait for the messengers in silence. I know very well what we were going to tell you, but today we want to show you something else, if you are going to find out.




Decebalus sat on the throne of oak boiled in walnut oil, and the captains of his army stood near him, ready for battle all the time.


The messengers entered one by one, searching places and looking towards the king.


Decebalus frowns and his eyes go straight to everyone, but he can't make out anything below his embellished heads. He makes a sign and a dog enters the arena. He looks lost with red eyes, then sits on his tail and barks loudly, terrorizing the fortress.



Another signal and into the same arena another dog is thrown, his muscles tensing under his skin. He first growls, barks, then rushes in and snaps at the other dog's neck with his sharp white fangs. The dogs shake each other and chunks jump from their fur. The jaws can be heard biting into the void, with their feet they spread the fine sand, their eyes cloud madly, they lie in wait, they launch themselves against each other, they grab each other and throw themselves by the snouts, they scream.



With difficulty the valiant Decebalus smiles and returns his penetrating gaze to the messengers, but he does not discern in them anything but the same indifference or concern.



At his signal... Sobal, he approached.

- The wolf! orders the king without flinching.

-He is ready at the entrance, Your Highness, with his claws and fangs almost broken, pulling at the bars.

- Let it go!

With his mane bristling and tight between his legs, the wolf snuck into the sand with a sidelong glance. Seeing the dogs fighting, he stood still with one foot in the air. Almost suddenly, the dogs broke loose and turned on the newcomer.


For the first... they were measured. Facing the same feared foe, they banded together and silently threw themselves at the beast. The fighting was fierce. The wolf sold his skin very dearly. Afterwards, the dogs moved away, moaning and licking their wounds.


After a while, when everyone fell silent, grand and harsh, Decebalus rose from his chair and turned a little to his right, leaning lightly on a backrest.



The messengers approached, and the king spoke aloud, while below his eyes, the muscles of his face trembled.


"What did I mean have you seen here today all of you." Now let's go to satisfy our hunger, our thirst and our tiredness. Let the Dacians shriek and laugh, and all of you, the guests of my pain.


Column 4.

Automatic translation


Удары из тени


«Всевышний Децебал», ждут посланцы.

«Откуда пришли посланники сегодня и вчера, Собал?» — спрашивает король, задумчиво глядя на священную гору.

- Они от роксоланов, сарматов и карпалов, даже от скифов, германцев и кельтов, и от других народов, которые придут на твой скорбный зов. Мы не чтили их, как это принято у нас. Как в могилу ступили сюда. Они обеспокоены, Ваше Высочество.


«Пусть они тоже поднимутся на арену». А ты, Собал, приведи из большого загона двух бойцовских собак и волка. По моему сигналу отпустите двух собак, затем подойдите ближе, чтобы я мог сказать вам, когда отпустить волка. Пойдем на арену и будем молча ждать гонцов. Я очень хорошо знаю, что мы собирались вам рассказать, но сегодня мы хотим показать вам кое-что еще, если вы собираетесь узнать.


Децебал восседал на дубовом троне, сваренном в ореховом масле, а рядом стояли военачальники его армии, всегда готовые к бою.


Посланники входили один за другим, осматривая места и глядя на царя.


Децебал хмурится и смотрит прямо на всех, но ничего не может разобрать ниже их украшенных голов. Он делает знак, и на арену выходит собака. Он выглядит потерянным с красными глазами, затем садится на хвост и громко лает, терроризируя крепость.

Еще один сигнал, и на ту же арену выбрасывается еще одна собака, мышцы которой напрягаются под кожей. Сначала он рычит, лает, потом врывается и вгрызается в шею другой собаки своими острыми белыми клыками.

Собаки трясут друг друга, и из их шерсти выпрыгивают куски. Слышно, как челюсти впиваются в пустоту, ногами размазывают мелкий песок, глаза безумно тучатся, подстерегают, бросаются друг на друга, хватают друг друга и бросаются за рыла, кричат.


С трудом улыбается доблестный Децебал и возвращает свой проницательный взор на вестников, но не усматривает в них ничего, кроме того же равнодушия или заботы.


