PNRR - Sănătate

Domeniu de intervenție: Sănătate

Obiectiv: Consolidarea rezilienței sistemului de sănătate din România prin creșterea nivelului de acces, siguranță, calitate și funcționalitate a serviciilor medicale și a infrastructurii sanitare

Provocări și obiective

În ciuda îmbunătățirilor recente, sănătatea populației României se situează, în continuare, sub media UE. Rata mortalității evitabile, și anume decesele care ar fi putut fi evitate prin acordarea unei asistențe medicale de calitate optimă, a fost de două ori și jumătate mai mare decât rata UE în 2015. Cheltuielile cu asistența medicală sunt relativ scăzute, iar deficitul de personal reprezintă în continuare o problemă. România se confruntă cu provocări considerabile în ceea ce privește asigurarea accesului la asistență medicală. În total, aproximativ 11% din populație rămâne neasigurată și are acces doar la un pachet restrâns de servicii. Procentul de populație care beneficiază de o formă de asigurare de sănătate a scăzut, cu un decalaj semnificativ între mediul urban și cel rural. O mare parte a lucrătorilor care desfășoară o activitate independentă în agricultură și a populației rome din mediul rural nu beneficiază de o asigurare de sănătate. În ceea ce privește nevoile medicale nesatisfăcute raportate, persistă diferențe semnificative între grupurile cu cele mai mici venituri (8%) și grupurile cu cele mai mari venituri (2,3%). Procentajul populației rurale asigurate a scăzut la 65,6% în 2016, în comparație cu 66,3% în 2015 și cu 75,8% în 2014. În cazul pensionarilor, nivelul nevoilor medicale nesatisfăcute este de două ori mai ridicat decât cel al populației generale.

Rata nevoilor de asistență medicală nesatisfăcute, din cauza distanței mari până la o unitate medicală, a fost a treia ca mărime din UE, în 2017. Dezechilibrele teritoriale în furnizarea serviciilor de asistență medicală sunt mari și se amplifică.

Nivelul nevoilor medicale nesatisfăcute este cu aproximativ 28% mai mare în zonele rurale decât în întreaga țară. Rețeaua de medici de familie este, în principal, o rețea de servicii private de asistență medicală, cu stimulente insuficiente pentru medicii din zonele rurale, care migrează către zonele urbane, mai dezvoltate, ceea ce face acoperirea să fie mai redusă în zonele sărace.

Cheltuielile cu asistența medicală preventivă sunt cu mult sub media UE (1,8%), față de 3,1%. Cheltuielile cu asistența medicală sunt în continuare orientate în mod disproporționat către serviciile medicale spitalicești, în pofida reducerii numărului de externări din spitale. Printre ineficiențele conexe se numără utilizarea ridicată a paturilor de spital, utilizarea scăzută a chirurgiei de zi și lipsa unei integrări eficace a furnizării serviciilor de asistență medicală.

Îmbunătățirea asistenței medicale comunitare, deși foarte necesară, prezintă întârzieri. Realizarea centrelor de asistență medicală comunitară care oferă îngrijiri integrate a suferit întârzieri suplimentare. Îmbunătățirea asistenței medicale comunitare ar putea reduce nivelul actual ridicat al spitalizărilor evitabile pentru „bolile care se pretează la asistența medicală ambulatorie”, cum ar fi diabetul și hipertensiunea.

În rândul populației Roma, doar 50% din cetățenii în vârstă de peste 16 ani beneficiază de asigurare medicală în sistemul asigurărilor sociale de stat . Asigurarea accesului echitabil la serviciile medicale preventive și curative este încă deficitară.

Din totalul cheltuielilor efectuate din Fondul asigurărilor sociale de sănătate (FASS), 5,9% reprezintă cheltuiala cu asistența medicală primară și 5,5% cheltuiala în asistența medicală de specialitate ambulatorie.

