De recitit după discursul premierului în Camera Deputaţilor
Secrete murdare ale puterii (I)
Chestiunea arzătoare a politicilor guvernamentale pentru românii de pretutindeni, care a dus la demisia a doi miniştri ai Afacerilor Externe, este foarte departe de a fi tranşată cu acest paleativ „de onoare”. Mai bine şi pe mai româneşte spus, miniştrii în cauză au sfeclit-o din cauza unei ruşinoase şi nedemne poziţionări partizane a ministerului, care este exclus servilismului politic.
Din raţiuni politice strict partizane, agenţia guvernamentală pentru românii din străinătate a fost mereu reorganizată, fiind plasată când în aparatul de lucru al prim-ministrului, când ca subsecretariat de stat la Guvern, când cu bugetul la Ministerul Afacerilor Externe, când cu personalitate juridică distinctă şi, pe cale de consecinţă, cu autonomie bugetară.
Bugetul anual al Departamentului pentru românii de pretutindeni este de 100 milioane de euro, aproape jumătate din cât cheltuieşte Republica Federală Germania pentru securitatea internă. În legătură cu cheltuirea acestor bani există şi mult folclor, la propriu, dar şi la figurat.
Un fost ministru delegat la acest departament este, în prezent, subiect penal. Nu are importanţă dacă într-o cauză ce are sau nu legătură cu funcţia deţinută. Îngrijorează năravul. Sub ministeriatul delegat al lui Cristian David s-a întâmplat minunea promovării ca director de programe externe a unei tinere speranţe a dansului la bară, care a fost însărcinată cu dificila şi delicata misiune a organizării Concursului „Miss Diaspora Română”. Finanţarea a fost deschisă, dar despre concurs şi finaliste nu s-a mai auzit nimic...
Un secretar de stat la acelaşi departament, permanent abonat la sinecuri guvernamentale, titrat universitar cu normă didactică şi pe la Academia Naţională de Informaţii şi fost director general şi pe la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, deşi trebuia să părăsească postul, odată cu ruperea USL, nu s-a dat plecat, invocându-i lui Crin Antonescu “nişte programe speciale în derulare la Departamentul românilor de pretutindeni, în zone cum ar fi Ucraina şi altele”.
Da, domnul Stejărel Olaru, deprins cu jargonul serviciilor secrete, căci a cercetat foarte aplicat şi operaţiuni delicate ale Securităţii, nu a plecat de la DPRP fiindcă nu era să lase finanţarea „programelor speciale pe Ucraina şi altele” (mai ales şi „altele”) pe seama a cine ştie ce mâini sparte ori novice pus pe căpătuială, chiar din bugetul alocat înaltei cauze a păstrării vii a fiinţei naţionale risipite în roza vânturilor. Excepţia în cazul acesta poate semnifica şi altceva. Mobilizare pe loc... Dar cu numire politică?! Dacă e un „secret de stat”, înţelegem suprema raţiune, căci „Salus rei publicae suprema lex esto”!
Manelişti şi maneliste în nesfârşite şi bine plătite turnee ţin o permanentă legătură cu românii de pretutindeni. Ei nu primesc asistenţă în materia legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale, nu li se trimit manuale de învăţare a limbii române scrise, mulţumindu-se că pruncii deprind limba în familie, pe cale oral-auditivă. Ei trebui să poarte recunoştinţă Guvernului României, pentru că este generos când le trimite manelişti şi organizează selecţii de „miss diaspora”.
Românii din străinătate înţeleg că ţara nu are bani, că cele 30 de miliarde împrumutate sunt imobilizate la Banca Naţională, într-un morman de bonuri de trezorerie (a căror valoare depinde de sănătatea economică viitoare a statului emitent, dacă se vor mai răscumpăra vreodată!), motiv pentru care concetăţenii decedaţi pretutindeni mai pot fi conservaţi, până cândva, prin depozitele frigorifice mortuare ale municipalităţilor, tot de pretutindeni.
Industria cetăţeniei române funcţionează... Sute de mii de noi cetăţeni români de pretutindeni, dar cei mai mulţi sunt lipsiţi de mijloace financiare şi nu au de unde scoate câte 400 de euro pentru transcrierea actelor de dobândire a cetăţeniei.
