Munţii Locvei, cel mai înalt vârf este Corhanul Mare

Sa ne indreptam pasii spre altitudinea maxima a acestor munti de granita. Folosim pasaje din jurnalul nostru montan.

“...Mijloc de octombrie, cer mai albastru decat celebrele valuri dunarene. Venim dinspre sud catre localitatea Moldova Noua (vezi hartile 1, 2, 4), cu privirea atintita spre inaltimile impadurite ale Muntilor Locvei. Care dintre varfurile acelea sa fie Corhanul Mare, ca nici unul nu se distinge a fi mai inalt? Avem o descriere veche de vreo 40 de ani, stim ca nu sunt marcajele turistice, alte informatii ne lipsesc.

Trei ore, atat avem la dispozitie - de la prietenii care ne vor astepta cu masina pe Valea Mare (harta 4), in perimetrul minei Moldova Noua - pentru a face cercetari. Speram sa ne „primeasca” Corhanul Mare, in ciuda dificultatilor de orientare care ne stau in cale.

La ora 12,30 parasim perimetrul minei (vezi harta 5), urmand drumul inspre amonte, vreo 10 minute, pana la jonctiunea drumurilor forestiere. In stanga, pe deasupra sterilului, urca drumul spre satul Padina Matei; noi o luam spre dreapta, pe Ogasul Gaurii. Continuam pe drum, trecem printr-o mica cheie. Dupa alte 10 minute ajungem langa un lac artificial (imaginea 8). Suntem in rezervatia naturala Valea Mare (400 ha), cu flora si fauna submediteraneene. Nimic nu atentioneaza ca am ajuns intr-un loc ocrotit. Din fericire, curatenia este desavarsita.

In padure, stanci albe de calcar. Oarecum vrajiti de peisajul intalnit, continuam sa urcam pe drumul bolovanos (nerecomandat pentru autoturismele) si dupa 15 minute ajungem la o noua jonctiune de drumuri forestiere, pe un vechi pod de piatra. In stanga, drumul infrunzit de vreme duce la Pestera Haiducilor (pe aici ne vom intoarce); noi o luam in dreapta, urcand o serpentina mai abrupta. 

Curand panta se domoleste, iar dupa circa 30 minute de la pod, din versantul din dreapta noastra coboara un drum de TAF (primul pe care l-am intalnit). Am urcat pe drumul de TAF (tractor autoforestier) circa 20 minute, pana am iesit pe o culme partial impadurita, langa un gard de lemn. Pe un copac distingem marcajul banda rosie, dar... orizontal! Dupa designul semnului turistic banuim cine l-a realizat. Partea aceasta de tara este locuita de o puternica minoritate de cehi, ceea ce face sa presupunem ca marcajul a fost facut pentru o mai stransa legatura spirituala intre satele izolate.

Norocul de a fi gasit marcaj turistic este dublat de faptul ca intalnim un batranel, iesit cu caprele la pascut, care in mare masura ne lamureste cam unde-i Corhanul. Dupa 10 minute de la despartirea de localnicul din Garnic ajungem sub un varfulet, aflat in dreapta, pe care-l si urcam in 3 minute. Suntem intr-o poiana inconjurata de copaci, care lasa spre vest (harta 5) o „fereastra” larg deschisa, exact spre... Corhanul Mare! Batranul a avut dreptate.

Hai acolo. Coboram intr-o alta poiana, mai intinsa, ce lasa largi privelisti spre muntii din jur. Ajungem un grup de padurari, care ne privesc foarte uimiti: ei spun ca suntem primii turisti pe care i-au intalnit pe meleagurile astea! Stam la povesti cu ei, ne lamuresc si care este si cum putem ajunge in Varful Corhanului. Primim informatii si despre Pestera Haiducilor. Ei ne confirma ca marcajele sunt realizate de cehi. Multumim frumos la toata lumea. 

Din capatul de sus al poienii reintram pe drumul de car, marcat cu banda rosie, revenind in padure. 20 de minute mai tarziu, un alt marcaj ne trimite in stanga, spre izbuc (5 minute). Ori urmam drumul inainte, ori trecem pe la izvor, in circa 10 minute ajungem intr-o alta intinsa poiana, de unde impaduritul varf al Corhanului ni se dezvaluie privirii noastre avide de munte. Par a fi chiar doua varfuri simetrice.