По его сигналу... Собал подошел.

- Волк! приказывает король, не дрогнув.

- Он готов у входа, Ваше Высочество, с почти сломанными когтями и клыками, дергая прутья.

- Отпусти ситуацию!

С топорщившейся гривой, тугой между ног, волк украдкой косился на песок. Увидев схватку собак, он остановился, подняв одну ногу. Почти внезапно собаки сорвались с цепи и набросились на пришельца.


Для первого... они были измерены. Столкнувшись с одним и тем же страшным врагом, они объединились и молча бросились на зверя. Бой был ожесточенным. Волк очень дорого продал свою шкуру. После этого собаки отошли, постанывая и зализывая свои раны.


Через некоторое время, когда все замолчали, величественно и сурово, Децебал поднялся со стула и слегка повернулся вправо, слегка опираясь на спинку.


Посланцы подошли, и король громко заговорил, а под глазами у него дрожали мышцы лица.


«Что я имел в виду, вы видели здесь сегодня всех вас?» Теперь пойдем утолим наш голод, нашу жажду и нашу усталость. Пусть кричат ​​и смеются даки, и все вы, гости моей боли.


«Увеличь Децебала», — сказал он.

"Откуда пришли посланники сегодня и вчера, Собал?" — спрашивает король, задумчиво глядя на святую гору.

- Они и от роксоланов, и от сарматов, и от карпийцев, даже от скифов, германцев и кельтов, и других народов, которые придут на твой болезненный зов. Мы не чтили их, как это принято у нас. Словно в могилу они ступили сюда. Они расстроены, женаты.

«Пусть они тоже выйдут на арену». А ты, Собал, приведи из большого загона двух бойцовских собак и волка. По моему сигналу отпустите двух собак, затем будьте рядом, чтобы я мог сказать вам, когда отпустить волка. Пойдем на арену и будем молча ждать сообщений. Я очень хорошо знаю, что мы собирались им сказать, мы хотим научить их сегодня еще чему-то, если они помнят.

Децебал сел в свою дубовую печь, вскипяченную на масле из ядер грецкого ореха, а рядом стояли военачальники, все время готовые к бою.

Гонцы входили один за другим, отыскивая места и поглядывая на короля.

Децебал хмурится, и глаза его устремляются прямо на всех, но он ничего не может узнать по качанию их украшенных лесов. Он делает знак и выходит на арену. Он выглядит потерянным с красными глазами, потом садится на хвост и хрипло лает, наводя ужас на крепость. Еще один знак, и тонкая шишка метнулась в него, напрягая мышцы под кожей. Сначала он рычит, лает, потом торопится и вгрызается в шею своими острыми белыми клыками. Они дергаются и броски выпрыгивают из кожи. В пустоте слышны пасти челюстей, ногами разбрасывают мелкий песок, безумно стекленеют глаза, таятся, бросаются друг на друга, хватают друг друга мордами и стреляют, визжат. Храбрый Децебал тяжело улыбается и снова переводит свой проницательный взгляд на подошвы. но он не замечает в них ничего, кроме того же равнодушия или заботы. По знаку Собала он приблизился.

- Волк! — командует король, не моргая.

«Она готова у входа, увеличенная, со сломанными когтями и клыками, тянет за решетку.

- Вперед, продолжать!

С торчащей гривой и туго затянутой между ног волк пробрался на арену, поглядывая на воров. Увидев драку собак, они замерли. Почти внезапно собаки развязались и повернулись к вошедшему. Их измерили в первую очередь. Увидев перед собой такого же страшного врага, они объединились и молча бросились на зверя. Бой был жестоким. В конце концов волк стал дорогим. Собаки отпрянули, тонко лая и зализывая раны.

«Uvelich' Detsebala», — skazal on.

"Otkuda prishli poslanniki segodnya i vchera, Sobal?" — sprashivayet korol', zadumchivo glyadya na svyatuyu goru.

- Oni i ot roksolanov, i ot sarmatov, i ot karpiytsev, dazhe ot skifov, germantsev i kel'tov, i drugikh narodov, kotoryye pridut na tvoy boleznennyy zov. My ne chtili ikh, kak eto prinyato u nas. Slovno v mogilu oni stupili syuda. Oni rasstroyeny, zhenaty.