Guvernul nu poate duce o treabă până la capăt. Departamentul în discuţie nu este pentru problemele românilor de pretutindeni, căci nu ştie exact nici câţi români sunt dincolo de graniţe şi nici pe unde anume se află răspândiţi, darămite să cunoască problemele acestora. Pe cale de conseciţă, are şi alte priorităţi ale bugetului alocat nevoilor românilor de pretutindeni. Secrete. Nu le ştie decât demnitarul cu pixul puterii între cele trei degete trandafirii, precum cârnăciorii prosperităţii.
Legea nr. 299 2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni,republicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 22.4.2009, prevede obligativitatea organizării anuale a Congresului Românilor de Pretutindeni. Până în prezent, trebuia să se fi desfăşurat cinci asemenea congrese. Nu a avut loc, încă, nici primul congres, în care să se constituie o serie de organisme şi să se stabilească modalităţile de implemenare a generoaselor prevederi ale legii anterior menţionate. Pe 29-30 noiembrie curent, după îndelungi şi contondente pertractări între Parlament şi Ministerul Afacerilor Externe, ar urma să fie convocat primul Congres al Românilor de Pretutindeni.
Nici că se poate mai bine. Va fi pe ordinea de zi şi o dare de seamă asupra execuţiei bugetului? Ar fi necesar.
Va informa cineva cu ce scopuri anume, înaintea campaniei electorale prezidenţiale, o instituţie anume a scos din rezerva operativă pentru cheltuieli speciale suma de 5.000.000 (cinci milioane) euro cash, pentru a fi pusă la dispoziţia liderilor unor organizaţii din diaspora? Va exista o cercetare pentru a se descifra legătura dintre această sumă şi scandalul alegerilor prezidenţiale la secţiile de votare din străinătate? Ce trebuia să se obţină cu aceşti bani? Prezenţa ori absenţa de la vot?
Operaţiunea a fost „sifonată” din proiect, iar „un grup de patrioţi”, organizaţi de un veteran al diversiunilor din decembrie 1989, ianuarie şi iunie 1990 şi din septembrie 1991, aanihilat-o prin metodele revoluţiei Facebook, dorind să-şi întărească spusele că „nimeni nu a ajuns preşedinte al României dacă eu nu am vrut”. Dacă şi acum, ca şi anterior, a acţionat sub acelaşi ordin, România este în mare pericol. Motiv ca puterea politică să se elibereze de povara secretelor murdare.
Informaţii esenţiale gestionate ca în anii socialismului victorios
Secretele murdare ale puterii (II)
Guvernele au întotdeauna câte ceva de ascuns. O lege privind protecţia informaţiilor clasificate permite guvernelor să ascundă de spionaj secretele de necesitate naţională, apărate de structurile contrainformative din sistemul securităţii naţionale. Acestea sunt secretele oficiale, a căror listă generică se publică periodic ca anexe ale hotărârilor Guvernului prin care se aprobă categoriile de informaţii clasificate în cele trei clase ale secretului de stat: “strict secret de importanţă deosebită”, “strict secret” şi “secret”.
Guvernele mai au de ascuns, împotriva legii, deci săvârşind fapte susceptibile a atrage răspunderi de natură penală, administrativă ori contravenţională, după caz, anumite informaţii din categoria celor de interes public, a căror aducere la cunoştinţă publică le-ar delegitima actele de guvernământ şi ar favoriza avansul opoziţiei către putere. Acestea sunt secretele murdare ale puterii.
Secretul valorii neadăugate…
Aşa de exemplu, auzim că s-ar intenţiona reducerea în trepte, începând cu anul 2015, a taxei pe valoarea adăugată. Guvernul, prin ministrul pentru buget, motivează măsura prin îmbunătăţirea indicelui de colectare… Guvernul ne minte. Prin creşterea TVA la 24%, colectarea nu a depăşit 55%. Aşa că o reducere a TVA ar putea să ducă la creşterea încasărilor…
Guvernele ne-au ascuns, însă, şi altceva. O parte din TVA care nu ajunge la bugetul public intră fraudulos în alte portofele. Politice.
Secretul statisticilor electorale…
Un alt secret murdar, apărat cu cerbicie de toate guvernele, de toate culorile, priveşte numărul populaţiei României, iar în cadrul acesteia, numărul populaţiei cu drept de vot. Motiv pentru care în statisticile oficiale date publicităţii nu vom gasi indicatorii “populaţie sub sau peste 18 ani”, ci doar până la 16 şi peste 16 ani. Consecinţa acestui secret: “Câteva milioane de voturi, care pot fi aruncate, cu STS-ul, dintr-o parte în alta”. Citat din opera de discursuri publice a preşedintelui Romaniei, Traian Băsescu, rostite în luna iulie a anului 2012.
