Visul premonitoriu - Zamolxe zeul urs

Visul premonitoriu

Abia la ora trei dimineaţa am reuşit să terminăm tot ce aveam de lucru, aşa că m-am culcat lăsând pregătirea bagajelor pentru a doua zi.

Nu am obiceiul să visez, sau ţin minte foarte rar câte un vis, dar de obicei visul pe care îl memorez în mare parte se adevereşte ziua sau zilele viitoare. Oricum visul pe care am să-l povestesc a fost aşa profund, părea aşa de real şi mi-a rămas în memorie aşa de bine, încât îl pot reproduce chiar şi astăzi cu foarte mare acurateţe după aproape patru ani .

După ce am adormit, către dimineaţă, cândva după cântatul cocoşilor, visez că sunt cu maşina undeva pe un drum de munte în plină noapte. Eram împreună cu soţia şi copilul.

Chiar dacă zăpada era foarte mică, drumul era destul de anevoios pentru vehiculul nostru încarcat cu bagajele şi alimentele necesare pentru o săptămână.

Era noapte, era înnorat, zăpada amestecată cu mocirlă era bine îngheţată, iar drumul care o tăia de-a pârcul prin pădure, urca pieptiş pe versantul unui munte. Adaugând la toate acestea faptul că era beznă totală, puţină ceaţă iar din cauza povârnişurilor nu ştiai în ce parte coteşte drumul după următorul vârf de rampă, distracţia era totală. Nu trebuie să omit că eram singura maşină la acea ora, pe acel drum necunoscut şi întunecat.

La un moment dat, povârnişul devine foarte abrupt, iar la douăzeci de metri în bătaia farurilor se observă cu greu că drumul virează brusc la dreapta. Încerc să păstrez o viteză constantă în acea urcare pe mocirla îngheţată, dar nu am nicio şansă roţile se învârt în gol şi maşina se opreşte în mijlocul pădurii, într-o beznă totală pe un drum pustiu.

No problem! (cel puţin în vis sunt un tip curajos)

Mă dau jos din maşină, deschid haionul din spate şi scot cutia cu lanţuri pentru a le monta pe roţi. După ce trântesc haionul, am sentimentul că cineva mă priveşte, îmi îndrept privirea spre pădurea întunecată, crescută pe povărnişul din stânga drumului.

Rămân perplex, în faţa mea la marginea şoselei, văd un urs brun imens de talia unui grizzly, care mă fixează cu privirea. Privirea lui era hotărâtă, nu era agresivă, nu era răutăcioasă, nu era blândă, pur şi simplu era hotărâtă. Parcă dorea să-mi spună ceva. Încerc să nu par speriat, deşi în acele momente am simţit cum mi se taie picioarele şi mi se pune un nod în gât. În ideea de a părea curajos şi decis să nu fac pasul înapoi, încerc să conversez cu ursul, care mă priponea cu privirea. Conversaţia a fost scurtă şi destul de banală, ceva de genul următor :

- Ce vrei ?

- Să discutăm. (ursul)

- Ai răbdare să pun lanţurile şi după aceea stăm de vorbă.

- OK ! spune ursul.

- După ce pun lanţurile, soţia şi copilul pleacă. Rămân doar eu !

- Oricum cu tine am o problemă, nu cu ele.

În vis conversaţia dintre noi se derula telepatic, nu vorbeam nici eu, nici ursul.

Zis şi făcut, pun lanţurile, îi spun soţiei să urce la volan şi să plece cu fetiţa până la capătul drumului, unde încep cabanele.

Privindu-mă cu spaimă în ochi, fetele mele mă rugau să urc în maşină şi să o întindem cât reuşim de repede. Din păcate nu se poate, am făcut o promisiune şi trebuie să o respect !

Încerc să le liniştesc şi le promit că am să ajung şi eu la cabană. Sincer nu prea eram sigur nici eu, că aşa se va întâmpla.