«Pust' oni tozhe vyydut na arenu». A ty, Sobal, privedi iz bol'shogo zagona dvukh boytsovskikh sobak i volka. Po moyemu signalu otpustite dvukh sobak, zatem bud'te ryadom, chtoby ya mog skazat' vam, kogda otpustit' volka. Poydem na arenu i budem molcha zhdat' soobshcheniy. YA ochen' khorosho znayu, chto my sobiralis' im skazat', my khotim nauchit' ikh segodnya yeshche chemu-to, yesli oni pomnyat.

Detsebal sel v svoyu dubovuyu pech', vskipyachennuyu na masle iz yader gretskogo orekha, a ryadom stoyali voyenachal'niki, vse vremya gotovyye k boyu.

Gontsy vkhodili odin za drugim, otyskivaya mesta i poglyadyvaya na korolya.

Detsebal khmuritsya, i glaza yego ustremlyayutsya pryamo na vsekh, no on nichego ne mozhet uznat' po kachaniyu ikh ukrashennykh lesov. On delayet znak i vykhodit na arenu. On vyglyadit poteryannym s krasnymi glazami, potom saditsya na khvost i khriplo layet, navodya uzhas na krepost'. Yeshche odin znak, i tonkaya shishka metnulas' v nego, napryagaya myshtsy pod kozhey. Snachala on rychit, layet, potom toropitsya i vgryzayetsya v sheyu svoimi ostrymi belymi klykami. Oni dergayutsya i broski vyprygivayut iz kozhi. V pustote slyshny pasti chelyustey, nogami razbrasyvayut melkiy pesok, bezumno stekleneyut glaza, tayatsya, brosayutsya drug na druga, khvatayut drug druga mordami i strelyayut, vizzhat. Khrabryy Detsebal tyazhelo ulybayetsya i snova perevodit svoy pronitsatel'nyy vzglyad na podoshvy. no on ne zamechayet v nikh nichego, krome togo zhe ravnodushiya ili zaboty. Po znaku Sobala on priblizilsya.

- Volk! — komanduyet korol', ne morgaya.

«Ona gotova u vkhoda, uvelichennaya, so slomannymi kogtyami i klykami, tyanet za reshetku.

- Vpered, prodolzhat'!

S torchashchey grivoy i tugo zatyanutoy mezhdu nog volk probralsya na arenu, poglyadyvaya na vorov. Uvidev draku sobak, oni zamerli. Pochti vnezapno sobaki razvyazalis' i povernulis' k voshedshemu. Ikh izmerili v pervuyu ochered'. Uvidev pered soboy takogo zhe strashnogo vraga, oni ob"yedinilis' i molcha brosilis' na zverya. Boy byl zhestokim. V kontse kontsov volk stal dorogim. Sobaki otpryanuli, tonko laya i zalizyvaya rany.

Column I.

The original text


Lovituri din umbră

- Mărite Decebal, așteaptă solii.

- Din care parte veniră solii azi, și ieri, Sobal? întreabă regele privind tot gânditor spre muntele sfânt.


- Sunt de la roxolani, sarmați, și carpi, chiar de la sciți, germani și celți, și alte neamuri cari veniră la dureroasa ta chemare. Nu i-am cinstit, precum ne este obiceiul. Ca-ntrun mormânt pașiră ei aici. Sînt tulburati, mărite.



- Să vină sus și ei, în arenă. Iar tu, Sobal, s-aduci doi câini de luptă și-un lup, din țarcul mare. La semnul meu slobozi cei doi câini, apoi să te afli pe-aproape ca să-ți spun când să dai drumul lupului. Să mergem dară în arenă și să așteptăm solii în tăcere. Ce-aveam să le spunem ei știu prea bine, noi altceva vrem astăzi să-i invatam, de-or avea minte.

Decebal s-a așezat in jilțu-i de gorun fiert în ulei din sâmbure de nucă, și pe-aproape stau, în picioare, căpeteniile oastei, gata tot timpul pentru luptă.

