Embedded Files
Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
Fila/ ziua 1
traseu auto, tur: Pensiune Barzesti - Stoienesti (DN 67 - 8 km, in stare buna) - Pausesti-Maglasi (DJ 651 - 13 km, in cea mai mare parte asfaltat - stare buna, dar si cu portiuni de panta/ rampa neasfaltate - stare acceptabila) - Cheia (DN 64A, DJ 654 - asfaltat, in stare buna) - Schitul Iezer (DF - 6 km in stare acceptabila; la 1 km dupa Schitul Iezer drumul este rupt, necirculabil);
retur: Schitul Iezer - Pausesti-Maglasi - Ramanicu-Valcea (DN 64A) - Stoienesti (DN 67) - pensiune (un plus de 20 de kilometri in locul celor 13 dintre Pausesti-Maglasi si Stoienesti, mai incomozi, mai ales pe timp de noapte).
traseu per pedes: Schitul Iezer - Schitul Pahomie (7 km pe DF) - Curmatura Oale (punct galben, 3 h) - Vf. Vioreanu - Vf. Vanturarita - Saua Stevioara (punct rosu, 4 h) - Schitul Pahomie (punct albastru, 2 h) - Schitul Iezer.
fapte si date de pe traseu adunate
- Fortarea continuarii traseului auto, dincolo de ruptura drumului, traversand (de trei ori) Paraul Cheia, se poate face cu un 4x4, dar cu riscul de a ramane blocati in mijlocul apei (depinde si de debit) sau de a gasi la intoarcere o cu totul alta situatie, in cazul unei schimbari dramatice a vremii! [foto 1]
1
2
3
- Dupa 3 km de drum forestier, o intersectie este prevazuta cu un indicator ce precizeaza distanta de 8 km pana la Schitul Pahomie; in realitate mai sunt doar 4!
- Cu vreo 500 m inainte de parasirea Vaii Cheii pentru a sui pe valea unui afluent, Comarnice, confluenta marcata de prezenta unei troite [foto 3], remarcam o spectaculoasa cascada, alunecarile din versantul drept, nestabilizate inca, sugerand modificari recente si inca posibile ale fizionomiei ei [foto 2]!
- Si daca tot am fost obligati sa mergem pe jos, sa nu trecem cu vederea pitorestile saritori de pe valea Paraului Comarnice ori imaginile „de-o clipa” ale crestei Builei-Vanturarita! [foto 4]
4
- Cu adevarat impresionanta este Cascada Izvorului Frumos, aflata la doi pasi de poarta Schitului Pahomie: o cadere in doua trepte, de la vreo 5 m, a unei perdele de apa, cu falduri largi si bogate, parca o miniatura a Cascadei mari a Beusnitei! [foto 5]
5
6
- Pentru cand drumul de pe Valea Cheii se va fi refacut, trebuie retinut faptul ca accesul la Schitul Pahomie este permis oricarui tip de autovehicul, obisnuit cat de cat cu drumurile forestiere, si ca, langa incinta schitului, este amenajata o parcare larga.
- Interesul pentru a vizita schitul este potentat de vechimea sa, fiind intemeiat in 1520 (1509) de monahul Pahomie (identificat de unii cu marele ban Barbu Craiovescu, ctitorul Manastirii Bistrita, tuns ca monah la batranete), dar si de interesanta bisericuta construita sub surplomba unui urias perete de calcar. [foto 6]
- Intrarea in traseul marcat cu punct galben, ce suie in Curmatura Oale, pe creasta Builei-Vanturarita, ar trebui sa fie indicata printr-o sageata montata pe un stalp montat cu circa 200 m mai jos de schit, in ultima curba mai drastica a drumului de acces la schit. Stalpul nu mai exista si, mai mult, nu se poate zari nici un punct galben pe vreun arbore sau pe vreo stanca. Asa ca, aviz amatorilor, e preferabil de abordat traseul in cauza suind pe un drum de tractor ce se aburca pe taluzul din stanga, cum venim dinspre schit, la circa 100 m de acesta. [foto 7] Ajungem imediat pe o muchie orientata transversal si pe care este trasat marcajul pomenit, un punct galben putandu-se zari undeva, in stanga, sus; de aici incolo nu prea mai avem probleme de orientare!
