Vârful Piatra din Masivul Buila, Munţii Căpăţânii

Linistea satului, cu plaiuri insorite si case rare, ne insotea peste tot. Ici-colo cate un caine lenevit de razele soarelui diminetii frumoase in care ne aflam, mai hamaia intr-o doara. Cat sa-si joace rolul de paznic. Cate un batran cu piele framantata de riduri, ne raspundea la binete. Era peste tot momentul de visare pe care ni-l doream.

Cand am ajuns in centrul Barbatestilor, oarecare freamat incepea sa se simta. Mi-era cunoscut din alte multe imprejurari. Magazinul satului, carciuma ridicata la rangul barului, micutul muzeu etnografic si peste toate casa in care traise nea Mitica, cel care de atatea ori imi usurase drumurile de apropiere de Buila, ca si de alti multi munti. Doar cainele furios imi raspunsese la bataia mea in poarta. Dar poate era inca prea de dimineata si de aceea casa raspundea a pustiu.

Am plecat mai departe, printre casele la care pregatirile sarbatorilor care bateau la usa, se apropiau vazand cu ochii. Din drum ne-a luat o masina si cativa kilometri ni i-a scutit din picioare. Poate ne vazuse rucsacii incarcati sau cine stie, poate s-o fi luat dupa albeata parului. Ne-a lasat pe Valea Otasaului, la statia de tratare a apei. Mai aveam pana la inceputul Cracului Patrunsei, de unde incepea urcusul, doar vreo 2 kilometri.

Acolo se desparteau drumuri spre inaltimile la care vroiam sa ajungem. Intentionam sa urcam pe crucea rosie, cea care suia pe langa crucifixul inaltat deasupra chiliei calugarului paznic al portii de intrare a celui ce odata fusese schitul Patrunsa. O scurta odihna, inaintea drumului cu urcus abrupt pe care urma sa apucam. Vanzoleala mare la chilie. Se incarcau desagii cu de-ale gurii, aduse cu masina de putina vreme. Magarusii care urmau sa le duca sus pasteau iarba proaspata din preajma, asteptand samarele pe care trebuiau sa le care pana sus.

Am inceput urcusul, mereu cu serpentine scurte, prin zgrunturii pietrisului macinat de timp, mereu pe culme si pana la troita ridicata pe aici de curand, nici nu ne-am oprit. Prin padurea proaspat inverzita drumul ne-a fost usor si momentul de odihna petrecut aici ne-a prins bine. Era soare mult, strecurat prin crengile cu mladite verzi. Racoarea diminetii se dusese repede in incrancenarea urcusului. Urcam mereu, cand tacuti, cand depanandu-ne intamplari petrecute de fiecare prin aceste locuri, ca doar niciunul nu era pe aici pentru prima oara.

Din urma ne ajungea vazand cu ochii caravana magarusilor incarcati cu samarele calugaresti. Catava vreme ne-am incurcat cararea cu ei si la indemnul calugarilor le-am si cedat locul. Muchia pe care capatam mereu inaltime incepea sa se potoleasca si marile tancuri ale Builei isi aratau frumusetile. Printre mestecenii care insoteau poteca, abruptul Tuclei era cu adevarat impresionant. Intregul abrupt al muntelui, cu hornurile ce il strabateau, de la Fata Cucii pana spre Oborul Caprei, argintiul stancilor inalte, straluceau toate in lumina soarelui. 

Pana la urma, dupa vreo 1½ ora de cand parasisem Valea Otasaului, am ajuns in marea poiana a vechiului schit. Nu mai semana cu cea pe care o cunoscusem intaia oara, atunci cand intinsul poienii nu era intrerupt decat de micutul schit si de cladirea modesta a staretiei, in pragul careia te intampina mereu calugarul Pimen, unicul locuitor al acestor locuri. Nu mai era nici macar asa cum o vazusem nu de prea multa vreme, cand freamatul santierului bisericii ce se construia stricase echilibrul locului. Pe atunci, schimbasem cateva vorbe cu cativa din calugarii multi adunati pe aici in vremurile mai apropiate, despre amplasamentul noii biserici, atat de apropiata de abruptul muntelui. In vremuri de mult apuse, schitul fusese doborat de o stanca pravalita din inaltul Builei. Si, cand impresionat de abruptul Albului ce-ti tasnea de sub priviri, scrisem un articol, ale carui fraze porneau toate cu „Pravale Albu...”, pe care unii dintre ei chiar il citisera, mi-au marturisit ca … „bun e Dumnezeu”!

Am intrat in noua biserica, impresionanta prin maretia spatiului interior. Acum pictura interioara parea un pic naiva, dar asa or fi fost si cele de la vechile noastre manastiri si acum toate au devenit monumente de arta medievala!