Solii intrară rând pe rând, căutându-și locuri și furișându-și ochii tot spre rege.


Decebal își ține încruntătura dintre ochi, și privirile-i pornesc drept, spre fiecare, dar din clătinarea scăfârliilor lor împopoțonate nu poate afla nimic. Face un semn și în arena intră un dulău. Privește rătăcit cu ochii înroșiți, apoi se așează pe coadă și latră gros, înfiorând cetatea.


Încă un semn și asupra-i se aruncă un copoi zvelt, încordându-și mușchii sub piele. Întâi mârâie, latră, apoi se repede și mușcă de gât cu colții lui albi și ascuțiți. Se smucesc și fleanduri sar din pielea lor. Clămpăniturile de fălci s-aud în gol, cu picioarele spulberă nisipul mărunt, ochii le sticlesc turbat, se pândesc, se azvârle unul într-altul, prinzându-se de boturi și trag, schelălăind.




Zâmbește greu viteazul Decebal și iarăși își îndreaptă privirile pătrunzătoare înspre soli. dar nu le deslușeste altceva decât aceeași nepăsare sau ingrijorare.


La semnul său Sobal, se-apropie.

- Lupul! poruncește regele fără să clipească.

- Stă gata la intrare, mărite, cu ghearele și coltii rupți, trăgând de gratii.


- Dă-i drumul!

Cu coama țepoasă și coama trasă strâns între picioare, lupul se furișă în arenă, aruncând priviri hoțești. Văzând lupta câinilor încremeni cu un picior ridicat. Aproape deodată câinii se descleștară și se răsuciră spre noul venit. Întâi s-au măsurat. Văzându-se în fața aceluiași temut dușman, s-au unit și fara zgomot s-au aruncat asupra fiarei. Lupta fu crâncenă. Până la urma lupul își dădu scump pielea. Câinii se traseră deoparte, schelălăind subțire și lingându-și rănile.

După un timp, cînd liniștea se coborî destul asupra tuturor, măreț și aspru, Decebal s-a ridicat din scaun și a trecut la dreapta, sprijinindu-se ușor de un spătar.


Solii s-au apropiat și regele a rostit grav, zvîcnindu-i sub ochi mușchii feței:


- Ce-am vrut să vă spun azi văzurăți cu toții aici. Acum să treceți și să vă domoliți foamea, și setea, și osteneala. Să chiuie și să râdă dacii și voi toți, oaspeții durerii mele. (2.925 bytes)

Column II.

Automatic translation


Golpes de sombra

"Amplifica a Decebalus", dijo.


"¿De dónde vinieron los mensajeros hoy y ayer, Sobal?" pregunta el rey, mirando pensativo a la montaña sagrada.

- Son de los roxolanos, los sármatas y los carpianos, incluso de los escitas, germanos y celtas, y de otras naciones que acudirán a tu dolorosa llamada. No los honramos, como es nuestra costumbre. Como una tumba pisaron aquí. Están molestos, casados.


"Déjalos subir a la arena también". Y tú, Sobal, trae dos perros de pelea y un lobo del corral grande. A mi señal, suelta a los dos perros, luego acércate para que pueda decirte cuándo soltar al lobo. Vayamos a la arena y esperemos los mensajes en silencio. Sé muy bien lo que les íbamos a decir, hoy queremos enseñarles algo más, si se acuerdan.

Decebalus se sentó en su estufa de roble hervida en aceite de nuez, y los capitanes del ejército estaban parados cerca, listos para la batalla todo el tiempo.

Los mensajeros entraron uno por uno, buscando lugares y espiando al rey.


Decebalus frunce el ceño y sus ojos van directamente a todos, pero no puede descubrir nada por el balanceo de su andamiaje embellecido. Hace una señal y entra en la arena. Se ve perdido con los ojos rojos, luego se sienta sobre su cola y ladra fuertemente, aterrorizando a la fortaleza.