In dreapta, langa drum, se afla o casa cu gradina, ce pare a fi parasita. In spatele ei, in departare, „valuri” montane asteapta a fi admirate. O vom face, mai pe indelete, de pe varful cel inalt. Dupa alte 5-7 minute pe drumul mocirlos, printre garduri de lemn care marginesc „soseaua” animalelor, ajungem la „stalpul” cu indicatoare (imaginea 9).

Vedem la doi pasi Moldovita, cu releu pe crestet. Undeva in zare, Campia Oravitei si chiar „camila” Magurei Vrsac, din Iugoslavia. Salutam Muntii Aninei, cu abrupturile Cheilor Nerei, Varfurile Leordis si Piesiva; Platoul Semenicului se ridica deasupra Tarii Almajului, urmat pe fundal de Tarcu si Cernei. Iata si Svinecea Almajului. Ne-am fi dorit sa mai ramanem in raiul acesta... 

Pentru intoarcere alegem acelasi drum pana la copacul indicator, la care vom ajunge in doar 15 minute de la parasirea Corhanului. De la „stalpul” cu marcaje (ora 15,40), urmam banda albastra, in coborare. Trecem un paraias, apoi poteca urca o panta mai inclinata, care ne scoate langa un gard de lemn (vezi harta 5). Au trecut 30 minute. In stanga, in 5 minute se poate ajunge la o poiana de unde Dunarea ne face iar cu ochiul. Atentie! De langa gardul de lemn, poteca marcata coboara vertiginos, avand lipsa semnele pentru cateva minute.

Inca 15 minute ne sunt necesare pentru a sosi in fata portalului Pesterii Haiducilor (10 metri inaltime), la 540 metri altitudine. Ogasul Gaurii intra in pestera, urmand a iesi la lumina dincolo de imensul bloc de piatra. (vezi harta 12, fisier atasat la, reasamblata dupa lucrarea autorilor Stefan Negrea, Alexandrina Negrea - Din Defileul Dunarii in Cheile Nerei - Editura Timpul, Resita, 1996; autorii indica 1370 metri lungime totala) (alte date despre pestera - culese de Ica Giurgiu; harta prezentata in anul 1987, la reuniunea nationala Speosport, de Clubul de speologie Labirint Bucuresti; alte informatii in lucrarea Sisteme carstice majore din zona Resita - Moldova Noua, 1996) 

O vaga poteca, dupa o scurta ascensiune, ne coboara la vechiul drum forestier, acoperit de frunze, pe care il urmam (fugind) la vale, insotind Ogasul Gaurii, care intre timp a revenit din lumea lui Hades. In vreo 10 minute suntem la vechiul pod de piatra; dupa alte 10 ajungem pe malul lacului artificial. Mai facem 4 minute pana la intersectia de sub steril si alte 10 pana la mina, unde ne asteptau colegii. 

In constelatia varfurilor carpatice, Corhanul Mare constituie o surpriza placuta, care merita traita.

martie 2003

De pe lista de discutii alpinet2k a site-ului www.alpinet.org extragem alte informatii despre zona prezentata mai sus. 

Craciun la gura sobei (2004) 

Nicu Iordache (iordacheiordache@yahoo.co.uk) 

Satele cehesti din Muntii Locvei si Almajului 

Am aflat de ele de la prietenii mei Mihai Popa si Sorin Banica, doi pasionati de geologia si geografia Banatului si a perimetrului Portile de Fier. Mi s-a parut interesant ca in sudul Romaniei, la atat de mare distanta de Cehia sa existe sate cu majoritate etnica ceha covarsitoare.

In jurul anului 1830 au fost adusi cehi in zona Banatului, pe atunci ocupat de imperiul Austro-Ungar. Scopul venirii lor se pierde oarecum in negura istoriei: exploatarea lemnului care urma sa fie transportat ulterior pe Dunare in sus, oarece scop militar iar ulterior minerit in minele de carbuni si metale neferoase din zona. Astazi mai sunt sase asemenea sate: Eibenthal, Bigar, Sf. Elena, Ravenska, Garnic, U Petra. 

Oamenii acestor sate au reusit ca in ciuda tuturor framantarilor politice din zona sa isi pastreze limba si multe din obiceiurile cu care candva au plecat la drum, in necunoscut. Tot istoria, cea care le-a purtat pasii inspre Banat, este aceea care a erodat si mai erodeaza inca fiinta acestor vetre satesti. In timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost pacaliti de nemti ca tinerii care vor sa plece in Cehia vor fi invatati meserii si vor lucra in industria care va sprijini razboiul. In fapt au fost inrolati si trimisi practic la moarte. Apoi a fost un val de repatrieri, consecutiv razboiului cand multi s-au reintors acolo de unde stramosii lor venisera cu cinci generatii in urma. Iar dupa 1989, majoritatea tinerilor parasesc tinuturile rurale izolate in care s-au nascut pentru a merge in Cehia moderna, pentru o viata mai comoda si mai indestulata macar material. 