Soţia şi fetiţa pleacă până la urmă cu maşina, iar eu rămân în inima pădurii în plină noapte, cu acel urs imens ce părea stăpânul absolut al întregului ţinut.

Nu mai ţin minte ce sa întâmplat sau ce am discutat cu ursul din acest vis, dar ţin minte că mergând pe jos în frigul iernii, în puterea nopţii ajung la cabană. Bat hotărât la uşă şi aştept. Când uşa se deschide, toţi prietenii sar pe mine şi mă strâng în braţe bucurându-se că am scăpat cu viaţa. Încep să curgă întrebările, dar eu eram epuizat şi nu mai aveam chef de discuţii, aşa că îi rog să- mi spună unde este camera în care pot să dorm. Unul dintre ei îmi spune să-l urmez şi urcăm o scara interioară din lemn care scârţâia uşor la fiecare pas. Ajung la uşa unei camere, o deschid şi intru. Rămân stupefiat şi neplăcut surprins, camera mea nu avea geam spre exterior. Cum Dumnezeu să stau în camera unei cabane de munte şi să nu pot admira superba privelişte a zonei?

Mă enervez aşa de tare încât mă trezesc instantaneu din vis. Când deschid ochii observ că sa luminat de ziuă. Mă ridic din pat şi merg la geam. Era o superbă dimineaţă de iarnă, mult prea călduroasă pentru acea perioada. Stau puţin şi reflectez asupra visului. Cât de real părea. De fapt lucrul care mă intriga cel mai tare, era ursul acela imens despre care nu ştiam prea multe lucruri. Oare ce reprezenta? Probabil un pericol iminent.

Oricum urşii hiberneaza în Decembrie, de ce să-mi fie frică ?

Şi totuşi ... ?

Drumul

După cum am descris în capitolul anterior, noaptea se termină cu un vis care m-a cam speriat, mai ales partea în care apare acel urs imens. Neînţelegând ce reprezintă ursul, îmi încolţeşte în minte ideea că poate fi un avertisment, că pot fi pus în pericol atât eu cât şi familia mea, în cazul în care cobor din maşină pe acel drum de munte, dacă ajungem pe întuneric. Dar de ce să ajungem pe întuneric, atâta timp cât ne-am propus să plecăm cât mai repede şi nu aveam de parcurs mai mult de 180 km? Normal că nu am povestit visul nici soţiei, nici fetiţei pentru a nu le speria şi pentru a nu crede că am luat-o razna.

Dupa ce am servit micul dejun, ne apucăm să pregătim bagajele necesare unui mini concediu de aproximativ o săptămână. Sincer nu am crezut că pregatirea şi împachetarea bagajelor poate să dureze câteva ore. După ce termin de aranjat bagajele în autoturism, fiind ora prânzului ne aşezăm la masă unde mai trec aproximativ 30 – 35 minute. În sfârşit pe la ora 14,30 - 15 ne urcăm în maşină şi plecăm spre ,,cabana cu trei brazi”.

În prima porţiune de drum de aproximativ 65 km reuşesc să dobor un record de viteză absolut pentru tractoare. Din cauza gropilor din carosabil parcurg această distanţă în aproximativ o oră şi treizeci de minute. Normal că oprim la o benzinărie, pentru a ne dezmorţi şi a bea o cafea. Aici mai pierdem încă 15 minute. Încep să devin agitat numai la gândul că mă prinde noaptea pe ultima porţiune de drum.

