La început era o joacă de copii.
El refuza solemn orice discuție străină,
Era ciudat, isi îneca amarul în prostii,
Un ignorant cu o gândire de duzină.
Credea că nu mai are sens să își dorească
O floare încântătoare și de neprețuit.
Eu îl înțelegeam, în antiteză cu gândirea omenească.
Pierduse trandafirul de care a fost odată șlefuit.
Ea apăruse la un moment dat în relief,
Dar încă nu a spus nimic care să-l cucerească,
Palmele ei încă aveau de așteptat și chef
Să fie strânse, lăsându-l doar pe el să o privească.
Ea aștepta în liniște, el încă ezita
Incă stătea pe gânduri, oare a fost bine așa?
Până și fauna urla, chiar și natura tremura,
De ce măi tinere, continui tot așa?
Timpul îi depărtase pe amândoi,
Ea poate a uitat, nu și-a inchipuit,
El alerga și a căzut în groapa cu noroi,
Până într-o zi când nu s-a mai învinuit.
Până atunci se discutaseră contracte,
Afaceri multe, dar nefinalizate.
Priviri cu formă de săgeți înregistrate
Și îmbrățisări ce nu pot fi uitate.
Ardeau de dor să fie împreună,
Să stea întinși sub lună și să privească stele.
El o voia din ce în ce mai des și nu se mai adună,
Îi devenise un fel de tratament direct în vene.
Mie îmi plac la nebunie amândoi,
Aștept cu patos clipa cand se vor iubi până în zori
Și apoi vor plănui sa iasă cât mai des în doi.
Mi-a zis: o voi răpi și îi voi contura fiori.