În perioada ianuarie-decembrie 2018, serviciile medicale în ambulatoriu reprezintă 16,87% din totalul cheltuielilor cu serviciile medicale, medicamentele și dispozitivele medicale .

Este necesară integrarea serviciilor medicale pentru asigurarea accesului egal și echitabil și pentru asigurarea continuitatea de îngrijiri.

Asistența medicală primară, asistența medicală ambulatorie de specialitate, spitalele, sectorul sănătății publice și cel al asistenței sociale funcționează fragmentat și neintegrat, îngreunând accesul populației la servicii medicale integrate. Capacitatea de îngrijire în asistența medicală primară, în ambulatoriile de specialitate este distribuită neuniform și insuficient utilizată, astfel că majoritatea serviciilor medicale continuă să fie furnizate în spitale. Resursele de asistență medicală primară și de sănătate publică dezvoltate în ultimii 10 ani, asistența medicală comunitară sunt insuficient dezvoltate și integrate în sistemul de sănătate, cu rol insuficient clarificat și personal redus și pregătit în mica măsură.

Serviciile medicale de medicină de familie suferă de un deficit de personal și infrastructură, dar și de o distribuție neuniformă în județe, regiuni, cu precădere între mediul rural și cel urban. Astfel, 328 de comune din România nu au niciun medic de familie, 2,5% din populație nu are niciun medic de familie în comuna de reședință, din 1.414 de localități (comune și orașe) lipsesc 2.187 de medici de familie. Doar 1.496 de localități (47%) au suficienți medici de familie, iar 271 de localități au mai mulți medici de familie decât este necesar pentru populația existentă . Cel mai mare excedent este în municipiul București, urmat de alte centre universitare (ex: Craiova, Cluj, Timișoara și Iași).

Serviciile medicale de asistență primară oferite în afara programului normal de lucru sunt reduse sau chiar inexistente în majoritatea zonelor urbane și rurale. Aceasta rezultă într-un exces de consultații furnizate în serviciile medicale de urgență, în camerele de gardă ale spitalelor, o utilizare crescută a paturilor de spital, menținând sistemul de sănătate centrat pe servicii medicale acordate în spitale.

Personalul angajat în asistența medicală comunitară (AMC) este de 1694 de asistenți comunitari și 456 de mediatori sanitari (2019), aceasta însemnând 0,87 asistenți medicali comunitari la 1000 de locuitori. Distribuția acestora în plan teritorial este însă foarte neuniformă, variind de la 0,2 în județul Brașov, până la 4,19 la 1000 de locuitori în județul Gorj.

Proporția cheltuielilor pentru sănătate dedicate asistenței medicale primare și ambulatorii rămâne pe locul doi, între cele mai scăzute din UE (18% comparativ cu media UE de 30%) .

Personalul din asistență medicală primară, asistența comunitară și serviciile oferite în regim ambulatoriu este insuficient pregătit în a oferi îngrijire persoanelor cu dizabilități mintale.

Rata mortalității evitabile este printre cele mai ridicate din UE.

Ratele mortalității evitabile prin prevenție și ale mortalității prin cauze tratabile sunt printre cele mai ridicate din UE. Numărul deceselor cauzate de cancer a crescut, în timp ce bolile cardiovasculare constituie cauza principală a deceselor. Boala cardiacă ischemică și accidentul vascular cerebral sunt principalele cauze de deces, reprezentând împreună peste 550 de decese la 100 000 de locuitori, în 2016. Rata mortalității cauzate de boala cardiacă ischemică este de aproape trei ori mai mare în România decât în UE în ansamblu. Cancerul pulmonar reprezintă cea mai frecventă cauză de deces cauzat de cancer, rata mortalității crescând cu aproape 14 % din anul 2000, în principal din cauza ratelor ridicate ale fumatului. În ultimii ani, au crescut, de asemenea, ratele mortalității legate de alte tipuri de cancer, în special pentru cazurile de cancer colo-rectal și de cancer de sân.

