Descrierea operei lui Aristotel

 Relatările spun că textele lăsate de Aristotel au fost păstrate de către elevul şi succesorul său Teofrast, care le-a transmis lui Neleus, propriul său elev. Urmaşii acestuia, din dorinţa de a le proteja de furt, le-au ascuns într-o pivniţă. Aici s-au distrus în timp. Au fost descoperite în jurul anului 100 î.H. de către un colecţionar pe nume Apellicon.

    După cucerirea Atenei de către Sylla, în 86 î.H., cărţile au fost transportate la Roma şi editate de către Andronicos din Rhodos (circa 40 î.Hr.), studiul aristotelismului cunoscând un reviriment.

    Această colecţie constituie sursa tuturor versiunilor pe care le va cunoaşte cultura europeană până azi. Specificul textelor aristotelice păstrate este că ele nu reprezintă versiuni definitive ci texte în lucru, probabil manuscrise asupra cărora Aristotel intervenea cu modificări, în urma discuţiilor cu elevii săi. Un bun exemplu în acest sens sunt lucrările de etică: Etica Nicomahică, Etica Eudemică respectiv Magna Moralia sunt trei tratate care pot fi considerate la fel de bine versiuni ale unei singure—proiectate—cărţi.

    Situaţia este aceeaşi şi în cazul Metafizicii (o colecţie de “cărţi” asamblată ulterior şi care conţine versiuni alternative de text, inserţii ulterioare şi adnotări). Alte texte sunt cu siguranţăcopii efectuate de elevi ai lui Aristotel. Aşa încât,   exegeţii nu au încheiat încă disputele privind autenticitatea unor texte cum ar fi Magna Moralia, Etica Eudemică şi cartea K aMetafizicii.

    Vasta operă a lui Aristotel a fost clasificată după mai multe criterii. Cel mai vechi se bazează pe mărturia lui Plutarh(1), care a transmis un schimb de scrisori între Aristotel şi Alexandru Macedon, scrisori din care reiese faptul că opera lui Aristotel era divizată în două categorii: texte interne, destinate elevilor şi membrilor şcolii (esoterice), respective texte destinate publicului (exoterice). Cicero, de asemenea, menţionează aceste două tipuri de texte, spunând că cele exoterice erau redactate definitiv (conţineau un proemium), în vreme ce textele esoterice au fost lăsate în formă de notiţe.

   1. Lucrări exoterice (publice). Sunt lucrările de tinereţe, scrise în spirit platonician, sub formă de dialoguri. Toate s-au pierdut, cu excepţia unor fragmente reconstituite pe baza citărilor ulterioare (Protrepticul). Autori greci şi romani mai târzii le-au menţionat şi citat destul de des, astfel încât există informaţii suficiente pentru reconstituirea conţinutului şi stilului lor.

    Se pare că stilul acestor opere era comparabil cu cel al dialogurilor platoniciene deoarece Cicero îşi exprima admiraţia şi considera că numai Platon poate rivaliza cu Aristotel pentru titlul de princeps philosophorum.

    Din această categorie s-au păstrat numai câteva titluri:Sofistul, Banchetul, Menexen, Protrepticul (reconstituit parţial), Cratylos, Eudemos, Despre retorică, Despre justiţie, Despre poeţi, Despre sănătate, Despre educaţie, Despre plăcere. Se poate observa că majoritatea sunt titluri identice cu cele ale unor dialoguri platoniciene şi se presupune că Aristotel a procedat astfel pentru a contribui   la dezvoltarea doctrinei lui Platon în legătură cu temele respective, tot aşa cum, la rândul lui, făcuse însuşi Platon faţă de maestrul său Socrate.

      2. Lucrări esoterice sau akroamatice, adică acele lucrări care trebuiau ascultate în Lykeion (de la gr. akroasis, a asculta).

         Aceasta este categoria de texte aristotelice din care s-au păstrat până la noi circa 47 dintr-un total de 200. Ele au fost clasificate în mai multe feluri de-a lungul timpului. După conţinut, ele se împart de obicei astfel:

· Lucrări de logică sau Organonul.

· Lucrări de Filosofie teoretică (Metafizica, Fizica, Despre suflet, etc).

· Lucrări de ştiinţe naturale: Istoria animalelor, Despre părţile animalelor, Despre cer, Mecanica, Meteorii etc.

· Lucrări de filosofie moral-politică: Politica, Etica Nicomahică, Etica Eudemică etc.

     Mai există o clasificare ce ţine cont de natura şi autenticitatea textelor păstrate. Astfel, textele acroamatice se impart în trei categorii:

   1. Tratate filosofice şi ştiinţifice (majoritatea textelor care alcătuiesc corpusul)..

   2. Texte cu caracter de material ajutător (descrieri, note, culegeri de informaţii), nesistematizate sau neredactate definitive. Probabil nici nu aveau să fie definitivate  vreodată. Avem aici culegeri de constituţii, colecţii de tehnici retorice sau descrieri ale animalelor. Din această categorie s-au păstratConstituţia atenienilor şi Istoria animalelor.

   3. Colecţii de întrebări şi răspunsuri. I se atribuie lui Aristotel o colecţie de întrebări şi răspunsuri, numită Problemata, probabil destinată unor discuţii de tip seminar, în cadrul cărora maestrul adresa o întrebare de tipul: “Oare de ce?” iar elevii trebuiau să mediteze asupra ei şi să formuleze o ipoteză de tipul: “Oare pentru că…?”.

    Orice clasificare exterioară este însă relativă, existând texte aristotelice dificil de plasat în una sau alta din aceste tipologii. Sunt deja istorice disputele cu privire la Categorii (dacă este un text de logică sau de ontologie), Despre suflet (dacă trebuie considerat ca fiind un tratat de psihologie aristotelică sau unul de filosofie teoretică).

    Explicaţia este că stilul tratatelor  lui Aristotel nu este întotdeauna de o acurateţe sistematică definitivă. Aristotel clasifică ştiinţele aplicând criterii metafizice obiectului lor de studiu. Astfel, cunoaşterea se împarte în: teoretică, practică şi poetică.

    Ştiinţele teoretice sunt cele care se ocupă atât cu lucrurileseparate de materie (Teologia, dacă sunt imobile), cât şi cu cele neseparate de materie (Fizica, dacă sunt lucruri mobile, respectiv Matematica, dacă sunt imobile).

    Ştiiinţele practice sunt cele care vizează activitatea specific umană: Etica, Economia şi Politica, iar ştiinţele poetice vizează activitatea creatoare (Poetica).

———————————

Note:

(1) Plutarh, Alex.7. Scrisorile au fost citate şi de către Aulus Gellius, care spune că le-a preluat din “cartea lui Andronicus”. Ingemar During s-a îndoit de autenticitatea scrisorilor respective, spunând că sunt probabil compuse de Andronicus însuşi. W.K.C.Guthrie consideră însă că este o exagerare să ne îndoim de bunele intenţii ale celui de la care avem, până la urmă, toate textele Aristotelice disponibile azi. Guthrie, A History of Greek Philosophy, vol. 6, Cambridge University Press, p. 49, n. 1.