Plecăm mai departe şi încercând să conduc cât mai repede, reuşesc să dobor un nou record de viteză, dar de data aceasta pentru căruţe. O oră şi treizeci de minute pe o distanţă de 50 km. Cred că străinii care circulă pe acest drum european, au impresia că trec printr-o zonă de conflict armat, altfel nu au cum să-şi explice craterele cu un diametru de 2–3 metri şi o adâncime de 20 – 30 cm pe care trebuie să le ocolească cât mai aproape de margine, pentru a nu intra cu roţile din partea cealaltă în groapa de pe banda vecina. Ne încurcăm puţin prin Caransebeş, deoarece nu cunoşteam ieşirea spre Haţeg, iar indicatoarele menite să ne îndrume, lipse-au cu desăvârşire. Până la urmă merită chinul cu traversarea megalopolisului Caransebeş, deoarece drumul spre Haţeg era perfect, impecabil, ireproşabil, nemaipomenit ş.a.m.d. .

Mă hotărăsc să nu-mi pierd ziua gândidu-mă la vis, aşa că mă îmbrac, aprind focul în şemineu şi cobor la demisol să pornesc focul şi în centrala termică, deoarece se răcise în cabană. După aproximativ o oră cabana prinde viaţă, copii se trezesc şi încep să se joace, dând deşteptarea tuturor.

Ne punem la masă şi mâncăm micul dejun. Probabil că aerul curat de munte ne-a deschis apetitul, deoarece am băgat în noi aşa de mult, de parcă ar fi fost ultima masă. Semănam cu nişte malaxoare care mestecau continuu. După ce terminăm micul dejun, ieşim cu mic cu mare din cabană. Zona era superbă, eram înconjuraţi de păduri de brazi seculari, de munţi semeţi şi văi adânci. Soarele bine ţintuit pe cerul senin, făcea să sclipească fiecare fulg de nea, aşternut de zăpada cernită peste noapte. Energia zonei te revigora complet. Era o linişte adâncă, rareori spulberată de trilul unei păsări rătăcite, sau chiuitul vag al unui copil ce se dădea cu săniuţa pe pârtia de schi. Cabana era construită la mai puţin de 50 m de limita parcului naţional Retezat. Recomand oricărei persoane care doreşte să se reâncarce energetic, să-şi facă timp pentru a ajunge în această zonă de basm.

Bun, am să pun punct, pentru că doresc să vă povestesc despre ceea ce se va întâmpla în noaptea care urmează şi nu despre distracţia din timpul zilei.

Se lasă seara, iar după cină, o parte dintre noi ne punem la masă şi jucăm o ,,cruce” ca între profesionişti, alţii joacă table, iar alţii ,,aliniază” sticlele de bere, vin şi whisky care urmează să fie rase până dimineaţa.

La masă încep să le povestesc visul cu ursul, pe care l-am avut, cu o seară înainte de a ajunge la cabană. Toată lumea râdea copios. Se vede ce înseamnă, să ai prieteni adevăraţi. Niciunul dintre cei care mă ascultau, nu mă credea nebun. Pur şi simplu credeau, că este invenţia unui tip, care o luase pe urmele lui Bachus. Erau atât de veseli şi de ,,bine rumeniţi”, încât nici nu şi-au dat seama, că nu am băut mai mult de o sticlă de bere. Şi ce poate să facă jumate de litru de bere la un ,,micuţ” de o sută de kile ?

Când am văzut cum stau lucrurile, o rog pe soţia mea, să reproducă întocmai, ceea ce am spus, înainte de a intra prima oara în cabană. Luată prin surprindere, nu-şi dădea seama, depre ce este vorba. Îi aduc aminte de treaba cu geamul şi după ce stă câteva clipe pe gânduri işi aduce aminte şi spune:

,, - Dacă nu avem geam la cameră, plec acasă, dacă veniţi cu mine bine, dacă nu plec singur !’’

Pentru moment se lasă liniştea, râsul se transformă în zâmbet, sau mai bine zis într-o mică grimasă pe chipul prietenilor mei uşor chercheliţi. Se pare că le-am dat de gândit. Încercând să-i fac să uite, ciocnesc câte un pahar de bere cu fiecare, schimb repede subiectul şi încep să spun bancuri pentru a reîncălzii atmosfera. După câteva ore de distracţie şi dans, cheful se sparge şi lumea obosită merge la culcare. Chiar dacă nu-mi era somn deloc, fiind ora trei şi jumătate dimineaţa, sting şi eu lumina în sufragerie şi mă întind pe recameu.