Secretul miliardelor de euro irosite în proiecte de informatizare nefinalizate
În anul 1989, evidenţa populaţiei României era informatizată, integral la nivelul Capitalei, încă de la începutul anilor ’80 şi spre finalizare la nivel de ţară. “Sistemul Informatic al Evidenţei Populaţiei” era conceput ca magistrală a “Sistemului Informatic al Administraţiei Publice”, la care se conectau, în etape, planificate şi bugetate pâna în anul 2000, “sănătatea”, începând cu scorul APGAR, primul vaccin, primul diagnostic de boală şi primul tratament; “învăţământul”, de la prima zi de gradiniţă; “fiscul” ş.a.m.d. Ce s-a ales de acest sistem, realizat sub licenţa şi tehnologia IT ale IBM? Praful şi pulberea! Au apărut o puzderie de sisteme informatice departamentale, “ramuri” ale unui copac doborât, care nu au un numitor comun, nu interacţionează şi care sunt dependente de mofturile unui furnizor de servicii IT cu certă vocaţie de dictator global. Toată “joaca” guvernelor de-a societatea informatică ne-a costat cât acoperirea României cu o reţea de autostrăzi, fără egal în Europa!
Secretele murdare ale scandalului “Microsoft” sunt doar un mic episod, urmare a unei mişcări greşite a unuia care acum îşi muşcă limba, ca să nu-i mai umble gura, când nu-şi are mintea de mafiot acasă!
Secretul horei “Ca la Breaza”…
România nu avea motive să se teamă de criza economică. A spus-o clar şi răspicat Trăian Băsescu, dar fară să ştie că trebuia să-şi ceară voie de la autorităţile externe cesionare ale suveranităţii financiar-monetare a României.
În urma manipulării statisticilor populaţiei, a PIB-ului, a balanţei bugetului şi a deficitului, din gaura talpei pantofului şefului delegaţiei FMI a ieşit o comandă de împrumut, sărbătorită cu o petrecere şi o horă “Ca la Breaza”, în care, alături de Sorin Blejnar, s-a prins şi şeful delegaţiei FMI în România, Jeffrey Franks… De unde până unde şeful Fiscului la şpriţ cu şeful delegaţiei FMI? Ce au pecetluit?! Pentru ce băură ei aldămaşul?!
Secretizarea proceselor publice…
Un deputat a făcut o interpelare în legătură cu motivele şi secretul horei de la Breaza. Domnului deputat i s-a înscenat un flagrant, care a eşuat. Dar şi aşa, a fost reţinut ilegal, i s-a pus pistolul în piept şi dus la DNA.
Camera Deputaţilor, în faţa evidenţelor înscenării şi a provocării regizate, a respins cererea de arestare preventivă, cu toată tevatura făcută de ambasadorul Mark Gitenstein în biroul lui Valeriu Zgonea. Chiar aşa, ce interes aveau SUA să-şi trimită ambasadorul să se asigure că deputatul Ion Stan va fi arestat?!
Menţionăm că respingerea cereriii de încuviinţare a arestării nu a venit din partea grupului parlamentar din care făcea parte deputatul, căci ai săi, la ordinul lui Ponta, i-au transmis de seara să vină cu “sacul de voiaj”, căci va fi încătuşat la ieşirea din Cameră…
Deputatul este judecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile unui proces vădit inechitabil, cu sistematica eludare a procedurilor legale de cercetare judecătorească în vederea stabilirii adevărului. Pentru ca la proces să nu participe public, acesta are loc numai vinerea după-amiaza, sala fiind stabilită şi comunicată telefonic, cu două ore înainte, strict părţilor.
Secretul datoriei externe…
Acelaşi deputat incomod l-a interpelat pe guvernatorul Băncii Naţionale în legătură cu destinaţia celor aproape 30 de miliarde de euro împrumut extern şi dacă este adevărată ştirea că, de fapt, în locul banilor, România a primit bonuri emise de trezoreria statului cel mai grav atins de criză. Mai exact, dacă a fost simulat un împrumut pentru a contribui la reabilitarea unor bănci care au provocat criza. Autoritatea interpelată nu a negat, dar a învederat autoritar să nu se mai aducă problema în spaţiul public.