Le lanzaron otra señal y un pequeño golpe, tensando los músculos debajo de la piel. Primero gruñe, ladra, luego se apresura y se muerde el cuello con sus afilados colmillos blancos. Se sacuden y las aventuras saltan de su piel. Las fauces de las fauces se escuchan en el vacío, con los pies esparcen la fina arena, los ojos se les nublan enloquecidos, acechan, se lanzan unos contra otros, se cogen por los hocicos y disparan, chillan.


El valiente Decebalus sonríe con fuerza y ​​vuelve a dirigir su mirada penetrante a las suelas. pero no discierne en ellos otra cosa que la misma indiferencia o preocupación.


En su señal de Sobal, se acercó.

- ¡El lobo! el rey ordena sin pestañear.

Está lista en la entrada, magnificada, con las garras y los colmillos rotos, tirando de los barrotes.


- ¡Avanzar!

Con la melena erizada y apretada entre las piernas, el lobo se coló en la arena y miró a los ladrones. Al ver pelear a los perros, se congelaron.

Casi de repente, los perros se desataron y se volvieron hacia el recién llegado. Se midieron primero. Al verse frente al mismo temido enemigo, se unieron y en silencio se arrojaron sobre la bestia. La lucha fue feroz. Eventualmente, el lobo se volvió caro. Los perros se alejaron, ladrando débilmente y lamiendo sus heridas.

Después de un rato, cuando todos se quedaron en silencio, con grandeza y con ásperidad, Decebalus se levantó de su silla y se giro un poco a su derecha, apoyándose ligeramente en un respaldo.

Los mensajeros se acercaron, y el rey habló en voz alta, mientras que por debajo sus ojos, los musculos de su rostro temblaban.

"¿Qué quise decir has visto aquí hoy todos ustedes".

Ahora vámonos a saciar nuestra hambre, nuestra sed y nuestra cansancio. Que chillen y que rían los dacios y todos vosotros, los huéspedes de mi dolor.

Column III.

Translation by admin


Golpes desde la sombra

"Altísimo Decebalus", los mensajeros están esperando.

"¿Desde dónde vinieron los mensajeros hoy y ayer, Sobal?" pregunta el rey, mirando pensativo a la montaña sagrada.

- Son de los roxolanos, los sármatas y los carpianos, incluso de los escitas, germanos y celtas, y de otras naciones que acudirán a tu dolorosa llamada. No los hemos honrado, como es nuestra costumbre. Como en una tumba pisaron aquí. Están preocupados, alteza.


"Déjalos subir a la arena también". Y tú, Sobal, trae dos perros de pelea y un lobo del corral grande. A mi señal, suelta a los dos perros, luego acércate para que pueda decirte cuándo soltar al lobo. Vayamos a la arena y esperemos los mensajeros en silencio. Sé muy bien lo que les íbamos a decir, pero hoy queremos enseñarles algo más, si se van a enterar.

Decebalus se sentó en su trono de roble hervido en aceite de nuez, y los capitanes de su ejército estaban parados cerca, listos para la batalla todo el tiempo.

Los mensajeros entraron uno por uno, buscando lugares y mirando hacia e rey.


Decebalus frunce el ceño y sus ojos van directamente a todos, pero no puede descubrir nada por debajo de sus embellecidas cabezas. Hace una señal y un perro entra en la arena. Se ve perdido con los ojos rojos, luego se sienta sobre su cola y ladra fuertemente, aterrorizando a la fortaleza.

Otra señal y en la misma arena es lanzado un otro perro, tensando sus músculos debajo de la piel. Primero gruñe, ladra, luego se apresura y muerde el cuello del otro perro con sus afilados colmillos blancos. Los perros se sacuden uno a otro y trozos saltan de sus pieles.

Las fauces se le escuchan mordiendo en el vacío, con los pies esparcen la fina arena, los ojos se les nublan enloquecidos, acechan, se lanzan unos contra otros, se cogen y se tiran por los hocicos, chillan.

Con dificultad el valiente Decebalus sonrie y ​​vuelve a dirigir su mirada penetrante hacia los mensajeros, pero no discierne en ellos otra cosa que la misma indiferencia o preocupación.

A su señal... Sobal, se acercó.

- ¡El lobo! ordena el rey sin pestañear.