Cateva momente de reculegere si iata-ne din nou cu rucsacii in spate, continuand drumul spre inaltul Builei. Pe langa crucifixul ridicat pe coasta muntelui am urcat catre arhondaricul noii manastiri. Prin poiana, in urma noastra, micutele casute ale calugarilor stateau raspandite pe plaiul inverzit de curand si acum, pentru intaia oara, privelistea chiar imi placea.

Am trecut de arhondaric si am urmat poteca ce facea legatura cu cea a Bucinisurilor. Am strabatut frumoasa padure de fagi, al carui freamat primavaratec mangaia locurile. Dupa mai putin de ½ ora am ajuns in poteca Bucinisurilor, putin peste livezile barbatestenilor. Era acolo o cruce ridicata in amintirea unui tanar ce-si aflase sfarsitul prin acele locuri, de nu prea multa vreme. In scurt timp am strabatut ultima parte a poienilor si am ajuns la padurea de fag aflata sub piciorul stancos al muntelui. Am coborat pe sub perete, prin grohotisul adunat acolo, am privit cateva clipe spre arcada mai departata a Casei de Piatra si am inceput urcusul dur al Bucinisurilor.

Printre stancarii cu surpriza aparitiei unei turme de capre negre ivita chiar din „Oborul” lor, al florilor pastitei aparute ca intotdeauna in preajma sarbatorilor pe care le intruchipau, am urcat din greu pana spre golul muntelui. Acolo, sub marele abrupt al Tuclei, poiana era scaldata in albul imaculat al ghioceilor si in locurile din care tocmai se retragea zapada si de covorul branduselor. Am traversat cateva limbi de zapada, am trecut pe la izvoarele bine amenajate si dupa aproape 5½ ore de cand plecasem din Barbatesti am ajuns la locul masului peste noapte, la refugiul din Curmatura Builei. Amenajat cat sa se poata dormi in conditiile unui refugiu, cam deranjat de nesimtirea unora ce-l intrebuintasera, ne-a fost adapost de-o noapte.

O fuga spre inaltul Albului, intrerupta de un nor cu ploaie scurta, cateva privelisti ale apusului si in lumina molcoma a zilei, cateva ale Hornurilor Hududaelor si ne-am retras in refugiu la somn odihnitor. Peste munte s-a asternut noapte neagra, inourata, de credeam ca vom avea parte de vreme urata. 

Din Varful Piatra, 1643 metri, am inceput coborarea. De aici, muchiile se raschirau in culmi repede coboratoare. Pe una dintre ele, mai apropiata de cea in care sfarseau scocurile de pe Fata Cucii - al Caprelor, al Pietrii si Horscul lui Glava, cel impresurat de legendele haiducului cu numele asta, am inceput coborirea. Pe plaiul in care fiecare pas trebuia sa fereasca o floare, de era brandusa, ghiocel, viorea si cate altele, panta repede a muntelui ne-a condus la stana din Piatra, un saivan pe jumatate acoperit, cu o incapere alaturata, cat sa-si duca zilele paznicul vitelor statornicite vara pe aici. Am ajuns pana langa stana si nu asta ne-a surprins ci mai ales lacul mare, cuibarit intr-una din numeroasele doline ale muntelui, pe care si in alte imprejurari tot aici il vazusem. Dar acum zapada se topise dintr-odata si lacul avea dimensiunile pe care niciodata nu ni le inchipuisem. Nu era singurul de pe aici. Pe versantul coborator al Pietrii, pana catre stana din Cacova, mai erau si altele si tot cuibarite in dolinele aflate la tot pasul. Si lapiezurile tot aici erau si nu putine si de aceea muntele de calcar al Builei avea mereu cate ceva de aratat celor ce-i strabat cu dragoste cararile.

Doar ca de aici cararea care ne-ar fi dus spre Muchia Scarisoarei nu se intrevedea. Ori poate uitarea se asternuse peste alte imprejurari cand fusesem pe aici. Dar ne-am revenit repede. Am plecat de pe malul lacului indreptandu-ne spre stana din Cacova si curand am gasit poteca care ne-a condus la stana din Vacarie. De-am fi avut ceva mai mult timp poate ca am fi coborit in valcelul din amonte in care se afla izvorul cel mare al acestor locuri. Dar la stana la care ajunsesem ramasesera doar troacele goale si teava izvorului, care pierduse apa, undeva, pe drum.