Dacă doar s-a simulat împrumutul, nu s-ar putea să se simuleze şi plata datoriei?!
Secretul rezervelor în aur ale Băncii Naţionale…
Nu avem cunoştinţă de vreo împrejurare similară celei dinaintea ocupării României de către Germania, în Primul Război Mondial, când Tezaurul a fost trimis la Moscova spre veşnică… pomenire. Totuşi, Banca Naţională a trimis rezervele de aur ale ţării în depozite străine. Cică ar fi mai sigur şi mai ieftin! Cine poate crede?
Cine a dat liber la privatizarea informaţiilor strict secrete de importanţă deosebită privind resursele strategice?
Rezultatele prospecţiunilor geologice transpuse pe hărţi şi estimarea rezervelor exploatabile, precum şi a concentraţiei de minereu constituiau informaţii cu cel mai înalt nivel de secretizare. Sub loviturile necruţătoare ale războiului presei cu “moştenirile regimului politic abolit”, protecţia secretelor oficiale de necesitate naţionala ale statului român a fost şi ea abolită, iar odată cu acaparea hrăpăreţă a institutelor de prospecţiuni şi cercetări, întreaga documentaţie clasificată “secret de stat” a fost divulgată către destinari fără drept de a o deţine…
Apoi, cei cu informaţiile precise s-au aşezat la “masa tratativelor” cu statul, ca asasini economici ai poporului român.
Multiplele faţete ale marii trădări naţionale neocomuniste, în drapajul înşelător al euroatlantismului, dar cu beneficiari conexaţi la inamicii dintotdeauna ai României, merită a fi readuse în atenţia opiniei publice, singura putere reală în măsură să impuna clasei politice calea dreaptă.
Pe săptămâna viitoare.
Miniştri lunateci, transpuşi într-o lume ireală
Secretele murdare ale Puterii (III)
Motto: „Virtutea civică nu distruge viciul individual” (Alain Dewerpe)
Eludarea formalizării procedurilor de exercitare a actelor de guvernământ
In cancelariile puterii se vorbeşte foarte mult, dar se consemnează foarte puţin, ori pe lângă esenţa subiectelor discutate. Documentele scrise, condiţia prealabilă a dovedirii secretelor murdare, sunt substituite cu oralitatea şi aluzia decizională, înţelese doar de intimii colaboratori ai înalţilor demnitari, iniţiaţi în practicile oculte ale guvernării. Practici, cel mai adesea, deduse din ritualurile organizaţiilor discrete care le-au deschis, finanţat şi luminat drumul către putere. Din acest motiv, avem miniştri lunateci, transpuşi într-o lume ireală, care una gândesc, dacă se întâmplă să-şi folosească organul anatomic cerebral, si cu totul altceva spun. Dar şi ceea ce ne comunică nouă, celor guvernaţi, nici ei nu cred şi înţeleg prea bine, ba chiar uită, uneori, ce trebuie să spună, având nevoie de sufleori.
Profitul oneros al capitalului politic
Capitalul politic este un nesecat izvor de profit oneros. In fiecare campanie electorală, liderii partidelor politice acumulează, pe cont şi risc propriu, câteva milioane de euro, fiecare dupa importanţa şi şansele partidului. Aspiranţii la fotoliile puterii îşi cumpără locurile pe liste şi funcţiile in administraţia centrală, sau în cea locala. Ei ştiu că trebuie să cotizeze oficial, la trezoreria partidului , dar numai după ce le-a fost acceptat cuantumul darului cuvenit şefului politic suprem. Cuantumul acestui dar îl comunică şi percepe un reprezentant personal, de regulă un membru al primei familii politice a partidului.
Sursele acestor bani sunt mai murdare decât cele mai murdare secrete ale puterii. Pentru albirea darurilor politice există reţele ale unor frăţii ale trinităţii criminale transnationale : „submasonerii eşuate”, servicii secrete şi organizaţii ale mafiei bancare, acoperite ca fonduri de investitii , companii de brokeraj, opere de caritate, fundaţii de susţinere a libertătilor civice etc. etc.
Resursele prosperităţii funcţionarilor publici
Cu excepţia corpurilor militare şi a celor militarizate (asimilate) ale funcţionarilor publici, aceştia nu beneficiază de indemnizaţii de îmbrăcaminte, iar „costumele şi accesoriile de firmă” purtate , de unii chiar din momentul depunerii jurământului, le-ar epuiza anticipat salariile pe aproape întreg mandatul. Sub rezerva să apuce să-l şi ducă până la capăt. Dar toate celelalte, case, terenuri, păduri, autoturisme, colectii de arta, numismatice, filatelice şi bijuterii, proprietăti ? Căci nu prea avem exemple de oameni bogaţi care să se dedice binelui public, intrând în politică să dea , nu să se căpăuiască.
