Poveşti din vizite oficiale

http://www.paginiromanesti.ca/2014/09/22/povesti-din-vizite-oficiale/

Bine a observat cineva că Victor Ponta n-a mai făcut o vizită oficială în străinătate de mult timp.

Cu excepţia Chinei, unde am înţeles c-ar fi fost de multe ori; ba chiar prin camere de hotel chinezeşti a început relaţia lui cu Daciana Sâr­bu, actuala soţie. Să-i fie de bine.

În China a fost şi ultima oară, tot cu Daciana. Ponta se simte acolo stimat. I s-a întins covorul roşu, copiii i-au oferit pâine cu soia, chi­nezii au fost amabili şi nu i-au pus întrebări deranjante despre corupţie, plagiat sau competenţă. Ziarele chinezeşti, toate organe ale partidului, au dat citate largi din discursu­rile sale şi l-au înfăţişat ca pe viitorul preşedinte. Soţia drăguţă, o vii­toare PRIMĂ

doamnă. Mai mult, Ponta a încheiat înţelegeri bilaterale în toate domeniile, iar chinezii au promis că modernizează Cernavo­dă şi fac blocuri la Craiova cu câte 3000 de apartamente. România devenind astfel loc preferat de inves­tiţie pentru chinezii care nu mai au ce face cu miliardele.

Cine are răbdarea să urmă­reas­că politica externă nu poate să nu remarce că vizitele oficiale sunt pe cale de dispariţie. Şefii guvernelor se întâlnesc în chestiuni precise, câteva zeci de minute pe probleme globale. Afacerile nu mai sunt semnate de preşedinţi sau premieri, afa­cerile se mişcă la nivelul executiv. Ponta se şi vede preşedinte, cu un alai de 150 de persoane urcate în avion, cu ziariştii după el – care relatează fidel cum plagiatorul are anvergura unui adevărat şef de stat.

Vizita lui Ponta în ţara Marelui zid îmi aminteşte de o lungă vizită a preşedintelui Ion Iliescu în Asia, în februarie 2002. Niciodată n-a mai fost văzută o vizită de 13 zile şi probabil că nici nu va mai fi. Cum aceasta purta denumirea de “misiune economică”, în Airbusul A310 s-au îmbarcat vreo 50 de oameni, aşa-zis de afaceri, suita oficială plus noi, cam 20 de ziarişti.

Primul popas, Emiratele Arabe. Am aterizat la Abu Dhabi pe la 5 după-amiaza. În programul riguros făcut, pe care îl aveam sub forma unei cărticele, scria că preşedintele Iliescu este invitatul şeicului Maktoum pentru un dineu oficial. Noi, ziariştii, ne plănuiam ieşirea în oraş. Cineva din suita oficială ne-a comunicat că dineul a fost anulat scurt, fără nicio explica­ţie. Mi s-a părut bizar şi nepo­liticos, dar am zis că, la câţi bani au, emiratezii îşi permit orice. De fapt, istoria era alta. Prin 1993, Ion Iliescu mai fusese în vizită în Emirate. În avionul lui, printre ziarişti, Anca Alexandrescu, fiica lui Horia Alexandrescu, o piloasă adică. În corespondenţele ei pentru ziarul lui taică-său, Cronica Română, a făcut câteva aprecieri deloc măgulitoare la adresa arabilor.

Pare greu de crezut, dar gazde­le din Emirate s-au supărat atât de tare încât au rupt practic, pentru aproape 10 ani, orice legătură politică cu Bucureştiul. Iliescu încerca să refa­că relaţia şi poate să aducă nişte ba­ni. Anularea cinei despre care aminteam era numai o poliţă plătită pentru trecut. În rest, cei din Emirate au fost curtenitori mai ales cu noi, ziariştii. Ba chiar nu ne-au lăsat să ne plătim nici me­sele, nici camerele – într-un hotel pe lângă care Hilton pare un motel de autostradă. Nici noi n-am insistat prea mult.

Din Emirate am plecat spre Saigon, în Vietnam. Pe toată ruta dintre aeroport şi hotel circu­laţia a fost oprită. Cam ca în vremurile noastre bune: vietnamezii socialişti aveau un înalt oaspete străin.

Un socialism special din moment ce pe stradă, lângă o stemă cu seceră şi ciocan sta cuminte o mare reclamă la Canon. Mai mult, la un moment dat, dintr-o intersecţie, a ţâşnit o moto­re­­tă cu doi puşti care au intrat în mij­­locul coloanei oficiale şi păreau că se distrează pe cinste. Poliţiştii de pe motociclete le-au administrat, din mers, câteva bastoane pe spate şi i-au scos din trafic. Ce or fi păţit, nu ştiu.

La Saigon, oamenii noştri de afaceri s-au ocupat de shopping. La un moment dat, unul de-al nostru se chinuia să bage în lift o statuetă ce avea cam 2 metri înălţime. Când am plecat din Saigon, căpitanul aerona­vei ne-a avertizat că avionul are deja câteva tone în plus şi ne-a avertizat să nu mai cumpărăm ni­mic greu în restul vizitei. Era doar al treilea oraş vizitat, după Abu Dhabi şi Dubai.

Din Saigon am zburat spre nord, în capitala Hanoi, unde Iliescu a fost primit cu lacrimi în ochi de vietnamezii care au studiat prin anii ‘70 în România. Nu mi-a venit să cred că plângeau sincer că văd români, că-l văd pe preşedintele României printre ei.

În fiecare zi, trebuia să fac corespondenţe telefonice la Bucu­reşti; acestea erau difuzate seara, în cadrul telejurnalului. Cea din Hanoi are o istorie specială.

În cadrul unei ceremonii, Iliescu a desemnat o fostă studentă în România ca ambasador onorific. Ştirea nu era deloc importantă, dar vietnameza a început să plângă ca la mort de emoţie, astfel încât m-am hotărât să povestesc episodul în corespondenţa mea. Din păcate, nimeni nu ne-a dat numele doamnei cu pri­cina şi, în timp ce în studiou îmi înregistrau reportajul, i-am făcut semne disperate colegului de cameră să îmi dea menu-ul de room-service. Şi am botezat-o pe femeie “pui cu urechi de lemn”. Aşa cum scria pe menu. Când le-am povestit cum m-am descurcat, la întoar­cere, colegii din redacţie s-au întins pe jos de râs.

Urmează poveşti interesante din Japonia, Filipine şi Singapore.