Uitându-mă în gol prin bezna din sufragerie, îmi vine ideea să încerc să iau legătura cu cei trei din noaptea trecută. Mă răzgândesc repede, deoarece în cabană erau trei sau patru copii şi cine ştie în contactele astea pe cine poţi aduce. Închid ochii, mă relaxez, încerc să aţipesc şi dintr-o dată mă trezesc.

Stau faţă în faţă cu Zamolxe, Burebista şi Decebal. Nu-mi venea să cred, erau tot ei şi totul părea la fel de real ca noaptea trecută.

De data aceasta eram curios, să-mi dau seama, ce limbă vorbeau dacii, dar din păcate nu am reuşit, deoarece totul era telepatic, la fel ca în celelalte vise. Mai ţin minte din vis, că la un moment dat toţi trei îşi exprimă dorinţa să ne plimbăm prin zonă, ca să poată vedea ce s-a mai schimbat. Ieşim din cabană şi ne urcăm în maşină. Zamolxe se aşează pe scaunul din dreapta fată, iar Burebista şi Decebal pe bancheta din spate. Îi rog pe cei doi din spate, să-şi dea jos săbile şi pumnalele, pentru a nu-mi zgâria tapiţeria maşinii cu ele, dar nu s-au lăsat înduplecaţi. Eram stresat, deoarece maşina era nou cumpărată şi nu aveam chef să văd la întoarcere, că s-a distrus în interior.

Ei, dacă n-au chef să se debaraseze de arme, nu le mai spun nimic, deoarece nu doresc să-i jignesc. Aşa că pornesc motorul, bag în viteză şi plecăm. Mă nedumerea totuşi un lucru. Ştiam sigur că e noapte, deoarece am stins lumina m-am întins în pat şi era beznă, dar totuşi drumul cu ei în maşină, decurgea pe timpul zilei. Ciudat !

Iarăşi un lucru interesant era faptul că în timpul deplasarii, era vară sau primăvară, deoarece pomii erau înfrunziţi, dealurile înverzite şi pe câmp erau recolte. Mai ţin minte că, deşi treceam prin localităţi şi vedeam clar casele şi magazinele, nu am întâlnit nici ţipenie de om. În fine, ne întoarcem, ajungem la cabană şi mai stăm un timp de vorbă în sufragerie. Parcă erau mulţumiţi, de ceea ce au văzut şi ne despărţim într-o relaţie mult mai cordiala decât data trecută, lăsând să se înţeleagă, că în noaptea următoare ne vom întâlni din nou.

Nu la mult timp după ce ne-am despărţit, mă trezesc deranjat de lumină. Deschid ochii şi rămân surprins ca este dimineaţă. Când a trecut timpul ?

De-abia m-am culcat. Cum s-a făcut dimineată aşa de repede ?

Mă ridic cu greu din pat, era deja ora 9,30 dimineaţa. Aş fi dorit să mai dorm, dar nu se poate, deoarece se auzea vânzoleală în cabană. Lumea se trezea şi uşile de la baie se trântesc cu grabă. Nu-mi venea să cred, că am început, să am vise în serial. Sau am înebunit, sau ceva trebuia să se întâmple !

Mă duc în baie să mă spăl, mă îmbrac şi ajut la pregatirea mesei. În timp ce mâncam , aflu că doi dintre prieteni, au plecat în drumeţie pe la ora 7,30, spre vârful Retezat. Mă mir că nu i-am auzit, deoarece am un somn destul de sensibil. Uitându-mă pe geam, observ că este ceaţă, de s-o tai cu cuţitul.

- Măi oameni buni, ce i-aţi lăsat să plece pe vreme din asta?

- Poate păţesc ceva, sau poate se rătăcesc.