Jozef Cotman 

L-ar fi chemat Katzman dar de-a lungul vremilor un scrib a scris numele dupa ureche. Este pensionat dupa treizeci de ani si mai bine de munca la mina. Este o enciclopedie ambulanta, o carte de istorie a poporului sau, a locurilor unde s-a nascut si a trait. Este o marturie vie a transformarilor la care a fost supus Defileul Dunarii de la constructia barajului Portile de Fier la traficul cu combustibil din vremea embargoului asupra Iugoslaviei. 

El a fost gazda noastra pret de patru zile. Am locuit intr-o casa veche de piatra, jos la drum si mergeam pe deal in casa lui pentru mese. Iar aceste mese se transformau in evenimente culturale multumita poftei sale inepuizabile si harului de a povesti. Are trei copii, toti plecati in Cehia. Baiatul cel mare nu s-a mai intors acasa de 14 ani. Poate ca intrucatva si dorul de ei si multa singuratate l-a facut o gazda atat de primitoare si sfatoasa. In tot acest timp, bunatati cu specific romanesc sau cehesc ne-au hranit trupul, tot atat cat povestile de la gura sobei ne-au hranit spiritul. 

Timp de opt ani domnul Cotman a fost presedintele comunitatii cehilor din Eibenthal. Adica un fel de primar avand in vedere ca peste 90% din populatie sunt cehi. Intr-una din zile ne-a scos sa ne arate de pe o inaltime panorama satului serpuind printre dealuri, pe valea unui paraias de munte. De acolo, de pe o halda de steril de la mina de azbest ne-a spus ce a facut el in acesti ani pentru sat. A bagat telefoane in aproape fiecare casa, a capacitat guvernele Cehiei si Romaniei ca sa asfalteze principalul drum din sat si a construit un drum de deviatie pentru camioanele care cara carbuni de la mina, a marit scoala... O spune cu sentimentul de modestie al omului care isi vede astfel datoria implinita fata de cei asemeni lui, al omului care si-a atins menirea. 

Este nemultumit ca oamenii arunca in parau deseurile si incearca o parere de rau ca nu mai poate lupta si de data aceasta cu inertia si cu indiferenta oamenilor. Si-ar dori sa mai mearga o data ca in vremea copilariei si sa faca vara baie sub dusul rece al cascadelor din aval dar acum, spune el, apa este prea poluata, iar paraul arata urat. Era candva inima si viata acestui sat. Initial satul a fost de culme dar a coborat mai apoi pentru ca acolo sus nu era destula apa pentru animale si pentru stingerea incendiilor. Paraul care a salvat satul acum parca moare o data cu el. 

Un exemplu de toleranta interetnica 

M-a impresionat in mod deosebit comunicarea usor de stabilit cu cetatenii acestui sat, in ciuda faptului ca, de rutina, ei folosesc alta limba. O astfel de usurinta mi-a fost oarecum mai greu de gasit in alte comunitati etnice rurale din tara.

In seara de ajun am fost la biserica din sat, care pastreaza religia romano-catolica cu care aceste comunitati au venit in tinuturile banatene aproape cu doua secole in urma. In deschiderea slujbei de la miezul noptii preotul impreuna cu un grup de copii au montat o sceneta cu melodii si secvente biblice. Am fost placut surprins sa aud din cand in cand, printre cantecele cehesti sau versurile in latina si melodii prezentate in limba romana pentru cei cativa romani prezenti, care se puteau numara pe degetele de la maini.

Domnul Cotman imi spunea ca pana odinioara se obisnuia ca la sarbatorile catolice sa fie invitati sarbii si romanii (ortodocsi) din satele de pe Dunare (Dubova, Svinita) urmand ca la cele ortodoxe sa coboare ei din munti ca sa intoarca vizitele.

Am discutat cu mai multi oameni din sat si cu totii pareau mandri de modul in care s-au adaptat locului si mai ales de felul in care au reusit sa convietuiasca impreuna cu romani, sarbi sau svabi. A fost un schimb cultural generos fara sa altereze identitatea nationala. Aici parca am descoperit mandria banateana in puritatea ei. 

