Embedded Files
Donați 3,5% din impozitul pe venituri sau pensii (bani care altfel nu rămân la Dvs.) pentru România natura. Uite cum:
text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
text şi imagini: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)
19-21 octombrie 2012. Dimineata, ne-am intalnit in gara Ramnicu Valcea, aflata inca in stapanirea intunericului. Doar cand am trecut de Caineni ceata si-a ridicat valul, s-a dus in lumea din care venise si am putut privi padurile din preajma, stapanite de inceputul culorilor de toamna.Acolo unde am coborat, la Podul Olt, gara era pustie. Doar noi, incarcati cu rucsaci dolofani. In Sebesul de Jos, catre centrul satului, vazand ca tot nu apar semnele turistice cunoscute, am incercat sa luam informatii. Ne-a indrumat un satean pe drumul cel bun. Mai intai catre biserica, apoi pe poteca de langa aceasta si in sfarsit peste dealul care ne-a condus in Sebesul de Sus. Am iesit la circa 15 minute de locul unde incepe poteca spre cabana Suru (triunghi rosu). Triunghiul rosu duce peste munte pana la cabana; drum mai lung este pe Valea Moasei (punct rosu), cu cateva case si pensiuni.
vezi ghidul masivului si intreaga harta la
La podul peste Moasa, la stanga, incepea poteca noastra. Catava vreme am umblat prin poiana de deasupra satului. In tainele padurii intunecoase am patruns prin jgheaburi pamantoase, alunecoase uneori, adesea cu pante obositoare. Am ajuns la poteca odihnitoare, adapostita de frunzarul copacilor. Cerul albastru stapanea locurile si caldura de toamna tarzie incepeam sa o simtim din plin. Pana la poiana cu izvor nu ne-am prea oprit. Asteptam cu nerabdare apa care ne-ar fi inviorat, dar din teava ruginita nu mai curgea nici o picatura. Ne-am asezat la odihna lunga, la umbra copaceilor din preajma.
De la izvorul secat, marcajul ne-a dus mai departe pe coasta muntelui, pe drum aproape larg. Mi se pareau altfel locurile de cum le stiam si confirmarea modificarii traseului am avut-o cand am ajuns la cabana. Peste creasta din dreapta noastra, soarele se apropia pe nesimtite de orizont. Culorile apusului aruncau lumini colorate peste locurile prin care mergeam si o data cu ele inserarea se asternea peste padure. Catre ora 6 seara am ajuns la ramificatia drumului care coboara in Valea Moasa Avrigului. (Mersesem odata pe acolo, pe repezoiul pantei, printre fagi batrani, pana la drumul forestier, adesea utilizat atunci pentru aprovizionarea vechii cabane. Dar o data ajunsi la firul zglobiu al apei si la panglica drumului forestier, pana in Avrig ne-au asteptat 18 km de drum adeseori prafos.) Acum, la ramificatia amintita, pe indicatorul catre cabana scrie 1½ ore. Incepea ultimul urcus, lung.
Cate o brana pe coasta muntelui, ceva stanci care ne mai stateau in cale si multe, multe radacini scoase la iveala din intunericul ce se asternea peste padure. Licuricii lanternelor incercau sa strapunga noaptea. Marcajele, foarte rare. La capatul potecii stiam ca sunt ceva blocuri mari de piatra si printre ele trebuia sa ne strecuram. Am sunat la cabana (cabanier Stefan Stanciu, 0746.652.135): „vino domnule sa ne scoti din incurcatura, ca printre stancile care urmeaza mi-e cam teama ca nu iesim la capat”.
Curand am zarit luminitele care ne-au iesit in cale. „Pai de aici mai avem cel mult 5 minute de mers”. Cand am trecut de ultimii brazi, in fata ne-a iesit cabana, cu ferestre luminate ca ziua.
Cunoscusem vechea cabana, mai apoi refugiul mizer, in sfarsit alcatuirea cea noua, scheletul celei de acum. Ne-a intampinat Tina cea mare, cateaua cu cei sapte pitici ai sai, bucurosi de oaspeti. In cabana, pereti albi, imaculati, camera cu paturi molatice, caldura mangaietoare venita din sobita cu flacari jucause, mai apoi salata de varza fiarta, cu carnati, cabanierul cu vorba primitoare.
A trecut noaptea si dimineata a venit cu vreme senina. Ne-am cam intins la vorba si catre inaltimea Surului, ivita dupa varfurile brazilor din poiana cabanei, n-am plecat la ora pe care mi-o doream. Urcusul l-am inceput pe poteca cu stanci multe si apoi pe plaiul insorit. Nu parea a fi chiar zi de toamna, soarele incepea aproape sa dogoreasca inca de dimineata. Pana la monumentul ridicat in memoria salvamontistului in misiune, doborit prin aceste locuri de o avalansa napraznica, am ajuns repede. Eram la o rascruce de poteci. Cea care urca direct in creasta catre Varful Moasei; aceea care duce prin caldare catre Saua Surului; si, nu mult mai departe, cea care coboara la bordeiul de mioare. Neatenti, am ales poteca spre bordeiul de la poalele Surului.
Versantul nordic al Tatarului
Vf. Suru, 2283 m
Asa am vazut de aproape pajistea parjolita de focul pus de ciobani, pasa-mi-te sa-si mareasca locul de pasunat in anul care urma sa vina, fara gandul incendiilor provocate mai apoi. Am trecut peste izvoarele care aici isi adunau fire de apa de pe unde se mai gaseau. Apoi am urcat din greu pana sa intram din nou in poteca ce ne-a scos pana la urma in Saua Suru. Ne-au stat in fata privelisti catre inaltimile Budislavului; in spatele lui, ceva tancuri dintre cele ale Ciortei. Am privit indelung Muchia Vemesoaiei, de atatea ori strabatuta pana in inaltul Grohotisului care o domina.
Vf. Budislavu
Catre zari alte cununi de munti, unul peste altul. Mai apropiati erau Capatanii, din care tuguiul Vioreanului din Buila impungea cerul. Apoi lantul varfurilor Parangului. Ne-am avantat catre caciula Surului. Din sa erau vreo 170 m pana pe varf. Soarele ardea ca’n toiul verii. Ne-am bucurat de piscul atins si am facut cale intoarsa.
A urmat masa de seara, ciorba de fasole cu os incarnat in chip de ciolan si tocanita de ciuperci de sa-ti lingi degetele, sosita pe masa din productia ultimei ploi.
A urmat ziua cand trebuia sa coboram. Poteca ni s-a parut fermecatoare.
Page updated
Google Sites
Report abuse