Peştera Limanu, Dobrogea, explorare

articolul continuă de aici

Contribuţii la studiul monografic al Peşterii de la Limanu - semnat de Margareta Dumitrescu, Traian Orghidan, Jana Tanasachi şi Maria Georgescu - se numeşte articolul amplu, foarte interesant de parcurs integral, publicat în tomul IV al Lucrărilor Institutului de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti, în 1965, paginile 21-58.

Din el extragem şi vă prezentăm o bogată şi valoroasă serie de informaţii şi date. Avem bucuria că i-am putut adăuga informaţii şi fotografii.

Peştera Limanu a devenit cunoscută, spre vremurile noastre, la începutul secolului al XX-lea, prin numărul crescând de vizitatori. Ea a mai fost ştiută şi prin sinonime: Peştera de la Icoane, Peştera de la Baltă, Peştera Caracicola. Labirintul subteran, aflat într-o regiune frecventată în antichitate, beneficiază de puţine menţiuni bibliografice certe.

Peştera a adăpostit şi încă adăposteşte vestigii de la începuturile erei noastre (exemplu: fragmente de ceramică) ca şi urmele unei deosebit de vaste şi grele prelucrări/ lărgiri făcute de oameni (se văd bine multe mii de urme de cioplire cu dalta), cu scop bănuit dar neprobat în totalitate.

Primul care scrie despre cum arată în general Peştera de la Limanu (nu a vizitat decât zona din apropierea intrării) este O. Trafali, în anul 1928: cavitatea a fost formată de ape, dar în unele locuri se remarcă intervenţia omului.

În 1925, C. N. Ionescu publică şi o schiţă a galeriilor din jurul intrării. În 1955, peştera a fost declarată monument istoric.

Peştera de la Limanu se află în platoul de pe malul drept al Lacului Mangalia (vezi harta 9), la nord-vest de comuna Limanu, acolo unde aflorează depozite calcaroase aparţinând sarmaţianului superior (depozite mai vechi de 3 milioane de ani). Intrarea se află la 26 metri altitudine.

Margareta Dumitrescu, Traian Orghidan, Jana Tanasachi şi Maria Georgescu prezintă în articolul din Lucrările Institutului de Speologie un detaliat studiu geologic asupra stratelor de rocă în care se dezvoltă peştera. Dintre cele 12 strate puse de ei în evidenţă, numerotate de jos în sus, cele numite III-VI (însumând aproximativ 1,45 metri grosime) au constituit obiectivul principal al exploatării/ transformării peşterii (pentru piatră de construcţie sau pentru sarcofage, se bănuieşte).

În stratul VI, gros în medie de 0,65 metri, format din calcar albicios, compact, sunt cuprinse la anumite nivele concreţiuni - formate după fazele de săpare naturală din galerii - care ies în relief pe pereţii sau tavanul peşterii (imagini 15-17, 63, 64). Lucrările făcute de oameni s-au făcut deasupra stratului I, evitând excavarea acestuia, mai dur decât stratele acoperitoare.

LILIECII - ordinul chiropterelor

Singurele mamifere zburătoare, de altfel înrudite de aproape cu insectivorele, cu care seamănă la dinţi.

Unul dintre cele dintîi semne că soseşte primăvara îl aduc liliecii. Nici n-a apucat bine să se zbicească pămîntul, spălat de spuma zăpezii şi, cum se însărează, liliecii străbat atmosfera limpede cu zborul lor iute şi cu fîlfîit neauzit de aripi.

Poporul nostru a prins de minune apropierea liliacului de mamifere; îl socoate şoarece blestemat, care a ros anafura din altar. În adevăr, corpul liliacului este acoperit cu păr moale, sur ca şi al unui şoricel. Încolo are obiceiuri şi înfăţişări cu totul deosebite. Picioarele de dinainte sînt complet schimbate. Cele patru degete sînt lungi, subţiri, asemenea sîrmelor de la o umbrelă. Degetul cel mare e scurt şi cu o unghie ca un cîrlig. Degetele de la picioarele dindărăt, dimpotrivă, sînt scurte, cu gheare încîrligate. O pînză de piele subţire, sensibilă, uneşte degetele mînei cu trupul, cu picioarele de dindărăt şi uneori cu codiţa ca de şoricel: e paraşuta; e aripa cu care zboară; e mantaua cu care se înveleşte cînd stă ghemuit într-o clopotniţă ziua sau cînd doarme iarna. Mai la toţi, urechile sînt lungi, subţiri.