Ioji Low 

Pe Ioji l-am intalnit in octombrie, cu ocazia primei mele vizite prin sat. Ma suisem pe un deal ca sa admir splendoarea satului de la inaltime cu speranta ca voi gasi si acea panorama de toamna care imi va face ziua frumoasa. La un moment dat am vazut arand dincolo de rau un om si un copil, schimband din cand in cand intre ei coarnele plugului si biciul. Mi s-a parut interesant pentru o fotografie si am trecut de partea cealalta, sa fac o poza.

Asa am ajuns sa ii cunosc pe Ioji, Camelia (sotia sa romanca) si Robert (fiul lor). M-au imbiat mai intai cu o gura de vin (negru ca uleiul ars) pe durata unei pauze, timp in care eu nu mai conteneam cu tot felul de intrebari. Asa am intrat in contact pentru prima data cu oamenii satului. La sfarsit am fost invitati sa luam masa la parintii lui Ioji, intr-o casa ce fusese odinioara carciuma satului. Nu ca ne era neaparat foame dar era un prilej de a mai afla cate ceva in plus despre acel loc si, mai ales sa testam poate ceva cehesc si cu simtul gustului.

Am retinut tartinele cu pasta de macese (o delicatesa cu care nu ma mai intalnisem din copilarie) peste care se pune o pasta de branza cu smantana pe care nici un mare fabricant cunoscut nu va invata niciodata sa o faca si ardeii umpluti, foarte mici fiind, din gradina lor de munte, dar cei mai gustosi pe care i-am mancat vreodata. Am plecat cu un sentiment de plinatate in suflet, dublat si de unul in stomac. Amintirea pe amsamblu a acelei zile va ramane mult in muzeul memoriilor placute. 

Acum, de Craciun, Ioji s-a oferit sa ne duca pe munte, ca sa ne arate imprejurimile si cum s-a integrat comunitatea in peisajul alpin iar Camelia sa ne gateasca ceva pentru cand ne vom intoarce. Am pornit usor la deal, pe o zapada care doar incerca sa ne aminteasca de Craciun, pe un marcaj cehesc (!). Drumurile de culme care leaga satele cehesti din Almajului sunt marcate ca in Tatra, cu o banda orizontala colorata (galben, rosu, albastru), triplata sus si jos de cate o banda alba.

Muntii Almajului, cat am vazut eu, nu se califica intre cele mai spectaculoase peisaje alpine din tara dar au si ei povesti de spus. Urmele din zapada aratau inca ceva viata salbatica, probabil convietuind armonios cu braconierii: mistret, caprioare, iepuri, lupi, vulpi... Sus pe culmi mai e din loc in loc cate un salas ori urmele unui fost salas cu un mic teren agricol luat in ocupatie si apoi mostenit ca atare. Majoritatea terenurilor insa sunt lasate in paragina pe masura ce satul imbatraneste prin plecarea tinerilor in Cehia. Din punctele de panorama se vede pana pe Godeanu la rasarit si se vede „ruptura” facuta de Dunare lantului Carpatic in drumul ei spre mare. 

La masa am atins parca paroxismul Craciunului. A fost de departe cea mai buna si variata masa de Craciun pe care am trait-o desi la exterior baraca de miner a lui Ioji nu parea sa ascunda o asa bogatie. Camelia, pe jumatate romanca, pe jumatate sarboaica este venita in sat din Clisura. Gospodina din fire a adus si combinat cele doua bucatarii cu cea de a treia (ceheasca), invatata de la soacra si le-a dezvoltat la nivel de maiestrie. Ea este bucatar sef la nuntile care inca se mai fac cand si cand in sat. Ne-a prevenit sa mancam incet si cate putin, pentru ca are zece feluri de mancare. A fost foarte greu, catre imposibil sa ma abtin si sa mananc cate putin asa ca m-am oprit undeva pe la felul 6-7, cu toata foamea ce o simteam cand am coborat din munti. 

Seara la bal 

Ultima amintire o am de la balul din cea de-a doua zi de Craciun. Intr-un camin cultural cum multe sunt in mai toate comunitatile rurale din tara (unde nu s-au degradat sau transformat in discoteci), de la cel mai tanar ceh care merge pana poate la cel mai batran au venit sa danseze si sa se simta bine. Formatia care canta, toti fii ai satului, imbina cu maiestrie folclorul mai tuturor celor care traiesc prin zona. Am inteles ca recitalul dureaza de regula peste 12 ore, fara ca sa se repete prea tare.

Donează 30 de lei