- Nu-ţi fă griji, au experientă, şi au luat cu ei tot ce le trebuie, inclusiv GPS, staţie de emisie-recepţie şi busolă.

Î-mi place şi mie sa mă plimb pe munte, dar totuşi sunt mai precaut, mai ales că aveau de mers cam 4-5 ore până pe vârf şi tot atâta înapoi. În plus afară este ceaţă şi soţia unui prieten mi-a spus că sunt -13 grade celsius. Făcând un calcul simplu, înseamnă că cei doi care au plecat, au toate şansele să prindă în zona vârfului Retezat sub -25 grade. Mă întreb cu voce cam tare, cum de nu i-am auzit când au plecat, iar unul dintre prieteni îmi spune râzând cu gura plină, mai să se înece, că la plecarea lor, sforăiam de zdruncinam cabana.

Ce răutăcios. Îi zâmbesc şi îl las în pace. Cum să-i explic, că eu de fapt nu sforăiam, ci vorbeam cu dacii?

Dupa vreo oră ieşim din cabană, să inspirăm puţin aer curat. Era o ceaţă lăptoasă, care îţi îngreuna respiraţia. Pe aşa o vreme nu-i bine să scoţi nici câinele din casă, darămite să te înhami la sanie, pentru a-i căra pe cei mici. Şi ei chiar aveau grija, să te chinuie:

- Hai tati, diii, diii !

- Mai tare, că adormim pe sanie !

- Şi la deal, diii tata, că se opreşte sania !

Să mai spună cineva că bărbaţii nu au viaţă grea. Vă daţi seama că după două ore de alergat prin zăpadă, epuizat, m-am întors în cabană, dau jos haina din mers, mă chinui puţin cu bocancii şi mă îndrept spre scaunul meu, strategic aşezat între şemineu şi peretele cu ferestre. În drumul spre scaun am mai făcut ceva. Ofer un premiu celui ce ghiceşte.

- Poftim ?

- Nu, n-ai ghicit.

Am luat rapid o bere, am deschis-o în mers şi în timp ce mă aşezam pe scaun, sorbeam cu nesaţ din lichidul dulce amărui, ţinut la temperatura optimă de aproximativ 6 grade precum se spune în reclame. Niciodată nu mi-a căzut rău berea, dar de data aceasta a fost nemaipomenită. Stând pe scaun şi supraveghind frumoasele, superbele, hărnicuţele, nemaipomenitele, ... , neveste cum dereticau prin bucătărie, mă prinde moleşeala. Când să aţipesc şi eu ca tot omul, simt ca cineva trage de mine în toate părţile şi mă smulge cu brutalitate din contemplare. Era nevastă-mea, care îmi spune, că ar fi mai bine , să cobor, să pun lemne pe foc în centrala termică, deoarece rămânem fără căldură. Execut ordinul, fără a crâcni. Niciodată nu este bine, să te pui rău cu şefa, deoarece nu ai de unde să ştii, când poate confunda sarea de bucătărie cu soda caustică, atunci când iţi prepară mâncarea.

Îmi aduc aminte de prietenii plecaţi pe munte, aşa că pun mâna pe staţia de emisie recepţie şi lansez semnale în eter. După zece minute de încercări nereuşite, mă las păgubaş şi intru în cabană. Tocmai a fost pusă masa de prânz. Mirosul ciorbiţei te ademenea şi te atrăgea precum un magnet, spre cratiţa aburindă de pe masă. Nu am înţeles niciodată, cum cu câteva buruieni (zarzavaturi), bucăţele de carne, cartofi şi apă, toate puse într-o oală la fiert, poţi să produci asemenea mirosuri, încât şi cel mai crunt duşman s-ar opri din luptă şi s-ar aşeza liniştit la masă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu , chiar şi acuma când scriu aceste rânduri, înghit în sec şi simt că încep să-mi chiorăie maţele, în timp ce mă gândesc la acea zeamă minunată. Auzi tu, să pleci pe munte şi să renunţi la asemenea delicatesă aburindă. Nu are rost să spun ce era la felul doi. De fapt ar trebui să spun felurile doi, deoarece se alegea între friptură de purcel sau curcan, sarmale sau ... nu, nu iţi mai spun nimic, pentru că atunci nu era recesiune. Nu vreau să iţi fac poftă, după care să-mi încarc karma cu impresiile pe care mi le transmiţi.