- Está listo en la entrada, Alteza, con sus garras y sus colmillos casi rotos, tirando de los barrotes.

- ¡Sueltalo!


Con la melena erizada y apretada entre las piernas, el lobo se coló en la arena mirando de reojos. Al ver peleando los perros, se paro quieto con un pie en el aire. Casi de repente, los perros se desataron y se volvieron hacia el recién llegado.

Por primero... se midieron. Al verse frente al mismo temido enemigo, se unieron y en silencio se arrojaron sobre la bestia. La lucha fue feroz. El lobo vendió muy caro su piel. Despues, los perros se alejaron, gemiendo y lamiendo sus heridas.

Después de un rato, cuando todos se quedaron en silencio, con grandeza y con ásperidad, Decebalus se levantó de su silla y se giro un poco a su derecha, apoyándose ligeramente en un respaldo.

Los mensajeros se acercaron, y el rey habló en voz alta, mientras que por debajo sus ojos, los musculos de su rostro temblaban.

"¿Qué quise decir has visto aquí hoy todos ustedes".

Ahora vámonos a saciar nuestra hambre, nuestra sed y nuestra cansancio. Que chillen y que rían los dacios y todos vosotros, los huéspedes de mi dolor.

Column I.

The original text


Lovituri din umbră

- Mărite Decebal, așteaptă solii.

- Din care parte veniră solii azi, și ieri, Sobal? întreabă regele privind tot gânditor spre muntele sfânt.

- Sunt de la roxolani, sarmați, și carpi, chiar de la sciți, germani și celți, și alte neamuri cari veniră la dureroasa ta chemare. Nu i-am cinstit, precum ne este obiceiul. Ca-ntrun mormânt pașiră ei aici. Sînt tulburati, mărite.

- Să vină sus și ei, în arenă. Iar tu, Sobal, s-aduci doi câini de luptă și-un lup, din țarcul mare. La semnul meu slobozi cei doi câini, apoi să te afli pe-aproape ca să-ți spun când să dai drumul lupului. Să mergem dară în arenă și să așteptăm solii în tăcere. Ce-aveam să le spunem ei știu prea bine, noi altceva vrem astăzi să-i invatam, de-or avea minte.

Decebal s-a așezat in jilțu-i de gorun fiert în ulei din sâmbure de nucă, și pe-aproape stau, în picioare, căpeteniile oastei, gata tot timpul pentru luptă.

Solii intrară rând pe rând, căutându-și locuri și furișându-și ochii tot spre rege.

Decebal își ține încruntătura dintre ochi, și privirile-i pornesc drept, spre fiecare, dar din clătinarea scăfârliilor lor împopoțonate nu poate afla nimic. Face un semn și în arena intră un dulău. Privește rătăcit cu ochii înroșiți, apoi se așează pe coadă și latră gros, înfiorând cetatea. Încă un semn și asupra-i se aruncă un copoi zvelt, încordându-și mușchii sub piele. Întâi mârâie, latră, apoi se repede și mușcă de gât cu colții lui albi și ascuțiți. Se smucesc și fleanduri sar din pielea lor. Clămpăniturile de fălci s-aud în gol, cu picioarele spulberă nisipul mărunt, ochii le sticlesc turbat, se pândesc, se azvârle unul într-altul, prinzându-se de boturi și trag, schelălăind. Zâmbește greu viteazul Decebal și iarăși își îndreaptă privirile pătrunzătoare înspre soli. dar nu le deslușeste altceva decât aceeași nepăsare sau ingrijorare. La semnul său Sobal, se-apropie.

- Lupul! poruncește regele fără să clipească.

- Stă gata la intrare, mărite, cu ghearele și coltii rupți, trăgând de gratii.

- Dă-i drumul!

Cu coama țepoasă și coama trasă strâns între picioare, lupul se furișă în arenă, aruncând priviri hoțești. Văzând lupta câinilor încremeni cu un picior ridicat. Aproape deodată câinii se descleștară și se răsuciră spre noul venit. Întâi s-au măsurat. Văzându-se în fața aceluiași temut dușman, s-au unit și fara zgomot s-au aruncat asupra fiarei. Lupta fu crâncenă. Până la urma lupul își dădu scump pielea. Câinii se traseră deoparte, schelălăind subțire și lingându-și rănile.