7
8
- Ne saltam pe o platforma inierbata unde este instalata o stana. [foto 8]
- De la ea traversam un fost parchet in curs de reimpadurire, pe o panta destul de... nemiloasa ce se ostoieste abia dupa ce intram in padurea batrana, de unde castigul de altitudine se face cu ajutorul catorva serpentine. [foto 9]
9
10
- Urmeaza un traverseu pe cate o curba de nivel pe deasupra unei obarsii seci, pana pe scocul unei vai asisderea, incarcata cu bolovani de calcar. [foto 10]
- Suim pe ea o buna bucata de timp, sustinut, prin serpentine scurte, parasind-o pentru a trece peste o muchie in albia unei alte obarsii seci, din care ne ridicam pe un promontoriu larg si inierbat unde se afla stana Oale. [foto 11]
11
12
- Poteca intră, spre nord, in padure. Dupa doar cativa pasi ocolim, spre stanga si pe deasupra, un izvor ce alimenteaza si stana.
- Iesim din padure la marginea unui valcel larg, acoperit cu iarba. Suim piezis, traversandu-l pana spre marginea padurii de pe latura sa dreapta (in sensul nostru de mers) [foto 12]; vom coti insa de indata pentru a-l retraversa pana pe latura stanga [foto 13]; sectorul este marcat doar pe pietre, unele semne observandu-se tarziu, abia cand trecem prin dreptul lor!
13
14
- In continuare doar urcam, nu fara efort, cat sa depasim, pe jumatate, limba de grohotis scurs pe scocul valcelului, trecand iarasi dincolo, peste grohotis, de unde poteca intra, pentru scurt timp, in padure. [foto 14]
- Urmeaza un traverseu pe o mica brana partial stancoasa apoi un suis scurt, printr-o poiana acoperita cu iarba [foto 15], ce se opreste pe linia crestei Builei-Vanturarita, langa stalpii cu sageti indicatoare din Curmatura Oale. [foto 16]
15
16
- Primele puncte rosii, despre care aflam de pe sagetile indicatoare ca marcheaza traseul de creasta, apar inca de mai jos de Curmatura Oale. Vorbim despre un marcaj vechi, oficial, nerecunoscut de administratia Parcului National Buila-Vanturarita si, ca atare, nerefacut. Totusi, cu atentie sporita, ajutati si de benzile de polietilena legate de crengi care, prin bunavointa cuiva, mai suplinesc din precaritatea punctelor rosii, tinand seama si ca poteca, destul de umblata, in ciuda avertismentelor privind dificultatea traseului, este, in cea mai mare parte, usor de urmarit, vom putea rezolva problemele de orientare de pe traseu. Raman de depasit doua-trei pasaje mai tehnice, relativ expuse. Acum concret:
- Initial, dar pentru putin timp, potecuta e fidela liniei crestei, ramane apoi pe curba de nivel pe versantul nordic, dar se indreapta deodata brusc spre cresta, atasandu-i-se. [foto 17] Strabatem un sector zimtuit si accidentat, dar poteca si marcajul sunt usor de urmarit chiar cand renunta la linia crestei, coborand, ici-colo, sub ea, dar niciodata foarte mult; [foto 18]
17
18
- Doar cand se interpune directiei de avansare est-vest o piramida masiva de calcar suntem nevoiti sa-i dam ocol, pierzand, totodata, considerabil din altitudine; cateva trepte inalte reprezinta un prim punct mai delicat ce trebuie depasit cu putina atentie! [foto 19]
19
20
- Vom reveni mult mai tarziu pe creasta. Pentru inceput, traversam, oblic si urcand, o limba de grohotis acoperit de vegetatie [foto 20], pana la un palc de brazi pe care poteca il strabate, in coborare usoara spre dreapta, indepartandu-se iar de creasta de care parea ca ne apropiem. Ajungem intr-o zona acoperita de iarba si de braduti izolati, prin care poteca, pe aici calcata de turmele de oi, se cam despleteste, estompandu-se totodata prin iarba. Daca observam panglicile de polietilena prinse de varfurile bradutilor vom constata ca, nu mult dupa ce am intrat in asa-zisa poiana, traseul coteste brusc spre stanga, indreptandu-se, foarte hotarat, catre creasta aflata inca departe.