Pe la ora cinci când se lasă înserarea, se aude primul apel la staţiile de emisie recepţie. În sfârşit luăm legatura cu cei doi, care ne anunţă, că nu sunt probleme şi că ajung în aproximativ o oră. Toată lumea răsuflă uşurată şi odată scăpaţi de stres, se porneşte distracţia. Şi a fost distracţie, pentru că era ultima noapte înainte de revelion şi aveam de gând să ne antrenăm pentru ce urma să vină.

La ora patru dimineaţa şi cel mai hotărât dintre noi, este nevoit să se ducă la culcare, fiind doborât de oboseală. Ce să mai spun de cei doi prieteni temerari, care au coborât aproape îngheţaţi de pe munte. După ce au intrat în cabană, nu au reuşit să mănânce decât o ciorbă caldă şi s-au dus la culcare frânţi de oboseală.

După ce ultima uşă a uneia din camerele de la etaj, se închide cu un uşor scârţâit produs de balamale, liniştea se aşterne în cabană. Sting şi eu lumina în sufragerie, încercând să mă scufund într-un somn adânc. Era o linişte apăsătoare, întreruptă rar, de pocniturile surde ale ultimului lemn, ce se chinuia să ardă în şemineu. Flacăra plăpândă galben-portocalie la care mă uitam stând întins în pat, mă face să închid ochii şi să mă rup cu totul de lumea înconjurătoare.

Pe neaşteptate mă trezesc faţă în faţă cu Decebal, Burebista şi Zamolxe. Este pentru prima dată când ne zâmbim unii altora. Până şi Burebista pe care nu-l credeam în stare de aşa ceva, a schiţat o grimasă în colţul gurii.

Cu o seară înainte, îmi încolţise o idee, doream să aflu ce limbă vorbeau dacii. Fără să pun nicio întrebare, văd că cei trei se uită unii la alţii, după care Zamolxe îmi spune, că nu va trece mult timp şi am să găsesc singur răspunsul la această întrebare. Oricât mă măcina acest lucru, nu reuşeam nicidecum, să-mi dau seama cum vorbesc, deoarece totul era telepatic la fel ca în întâlnirile anterioare.

La un moment dat, Decebal mă întreabă, dacă sunt de acord, să merg într-o scurtă călătorie cu ei. Normal că sunt de acord şi mă grăbesc să mă îmbrac, să-mi iau pantofii şi cheile de la maşină.

Zamolxe zâmbind, îmi spune că de data aceasta, nu este nevoie de toate, mă prinde de mână şi dintr-o dată mă trezesc în plină zi, deasupra unor versanţi muntoşi. Nu-mi dau seama daca era primavară, vară sau început de toamnă, deoarece totul era înfrunzit. De când mă ştiu, nu am văzut păduri aşa de dese, cu copaci aşa de înalţi şi groşi. Planam cam la două sute de metri deasupra solului, am trecut de munţi şi am ajuns deasupra unei câmpii împădurite. La un moment dat, sub noi, într-o poieniţă din pădure, vad cam 40 - 50 de bivoli sau tauri imenşi puţin cam ciudaţi, deoarece din cauza soarelui sau a distanţei, mi se părea că au blană deasă de culoare brun-roşcată. Semănau cu bizonii din filmele americane. Îl văd pe Zamolxe zâmbind şi îmi spune că sunt zimbri. Nu am mai văzut zimbri de la vârsta de şapte ani, când am fost cu tatăl meu la rezervaţia de la Haţeg. Bine că măcar ştiu, ca suntem deasupra rezervaţiei de zimbri. Măcar aşa am reuşit să-mi iau şi eu un reper (urma să-mi dau seama că mă înşel).