După un timp, cînd liniștea se coborî destul asupra tuturor, măreț și aspru, Decebal s-a ridicat din scaun și a trecut la dreapta, sprijinindu-se ușor de un spătar.

Solii s-au apropiat și regele a rostit grav, zvîcnindu-i sub ochi mușchii feței:

- Ce-am vrut să vă spun azi văzurăți cu toții aici. Acum să treceți și să vă domoliți foamea, și setea, și osteneala. Să chiuie și să râdă dacii și voi toți, oaspeții durerii mele. (2.925 bytes)

Column II.

Automatic translation


"Amplifica a Decebalus", dijo.

"¿De dónde vinieron los mensajeros hoy y ayer, Sobal?" pregunta el rey, mirando pensativo a la montaña sagrada.

- Son de los roxolanos, los sármatas y los carpianos, incluso de los escitas, germanos y celtas, y de otras naciones que acudirán a tu dolorosa llamada. No los honramos, como es nuestra costumbre. Como una tumba pisaron aquí. Están molestos, casados.

"Déjalos subir a la arena también". Y tú, Sobal, trae dos perros de pelea y un lobo del corral grande. A mi señal, suelta a los dos perros, luego acércate para que pueda decirte cuándo soltar al lobo. Vayamos a la arena y esperemos los mensajes en silencio. Sé muy bien lo que les íbamos a decir, hoy queremos enseñarles algo más, si se acuerdan.

Decebalus se sentó en su estufa de roble hervida en aceite de nuez, y los capitanes del ejército estaban parados cerca, listos para la batalla todo el tiempo.

Los mensajeros entraron uno por uno, buscando lugares y espiando al rey.

Decebalus frunce el ceño y sus ojos van directamente a todos, pero no puede descubrir nada por el balanceo de su andamiaje embellecido. Hace una señal y entra en la arena. Se ve perdido con los ojos rojos, luego se sienta sobre su cola y ladra fuertemente, aterrorizando a la fortaleza. Le lanzaron otra señal y un pequeño golpe, tensando los músculos debajo de la piel. Primero gruñe, ladra, luego se apresura y se muerde el cuello con sus afilados colmillos blancos. Se sacuden y las aventuras saltan de su piel. Las fauces de las fauces se escuchan en el vacío, con los pies esparcen la fina arena, los ojos se les nublan enloquecidos, acechan, se lanzan unos contra otros, se cogen por los hocicos y disparan, chillan. El valiente Decebalus sonríe con fuerza y ​​vuelve a dirigir su mirada penetrante a las suelas. pero no discierne en ellos otra cosa que la misma indiferencia o preocupación. En su señal de Sobal, se acercó.

- ¡El lobo! el rey ordena sin pestañear.

Está lista en la entrada, magnificada, con las garras y los colmillos rotos, tirando de los barrotes.

- ¡Avanzar!

Con la melena erizada y apretada entre las piernas, el lobo se coló en la arena y miró a los ladrones. Al ver pelear a los perros, se congelaron. Casi de repente, los perros se desataron y se volvieron hacia el recién llegado. Se midieron primero. Al verse frente al mismo temido enemigo, se unieron y en silencio se arrojaron sobre la bestia. La lucha fue feroz. Eventualmente, el lobo se volvió caro. Los perros se alejaron, ladrando débilmente y lamiendo sus heridas.

Después de un rato, cuando todos se quedaron en silencio, con grandeza y con ásperidad, Decebalus se levantó de su silla y se giro un poco a su derecha, apoyándose ligeramente en un respaldo.

Los mensajeros se acercaron, y el rey habló en voz alta, mientras que por debajo sus ojos, los musculos de su rostro temblaban.

"¿Qué quise decir has visto aquí hoy todos ustedes".

Ahora vámonos a saciar nuestra hambre, nuestra sed y nuestra cansancio. Que chillen y que rían los dacios y todos vosotros, los huéspedes de mi dolor.