Sînt animale de noapte. Ziua stau agăţate cu capul în jos, prin cîrligele de la picioarele dindărăt şi învălite în mantaua lor moale. Cînd îşi fac nevoile, se hlobănă ca gimnasticii, pînă ce se acaţă cu cîrligul de la picioarele de dinainte de ceva şi vin în poziţie verticală, dar cu capul în sus. (Dejecţiile liliecilor formează depozite de guano, îngrăşămînt valoros pentru unele tipuri de culturi. - notă Ică Giurgiu)

Se întîlnesc în clopotniţe, în poduri, în ruine sau chiar crăpăturile stîncilor de pe malul Dunării. De regulă stau mai mulţi la un loc. Cum vine seara, îşi întind aripele şi se pun la vînat. Hrana lor este luată din lumea aşa de felurită a insectelor. Dinţii mărunţi sînt ca nişte ace, ca să poată străpunge chitina insectelor.

S-au făcut experienţe care au dovedit că simţul lor cel mai dezvoltat nu este atît văzul, cît auzul (liliacul emite ultrasunete şi se ghidează după undele care revin la urechea lui - notă Ică Giurgiu) şi mai ales pipăitul. S-au legat lilieci la ochi şi li s-a dat drumul în odăi în care s-au întins nişte plase de sîrmă. Niciodată liliacul nu se lovea, totdeauna trecea cu siguranţă prin ochiurile plasei.

Împărecherea se face toamna; abia primăvara femeia naşte un pui (naşterea se face de jos în sus - notă Ică Giurgiu), pe care-l prinde în pînza aripelor făcute sac. Puiul e golaş, nu aude, nu vede, nici nu poate zbura. {tie numai să se agaţe pînă la ţîţe.

Cînd dă frigul, îşi aleg un culcuş şi dorm somnul de iarnă. Ca să le fie cald, se îngrămădesc mulţi la un loc şi chiar se prind unii de alţii. Mişcările inimii încep să încetineze, de la 100-200 pe minută, la 14-28; circulaţia abia se face, iar respiraţia e rară de tot. (Nu toţi liliecii din peşteri hibernează iarna tot timpul. - notă Ică Giurgiu)

Omului nu-i aduc nici un rău, în afară de frică nemotivată, dimpotrivă, curăţă grădina de insecte, fiind foarte mîncăcioşi. Ei, dimpotrivă, au mulţi duşmani, dintre care bufniţa e cea mai rea, pentru că îşi duce viaţa cam prin aceleaşi locuri ca şi liliecii.

Nu toţi sînt la fel. La noi trăiesc cam vreo 20 specii, din care unii mici cît un şoarece pitic, iar alţii mai mari.

Des întîlnit la noi este liliacul urechiat (Plecotus auritus). Iese tîrziu, seara, şi se recunoaşte după urechile largi, lungi ca două cornete. Zborul său este foarte neregulat. Rar ţine drumul drept.

Cel mai mare liliac de la noi (Nyctalus noctula) începe să zboare, pe sus, chiar înainte de apusul soarelui, punîndu-se la întrecere cu rîndunica.