Mă uit în dreapta, şi-l văd pe Zamolxe la câţiva metri de mine zâmbind. De multe ori când mă gândesc la ceva, el zâmbeşte. Faină treabă cu telepatia asta, nu mai trebuie să consumi energie vorbind. Sper, să nu mă pună frasu, să mă gândesc la prostii. Nu termin bine fraza, că îl aud pe Burebista într-o explozie de râs, de răsunau munţii şi văile. Zâmbesc şi încerc să nu mă gândesc la nimic. Nu reuşesc şi atunci îmi impun, să mă gândesc la fetiţa mea.

Decebal părea foarte abătut şi nu înţelegeam, de unde vine tristeţea lui.

Ne întoarcem către munţi şi planăm deasupra intrării într-un defileu. Sub noi se distingea un drum pentru căruţe sau o potecă mai lată, iar prin stânga drumului curgea un pârâu de munte. Intrarea era flancată în partea dreaptă, de un perete stâncos la 90 de grade şi înalt de câţiva zeci de metri, iar în partea stângă imediat dincolo de apă, un deal cu o pantă foarte abruptă şi împădurită. Era o zonă deosebit de frumoasă.

La un moment dat, la 300-400 m după intrarea în defileu, văd că un copac imens se prăbuşeşte peste apă şi peste drum. Nu simţeam nici o pală de vânt. Oare de ce o fi căzut copacul ?

Probabil era putred din cauza bătrâneţii. Când mă uit mai bine în jos, văd câţiva ţărani, care se chinuiau, să taie încă doi copaci seculari. Ce-i apucă să taie cei mai înalţi copaci, oare au autorizaţie ?

Zamolxe mă priveşte cu compasiune şi-mi arată spre dreapta, către peretele stâncos. Deasupra stâncilor, la caţiva zeci de metri înălţime faţă de potecă, vreo 25-30 de săteni adunau bolovani şi îi stivuiau chiar lângă marginea peretelui stâncos. Nu-mi dau seama ce doresc să facă, dar rămân plăcut impresionat de hărnicia ţăranilor noştri.

Era aşa plăcut să priveşti lumea de sus, parcă erau nişte furnicuţe harnice, care se mişcau continnu.

La un moment dat într-un nor de praf, văd că apare un numar mare de călăreţi, iar cel care era în frunte, face semne din mâini şi dă nişte ordine atât celor de pe stânci cât şi celor din pădurea de peste râuşor. Nu-mi dau seama ce se întâmplă şi de ce sunt atâţia oameni călare. Mă uit spre Zamolxe şi îmi face semn să cobor. Apropiindu-mă de sol, reuşesc să văd totul mai clar. Mă trec fiori prin şira spinării, deoarece îmi dau seama, că am fost dus înapoi în timp cu peste 1900 de ani. Ţăranii de jos erau de fapt daci, iar cel care gesticula şi împărţea ordine era Decebal. Abia acuma văd că dincolo de râu, la liziera pădurii, erau aproximativ 100 de arcaşi, iar cei de pe stânci erau postaţi în aşa fel încât să arunce cu bolovani peste cine urma să vină. Hainele lui Decebal erau pline de sânge, era atât sângele romanilor ucişi, cât şi sângele lui. Era foarte grav rănit, reuşind cu greu, să se ţină pe cal.

Dupa ce trece de baricada facuta din copacii taiati peste drum, Decebal pleaca mai departe, in susul raului cu aproximativ sapte calareti si inca 25 - 30 cai, pe care erau incarcati de o parte si de alta desagi, ce pareau foarte grei.

Continuaţi prin clik pe titlul de jos:

Focul sacru

Despărţirea

Zilele care urmeaza