Am apelat la metafora piramidei în primul rând gândindu-mă la vârful ei unic, acest simbol al superlativului. „Puteai să alegi și conul” – veți zice. Da! Dar piramida mai are ceva în plus, ceva ce conul nu are: muchii. Iar muchiile ei înseamnă direcții, trasee impuse, jgheaburi de aliniere, drenuri de colectat și dirijat fanatismul ori alte umori umane distructive. Mizerii de exploatat.
Pe lustrul convex al conului ar mai fi loc de ceva patinaj artistic, de niscaiva balet de personalitate. Pe versanții abrupți ai piramidei, niciodată. Odată intrat în zona de gravitație a piramidei, nu mai ai cum să eviți muchiile. Devii inevitabil dirijat, colectat, acumulat, exploatat.
Situația politică actuală din România m-a împins, după evenimentele din mai 2019 (așa zisele alegeri europarlamentare), să intru într-o stare de detașare contemplativă. Prea multe forțe care nu se sinchisesc de interesul României și al românilor ci doar de propriile lor interese de moment au conspirat să ne preia hățurile pentru ca eu unul să mai sper, deocamdată, în triumful propriei noastre voințe patriotice la prezidențialele din 2019. Deocamdată!
Detașarea mea contemplativă, la care m-am referit, seamănă întrucâtva cu atitudinea lui Djokovic, în setul doi al finalei din acest an, de la Wimbledon, cu Federer. După ce a câștigat la tiebreak primul set, Djokovic se vede condus în setul doi cu 3-0 și două break-uri handicap. Realist, conștient că e aproape imposibil să mai întoarcă acest set în favoarea lui cu un adversar de forța lui Federer, sârbul alege să-și conserve energiile și să se concentreze pe seturile următoare. Opțiune inteligentă, căci, până la urmă, a câștigat finala cu 3-2. Așa mi-am propus să procedez și eu.
Din punctul meu de vedere este practic imposibil ca, în lunile care au rămas, să se mai poată ridica vreun candidat la președinție care să-l învingă pe Klaus Iohannis. Sigur că, din oferta existentă, l-aș prefera oricând pe Mircea Diaconu (sau chiar pe Theodor Paleologu) decât să mai fiu obligat să suport încă 5 ani ifosele, ranchiunele și aroganța găunoasă, pe nimic întemeiată, a sasului de la Sibiu.
Din păcate însă genul acesta de președinte de colonie, pe care îl interesează doar confortul și hiperbolizarea personală, este instrumentul perfect pentru liderii marilor puteri care, în calitatea lor de dulăi, asta caută la cățeii din subordine: obediență și lipsă de scupule naționaliste. De aceea zic: jocurile pentru decembrie par a fi făcute.
Ca parte a detașării mele contemplative am inclus și o privire critică în urmă (din decembrie 1989 și până în prezent) pentru a încerca să compar răul de-acum cu cel de până acum. Mi-am pus problema cam în termenii următori: într-un clasament al mizeriei umane și comportamentale a politicienilor români din toată această perioadă, cine ar fi cei de pe primele locuri?
Liderul mi-a apărut instantaneu, detașat și polivalent în nemernicie: Traian Băsescu. Nu m-a mirat, și cred că nici pe dumneavoastră nu vă miră o proeminență atât de convingătoare. Precum un germene de pandemie, Băsescu a născut galopant sub el, ca un jupon evazat spre poale, întreținut din străfunduri de aburii toxici ai infernului, piramida unui sistem ucigaș.
Pe locul doi în topul ticăloșiei politice românești postrevoluționare mi s-a impus net, fără ezitări și contracandidați, Monica Macovei.
Laura Kovesi și Florian Coldea apar ca favoriți pentru bronz, dar nu de turnat în statui ci de premiat pervertirea ideilor de justiție și de stat de drept.
Destul de departe sub toți aceștia somnolează, delirând monoton inepții, Klaus Iohannis.
Prevăd că unii vor sări să mă întrebe, ricanând: dar de Iliescu, nimic? Dar de Dragnea, mucles?
Clasamentul meu s-a oprit doar la primii cinci. Printre care contraexemplele invocate nu se califică (după evaluarea mea). Mai jos, în listă, sunt zeci, dacă nu sute, de ticăloșei și nemernicuți, din toate găștile politice și de toate culorile doctrinare pe care, numindu-i aici, i-aș propune, practic, pentru un loc în memoria colectivă. Ceea ce nu merită și nici nu vreau să fac.
Dar da, toți aceștia există și se înghesuie în spațiul generos de la betelia și până la baza piramidei mizeriei umane. Aglutinând în magma lor nocivă epave morale de intelectuali, de ziariști, de așa zis români cu românismul expirat sau extirpat.
Astfel de clasamente sunt necesare și trebuie documentate cât mai solid. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, vine vremea justiției nealterate.
Detașarea mea contemplativă de acum își găsește o uriașă resursă de optimism și energie pozitivă apelând la această perspectivă.
Privesc spre un viitor politic (nu imediat, dar nici foarte îndepărtat) fără Băsescu și Macovei, fără Kovesi și Coldea, fără Klaus Iohannis exasperându-ne cu mersul lui robotic și cu vorbirea lui ventrilocă, și mă simt revigorat.
Perspectiva imediată a unui nou mandat pentru Cotroceni făcut cadou de interese neromânești acestui mediocru de loc 5 mi se pare, astfel, mai puțin deprimantă.
Să mai ascultăm, o dată, meditația unui prieten înțelept:
„Ce e val, ca valul trece…”