Peştera Posada

continuare de la

File din descoperirea si explorarea pesterii 

Redăm extrase din corespondența pe care Ioan Dobrescu a trimis-o lui Ică Giurgiu privind descoperirea și explorările din Peștera Posada. 

Se vede întuneric! 

„În ziua de 9 februarie 1975 cercul de speologi amatori Piatra Craiului din Câmpulung Muscel a făcut o nouă descoperire. Iată cum s-a ajuns la ea...

Încă din toamna anului trecut și în perioada de început a acestui an, folosind zilele de sâmbătă după-amiaza și duminică (pe atunci sâmbăta era zi de lucru - notă Ică Giurgiu), ne-am propus, bazați pe intuiție, să destupăm un puț în care sfârșea o peșteră destul de mică, căreia nimeni nu i-a dat importanță.

Am muncit cu tenacitate, am sperat, muncă neștiută de nimeni, numai speologii amatori o cunosc, muncă netulburată de nimeni. Am lucrat împreuna cu Oprea Bleonț (Picu) și cu micul și firavul Dan Dăscăluc (12 ani) și în după-amiaza zilei de 8 februarie și dimineața zilei de 9.

La un moment dat, Picu, exasperat de truda fără nici un semn revelator, zice:

- Hai să lăsăm treaba asta, pierdem timpul!

- Picule, numai zece minute, uite, mai scoatem 20-30 de centimetri și dacă nu se ivește nimic abandonăm, punem capac, răspund eu.

Am început din nou, îndârjiți, munca înlăturând pietre, lemne, cioturi, frunze, mâl, nisip și numai după 15 centimetri se conturează spre sud-vest ogiva unei galerii minuscule care continua ferită de colmatare de pietrele mari care filtrau apa, reținând restul de materiale.

Am pornit primul, târâș, urmând raza luminii, ca după doar cațiva metri să observ finalul... dar apropiindu-mă să constat că galeria o ia la dreapta. După câțiva metri am strigat tare lui Picu să mă urmeze; el rămăsese la intrare, pesimist. A pornit după mine, urmat de Dan, care desfășura firul Ariadnei care ne servește totdeauna în explorări, evitând rătăcirile. Având certitudinea că vin după mine - este o regulă să nu intre mai puțin de 2-3 în galerii noi pentru că nu pot fi prevăzute nenumărate capcane naturale - am pornit mai departe și la un moment dat un nod amar, îl simt intens, galeria se înfunda. M-am apropiat și am cercetat natura colmatajului, obturația era completă, pietre prinse bine între pereți, în jos mâl, nisip, creând un fel de strecurătoare pentru apă, dar peștera nefiind activă decât la averse nu am avut de ce ne plânge.

Am început decolmatarea, lucram în pozitie incomodă, ca un disperat, lemnele le-am depozitat în partea de sus, printre pietre, mâlul lateral înapoi și am descoperit continuarea pe sub pietre, era să strig de bucurie. Am făcut o figură demnă de contorsioniștii de la circ și m-am trezit dincolo de strâmtoare cu galeria continuând.

Inima-mi bătea teribil, auzeam parcă bubuiturile ei, transpirația - pentru că era cald în interior - o simțeam furnicându-mă, dar mintea lucra cu viteză mai mare decât înaintarea. Să știi - îmi spuneam - aceste galerii de viezure nu duc la ceva ca lumea, cum se vor sfârși, voi avea unde întoarce?... ca în curând să observ în fascicolul de lumină, pe dreapta, un întuneric compact. Am ajuns într-o sală înaltă, rotundă, cu concrețiuni și un horn care se pierdea în sus (probabil în amonte de punctul B’, vezi harta - notă Ică Giurgiu). A intrat și Picu, a rămas mut de uimire, ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat de fericire. Eram primii oameni care călcau pe solul aluvionar al acestei cavități!

De aici galeria ducea mai departe, pe direcția sud-vest, largă cam de un metru, foarte sinuoasă. După alți metri, o sală de dimensiuni importante. Pe dreapta o nișă străjuita de o stalagmită, în tavan țurțuri ca macaroanele (sala de la cota -19,45 metri, notă Ică Giurgiu).

Nu am atins nimic, am admirat pioși aceste minuni subpământene și am regretat sincer că ceea ce s-a produs în conștiința noastră era parcă prea puțin pentru măreția lor și am fi dorit să le cunoască toată lumea, să-și bucure ochii cu aceste minunății, dar, în același timp gândeam: dacă ar pătrunde aici neavizați, oameni lipsiți de sentimentul ocrotirii naturii, le-ar rupe, le-ar lua ca suvenir, ar deposeda sălile de măreția lor și acestor forme nicăieri nu le stă mai bine decât aici, în mediul lor natural.

Pe lături, de o parte și alta a talvegului, straturi sedimentare de nisip și pământ pe care se zăreau firave colțuri de vegetație. Sămânța ajunsă aici, în mediu cald și umed, a încolțit dar nu se dezvoltă prea mult din lipsă de lumină. Pe un asemenea strat, o movilă curioasă, un cefalopod uriaș, Caracatița, așa i-am dat numele, formațiune scursă din tavan și împietrită, de câțiva metri diametru, cu prelungiri (planșeul de 4 x 4 metri, vezi harta, din aval de cota -18,85 metri, notă Icăa Giurgiu).

Am botezat și celelalte locuri: primei săli (zona punctului B’, vezi harta) i-am spus a Hornului; galeria sinuoasă (din aval de punctul B) am numit-o Calea Pierdută, după un desen popular care se încondeie pe ouă; apoi, Sala Minunilor, cu Caracatița.     

Dincolo de această sală am mai înaintat puțin, târâș, până când tavanul s-a apropiat de sol printre formațiuni stalagtitice. Pe tavan atârnau lilieci. Am săpat cu mâinile, am mai mers ceva, dar efortul era mare. Aici ne-am oprit. Dar aveam certitudinea că peștera continuă și mai oferă surprize. Munca ce ne așteaptă merită făcută, mai ales dacă ne va răsplati așa cum ne-a răsplătit la puțul unde am săpat prima dată.” (10 februarie 1975) 

„În cursul după-amiezelor de 13 și 23 februarie 1975 au fost descoperite Galeria cu Noroi și Sala Coloanelor. (vezi harta, porțiunea care pornește spre amonte, către est de la cota -12,75 metri; notă Ică Giurgiu)” 

„Din Sala Coloanelor (vezi harta, porțiunea care pornește spre amonte, către est de la cota -12,75 metri; notă Ică Giurgiu) am mai înaintat vreo 15 metri, pe un traseu sinuos care ne-a solicitat la maximum elasticitatea corpului, ca la un moment dat să nu mai putem înainta din cauza îngustării galeriei pe o porțiune de 1,5 metri, după care aceasta se lărgește din nou și a rămas ca data viitoare să forțăm trecerea, înarmați cu unelte de spart.” „...Picu a trecut (spart) și am mai înaintat vreo 10 metri, până la un horn colmatat.” „...Pe galeria dinainte de Sala Coloanelor, Picu a mai mers 10 metri, urcând o săritoare, până la o nouă obturație, dincolo de care galeria se pare că continuă...” 

o primă hartă a acestei peșteri, publicată în anul 1898 este la 

citeşte despre Avenul Bârnoaia, aflat în imediata apropiere

Donează 30 de lei