Într-un castel uitat de multe secole
Cânta un cerșetor la o vioară veche, prafuită
De răsuna ecoul până în depărtare, mile.
Se auzea ca într-un basm, dar fără multa recuzită.
Au trecut în jur de optsprezece unități de timp,
Retrospectiv, măsurătoarea era în secunde,
De când violonistul schimba în contratimp
Un sunet care de atunci nu mai pătrunde.
Nici animalele de prin păduri care-i erau audiența
Nu se mai regăseau în exprimarea dată de arcuș.
Iar coardele, din bine acordate, aveau tendința
Să scârțâie urcuș în pogorâș.
Ceva se întâmplase și lăutarul cauta răspuns.
Adesea medita cu o finețe ieșită din comun.
Stătea și se gândea din răsărit pân'la apus
De ce vioara nu mai aduce melancolie și taifun?