- Poteca isi face anevoie loc prin desisul de jnepeni [foto 21], razbatand insa destul de repede sub dintii imensi, de calcar, ai crestei. [foto 22]
21
22
- Intram intr-o zona acoperita de fragmente uriase de stanci dezagregate de gelifractie si de prabusirile aferente. Punctele rosii, din fericire, sunt destul de vizibile, consistente, conducandu-ne printr-un ocol larg, dreapta-stanga, suind sau coborand, peste marea involburata de valurile zdrentuite si incremenite, mai mult sau mai putin efemer, ale stancariei de calcar. [foto 23]
23
24
- Tinta ocolului este, de aceasta data, in fine, creasta: pana la ea, dupa ce coboram intr-o caldarusa de conjunctura (gen „glaciara” doar ca aspect), la baza versantului nordic - aici o faleza inalta - [foto 24], va trebui sa depasim al doilea pasaj ceva mai expus, dar scurt, suind pe muchia falezei, ajutati insa substantial de ramurile jnepenilor sau bradutilor ce protejeaza cararuia spanzurata deasupra haului. [foto 25]
25
26
- Cararea strabate apoi desisul de jnepeni ce acopera partea finala a pantei, efortul fiind dublat de unghiul mare al acesteia, fiind intrerupt de al treilea hop: o zona de stanca nuda, inclinata dincolo de 70 de grade si cu prize ce par putine. Depasirea obstacolului se poate face tehnic, printr-un exercitiu elementar si rapid de catarare, sau la modul... trivial, agatandu-ne de crengile de jnepeni, ori facand, de-a dreptul, carare prin ei. [foto 26] Oricum este vorba doar de cativa metri, dincolo de care, dupa alti cativa metri pe o poteca... normala, iesim pe Varful Vioreanu (1866 m) [foto 27 - privind de pe Vioreanu spre Vanturarita]; pe o stanca este inscris insa numele Varfului Vanturarita.
27
28
Nu e o confuzie, ci o disputa: Nicolae Popescu, in ghidul sau destinat Muntilor Capatanii (Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1970), numeste acest varf Vanturarita, in timp ce autorii ghidului publicat sub egida Parcului National Buila-Vanturarita ii spun Vioreanu, argumentul lor fiind ca Vanturarita trebuie sa fie numit cel mai inalt dintre ei (1885 m)! Dar mai trebuie spus ca pe hartile vechi, precum Charta Romaniei Meridionale (1/288.000) din 1864 sau planul director de tragere (1/20.000) „Baile Olanesti/1950”, denumirile celor doua varfuri sunt cele precizate de Nicolae Popescu; ca si pe celelalte harti topografice pe care le-am consultat si unde sunt precizate denumirile in cauza.
- De pe Varful Vioreanu (vom adopta inca, in ciuda precizarilor anterioare, denumirile impuse de harta de pe situl Parcului National Buila-Vanturarita pentru ca acum este harta cea mai la indemana si, ca atare, si cea mai uzitata harta a masivului), privind spre sud-vest, vom ghici urma traseului, ce ne va conduce spre Varful Vanturarita, datorita stralucirii unei cruci de inox montata intre jnepeni (mult sub creasta); consemneaza locul in care au fost ucisi de trasnet 4 tineri (intre 18 si 20 de ani).
- Coboram panta pe directia precizata, pierzand considerabil din altitudine. [foto 28] Un timp traseul se desfasoara oarecum de-a coasta, mai urcand, dar si recoborand, parca mai jos decat am urcat. [foto 29]
29
30
Un suis mai drastic [buila 30], pe o poteca bolovanoasa printre jnepeni, premerge Varfului Vanturarita [buila 31];
31
32
- pe acesta il cucerim atacandu-l prin flancul stang (sudic) [buila 32 - spre Vioreanu]. Fireste, de pe el [buila 33], se poate lua, cand nu e ceata... pulsul imprejurului!
33
34
- De sub Varful Vanturarita am putut vedea, coborand spre vest, Saua Stevioara, ce-l desparte de Varful Buila. [buila 34] Firesc ar fi sa ne indreptam direct spre muchia Muntelui Frumos, daca ar exista macar un stalp pe traseul de la sa pana la capul muchiei. Cum marcajul, punct albastru, este realizat exclusiv pe pietrele de prin iarba, e necesar sa pornim din sa pentru a-l... dibui.
- In prima parte, pana pe muchia Muntelui Frumos si apoi pe aceasta, pana la a doua rupere de panta [foto 35], marcajul se urmareste lesne; dar in continuare parasim muchia si ne lasam pe versantul stang [foto 36], pentru ca, pe la jumatatea pantei, sa urmam o curba de nivel care ne readuce pe muchie.
35
36
- O parasim din nou si coboram in serpentine scurte spre valea incipienta din stanga [foto 37], pe care poteca o traverseaza curand pe malul ei stang, trece apoi printr-un palc de padure si iese in poiana stanei Stevioara. [foto 38] Langa cladirea veche a stanii gasim un izvor captat sub forma unei fantanite.
37
38
- Coborarea care urmeaza este fara istorie, exclusiv prin padure (unde marcajul este fara cusur) [foto 39], pana la drumul forestier care leaga, pe o portiune (fiind continuat de o poteca lata), Schitul Pahomie de Schitul Patrunsa.
Page updated
Google Sites
Report abuse