De aici incolo - marcaje pe peretele stanei, triunghi rosu si punct galben - poteca se desfasura nestingherita si drumul spre Muchia Scarisoarei era din ce in ce mai clar. Marcajele de pe aici, cele amintite au un anume paradox. Mai intai triunghiul rosu, care ar trebui sa se gaseasca doar pe poteca de pe west-wand-ul Builei. Pe aici nu are ce cauta. Apoi punctul galben, este prea aproape de altul, cu acelasi semn. Dar nu asta ne preocupa pe noi. Poteca era comoda si frumoasa. Padurea netaiata statea falnica in calea drumetilor. In drum am mai intalnit inca o stana - in mintea mea staruia imaginea ciobanului imbracat in cojoaca mitoasa, iesit in intampinarea oamenilor care ajunsesera pe aici, in toamna tarzie - mai mica si folosita cel mai adesea pana catre iarna. Apoi poteca intra pe un fagas ceva mai larg si imediat coboara printr-un loc presarat cu stanci la tot pasul. De aceea poteca face atat de multe zig-zaguri. Dar se sfarseste repede si ajungem pe un tapsan verde, cu masa si bancute si troita cu izvor de apa rece alaturi si... semnal la mobil! Troita poate fi oricand un loc de adapost, caci are tavanul podit si pe acoperis sita inca buna.

Am zabovit catava vreme aici, cat sa ne tragem sufletul si sa bem un pahar de apa rece. Apoi cand am iesit din adapostul ei, deasupra Builei staruia un nor negru si dinspre crestele inalte mai venea cate o pala de vant. Dar aici soarele era la locul lui si incalzea poiana din care ne pregateam sa plecam. Am intrat repede in lungul Muchiei Scarisoarei, acum impodobita cu frunzisul verdelui crud din crengile fagilor cu trunchiuri svelte. Ne-am tot dus pe poteca bine conturata, in lungul muchiei care ici-colo ascundea locuri peste care timpul asternea uitarea. Un cioban isi sfarsise zilele pe aici si crucea, acum daramata, amintea intamplarea petrecuta demult. Izvorul cu usita inca mai dainuia si apa lui era tot asa de rece si buna. Doar fagii cu coaja argintie crescusera inalti si acum reveneau la viata de dupa iarna cea grea; prin frunzisul lor se strecura pana la noi lumina soarelui. Coboram repede si curand adancul vailor parea din ce in ce mai aproape si printr-un luminis incepeam sa zarim acoperisuri de case.

Cand am ajuns la paduricea de brazi pe-o parte si de mesteceni pe cealalta, mult nu mai aveam pana in vale. Cateva momente de odihna meritam si noi. La umbra celor dintai, pe iarba inverzita proaspat de caldura soarelui primavaratec, ne asezam la oarece taifas. Si am mai fi stat, ca doar aveam in noi oboseala unei coborari lungi, dar jos in sat ar fi trebuit sa ne astepte o masina care sa ne scuteasca de orele de stat la autobuz. Curand am ajuns la padurea de ferigi. Era la vremea ei verde proaspat si mai catre toamna si inalta, cat statul de om. Acum, la vremea primaverii dintai, doar frunzisul roscat, daramat la pamant de zapezile nemiloase, ne lasa sa ne inchipuim falnicia celei ce fusese.

Mai departe poteca incepea sa se strecoare doar pe creasta ingusta si de o parte si cealalta rapele se adanceau catre vale. Catre casele care se iteau stinghere pe ulita satului ducea poteca pamantoasa strecurata prin iarba verde daruita pamantului in zilele de dinaintea Pastilor. Vreo doi caini speriosi ne latrau de mama focului si doar de te ’ntorceai la ei si le scaparau picioarele fugind. Mai alaturi doi curcani cu margelele ’nfoiate, gangureau la vederea noastra. Satul incepea sa se infiripe si ceva mai departe primul dintre sateni, un nonagenar, a tinut sa ne depene povestea lui de pe aceasta fundatura a satului, pe care n-ar mai fi parasit-o si poate ca avea dreptate.

Mai departe am trecut Paraul Silelor si cand am ajuns la drumul care insotea apa Otasaului, satul Barbatestilor incepea sa prinda viata. Ne-am intalnit cu cel care ne astepta cu masina si am coborat printre gospodariile care-si pregateau Sarbatorile Pastelui. Doar la casa lui nea Mitica, cel care-mi usurase drumurile de ’nceput prin Buila, m-am oprit o clipa, sa-mi depan fugar amintirile din frumosul munte din care ma intorceam inca o data. Si mi-a trecut prin minte, intr-o clipita, Barbatestiul de odinioara si privirile mele de atunci, mirate de frumusetea muntelui de argint de deasupra satului, din care cel amintit plecase pe alte cai. 

Donează 30 de lei