Ca şi pentru „ţăranul muncitor” din industria socialistă, pentru politicieni parveniti funcţia e doar pretextul de avea un loc pentru a face învârteli, cu deosebirea că parvenitii politici aspiră la propriul teritoriu pentru a „jongla” cu banii publici.
Dar până să-şi facă mâna, plevuşca parvenitismului tabără lacomă şi dă iama prin companiile private din clasa clientelară a partidelor . Unele o îmbracă, altele o hrănesc, plimbă şi distrează, toate acontând servicii ce se vor întoarce cândva. Din bani publici, evident.
Mizele răspunderii şi coordonării politice
Observăm, nu fără oarecare surprindere, că unele partide politice din România au cam tot atâţia vicepreşedinti, câti şefi de mari filiale judeţene. Ce rost au ei în partid ? Nici un rost în serviciul binelui public! Fiecare controleaza strict câte un domeniu : gazele, electricitatea, pădurile, vămile terestre, portuare şi aeroportuare, loteria, căile ferate, minele, apele, sarea, tutunul, alcoolul, migratia, comertul cu produse strategice, cazinourile, traficul cu obiecte de arta, companii de securitate privată, escortele feminine de lux etc. etc.
Aşa de exemplu, un profesionist apolitic a primit conducerea unei societati de transport a energiei ... Dupa vreo două luni a fost chemat la sediul partidului cu raportul de stare si strategia de dezvoltare a companiei. Omul, de bună credinţă, s-a prezentat la secretarul general. Secretarul general l-a poftit să ia loc. Directorul general scoate din servietă plicul cu documentele, iar secretarul general îi spune : „ Ăla du-l sus la casier, apoi vino să-ţi termini cafeaua”. Directorul s-a blocat. Secretarul general l-a „luminat” : „Măi, tu ai primit un post de 4 milioane de euro. Nu ti-au cerut banii înainte... dar de acum, când te chem cu „raportul”, tu aduci câte o tranşă. Câte 500 de mii, de opt ori. Aritmetică elementară, ce dracu !
Evidentele de patrimoniu ale Regiei Autonome a Protocolului de Stat
Cu începere din primele luni ale anului 1990, în rândul noii clase politice ce prinse a se înfiripa din volburile evenimentelor s-au detaşat şi câţiva pasionaţi de artă, în toate genurile ei de expresie. De carte rară, mobilier de lux ... Sutele de imobile din administrarea Gospodăriei Partidului Comunist Roman nu erau nişte spatii goale şi reci. Dimpotrivă, erau dotate cu tot ceea ce se afla în ele la momentul expropierii „claselor exploatatoare”. Plus alte bunuri de valoare , introduse ulterior în inventar.
Sub pretextul nevoii sporite de securitate, ceea ce era adevărat, bună parte din valorile existente in acele imobile au fost strânse şi aduse, cam la grămadă şi in grabă, in diferite depozite din Bucurşti şi apropiere. Avem in vedere numai ceea ce era estimat că are valoare de patrimoniu national. Printre care şi câteva zeci de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu.
Depozitele au devenit un loc de perindare ai potentaţilor noilor vremuri, fiecare cu câte o idee... Unele bunuri ar fi luat calea unor muzee, colectii tematice pe la institute şi fundatii. („S-a luat cu tirurile, domnule !”)
Alte bunuri, spune zvonul public bine intemeiat, s-au cumpărat de persoane fizice sus-puse, dar cu „bani de la partid”...Vreo 40 de tablouri Grigorescu s-ar afla într-o custodie dubioasă, la un individ cu ţeasta rasă. Prin reşedinţele şi casele de vacanţă ale fostilor inalti demnitari de modă nouă, de asemenea, au mai fost văzute, ba o carte rară, ba un candelabru, ba un covor, ba un jilţ, ori un birou, o bibliotecă, peste care secolele si-au lăsat amintirile. (Cu acte doveditoare, cică numai legal, vreo 25 de dolari o piesă... Acum, la o evaluare corecta, vorbim de de zeci şi sute de mii. Erau si piese ce trec de milionul de euro...” )