Cel mai obişnuit, acela care zboară seara, aproape de faţa pămîntului, este Vesperlilio murinus, cu aripile mai puţin dezvoltate şi cu zborul mai greoi. Iese cum înserează şi pare că se joacă, atîtea ocoluri face, ca săgeata, prin jurul casei şi a locului unde stăm. De ei se tem fetele, cu nedrept, ca să nu se anine în părul de pe cap. (|n sute de explorări făcute în peşteri nu s-a întâmplat aproape niciodată ca liliecii să se aşeze pe noi. - notă Ică Giurgiu) (Ion Simionescu - Fauna României - ediţia a III-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1983)

Clasa Mamifere (Mammalia) 

Liliac rinolof mare cu potcoavă - Rhinolophus ferrum equinum Schreber. L=5-7 cm, G=16-30 grame. Brun deschis, cu urechi fără tragus (pliu membranos caracteristic urechii liliecilor). În regiunea nazală are o formaţie membranoasă ca o potcoavă. Cînd stă agăţat, aripile nu învelesc spatele său. Puiul se naşte în iunie şi stă agăţat de mamă circa 2 luni. Poate trăi 10 ani. Îşi capturează hrana (insecte) zburînd iute, fără zgomot, la mică înălţime. Hibernează în lunile IX-V în peşteri, formînd uneori colonii. Zboară în nopţile calde. Vara în peşteri, galerii de mină, ruine, scorburi, îndeosebi în vestul ţării (Banat, Crişana, nordul Olteniei) şi Dobrogea; izolat în estul Transilvaniei şi nordul Munteniei. Larg răspîndit în sudul şi vestul Europei.

Liliac mare - Myotis myotis Borckhausen. L=7-8 cm, G=25-35 g. Cel mai mare liliac de la noi. Urechi relativ late şi lungi, cu tragus lung şi subţire. Bot proeminent, dinţi puternici, cu care poate sfărîma învelişul chitinos al insectelor mari. Formează împreună cu miniopterii coloniile cele mai mari şi frecvente din peşterile noastre (S-au semnalat în Peştera {ura Mare din Munţii {ureanu colonii şi mai mari de 10.000 de indivizi. - notă Ică Giurgiu). Coloniile de vară sînt mai mici. Zboară pînă la 200 km distanţă de colonie. În toată ţara (mai rar în Moldova). Sudul Europei (România este la limita estică a arealului). 

Liliac - Plecotus austriacus Fischer. L=4,7-5,3 cm, G=5-10 g. Urechi lungi cît corpul, unite la bază. Cînd stă agăţat, ţine urechile culcate pe spinare. Adună hrana preferenţial printre pomi şi arbuşti. Nu formează colonii numeroase. Iarna hibernează în peşteri, vara se adăposteşte în scorburi, poduri, grajduri, clopotniţe. Comun. Europa. 

Liliac mare de amurg - Nyctalus noctula Schreber. L=7-8 cm, G=15-40 g. Robust, cu bot lat, urechi scurte şi rotunjite, cu tragus mic, îngustat la bază. Aripi lungi, subţiri. Zbor rapid, înalt, în linie dreaptă, uneori chiar ziua. Naşte în VI-VII, cîte l-2 pui care pot zbura după 8 săptămîni. Se întîlneşte rareori în peşteri. Colonii de iarnă mici, localizate în clopotniţe şi poduri. Cele de vară în scorburi, poduri (chiar şi în cutiile jaluzelelor de la geamuri). Poate migra la distanţe mari, fiind cel mai comun liliac de la noi. Europa, Africa de Nord, Asia (pînă la Altai). 

Liliac cu aripi lungi - Miniopterus schreibersii Kuhl. L=5,2-6,1 cm, G=8-11 g. Urechi scurte, truncate, cu un tragus lung, uşor arcuit. Frunte bombată. Coada este prinsă complet în patagiu. În coloniile de naştere se poate asocia cu Rhinolophus mehelyi şi Myotis myotis. Formează colonii numeroase şi dense în peşteri, la altitudini de 40-l.000 m. Zboară foarte bine, înalt, rapid, întreprinde migraţii. În timpul hibernării colonia îşi schimbă locul în funcţie de variaţiile microclimatului, la temperaturi de 2,5-9°C. În toată ţara. Origine tropicală. Din vestul Africii şi Portugalia, pînă în Japonia şi Filipine, în sud pînă în Madagascar şi nord-estul Australiei. (Constantin Pârvu, Stoica Godeanu, Laurenţiu Stroe - Călăuză în lumea plantelor şi animalelor - Editura Ceres, Bucureşti, 1985)

Donează 30 de lei