Combaterea anumitor boli infecțioase, precum tuberculoza (TBC), continuă să fie o problemă importantă de sănătate publică în România. Numărul cazurilor de TBC a scăzut în ultimul deceniu, dar rămâne în continuare cel mai ridicat din UE (aproximativ 13 000 de cazuri în 2017).

România are una dintre cele mai ridicate rate ale mortalității infantile din UE – 6,7 la 1 000 de născuți vii, comparativ cu media UE de 3,6 în 2017. Echipamentele medicale insuficiente și deficitul de medici pot contribui la explicarea acestei cifre.

Deficitul considerabil de forță de muncă în sectorul sănătății, inclusiv deficitul de medici de familie, precum și infrastructura medicală vetustă, lipsa produselor medicale, formarea insuficientă a personalului medical și gradul limitat de continuitate și integrare între diferitele niveluri de îngrijire slăbesc reziliența sistemului de sănătate.

Unitățile spitalicești nu corespund normelor de siguranță și normelor igienico-sanitare, determinând: risc crescut de infecții asociate actului medical, grad ridicat de nevoi medicale nesatisfăcute, costuri crescute cu mentenanța infrastructurii sanitare.

Facilitățile de sănătate, în special spitalele, sunt esențiale pentru comunități atât în mod obișnuit, dar și ca răspuns la situații de urgență, dezastre și alte crize. Spitalele sunt, de asemenea, simboluri importante ale bunăstării sociale. Distrugerea sau deteriorarea unui spital poate duce la expunerea pacienților și a lucrătorilor din domeniul sănătății la vulnerabilități, dar și la pierderea încrederii populației în autorități. Sunt necesare măsuri pentru asigurarea siguranței, securității și funcționalității infrastructurii de sănătate, atât la nivel național, cât și la nivel comunitar.

Sectorul sanitar din România se bazează pe o infrastructură concepută acum 50-60 ani, când nevoia de servicii de sănătate era diferită față de realitățile de astăzi. Una dintre problemele des întâlnite în rețeaua de spitale este fragmentarea-spitalele pavilionare, ceea ce creează dificultăți în ceea ce privește organizarea fluxurilor și transportul pacienților. Clădirile vechi (unele chiar peste 100 ani vechime) nu permit integrarea optimă a circuitelor intra spitalicești, ridică frecvent dificultăți majore în adoptarea de noi tehnologii din cauza limitărilor fizice intrinseci ale clădirilor și nu dispun de facilități pentru un acces fizic (ex. pentru persoanele cu dizabilități). Astfel, adaptarea infrastructurii la nevoile de servicii de sănătate curente (boli netransmisibile, acumularea de probleme de sănătate, complexe cu comorbidități, existența unor tehnologii complexe, etc.) este în multe cazuri imposibilă sau mult mai costisitoare decât construcția unor clădiri noi în care sa se transfere activitatea curentă a unor spitale. În plus, mai ales în spitalele vechi cu circuite deficitare, controlul infecțiilor nosocomiale este deficitar, cu impact asupra siguranței pacientului si cheltuieli evitabile. Dotarea cu echipamentele necesare este încă departe de standardele din țările europene avansate, si deseori distribuția echipamentelor în profil teritorial este insuficient echilibrată și calibrată în funcție de nevoi.

Dotarea cu echipamente necesare este încă departe de standardele din țările europene avansate și, deseori, distribuția teritorială și utilizarea echipamentelor medicale în unitățile publice nu răspunde profilului stării de sănătate local și nici nevoilor de sănătate ale populației.

România deține 385 aparate de tomografie computerizată (2020), asigurând 20 de aparate la 1.000.000 locuitori. Dintre acestea, aproximativ 50% sunt instalate în sistemul public de sănătate. În sistemul public de sănătate, 14% din aceste aparate sunt mai vechi de 10 ani. În sistemul privat, 25% din aparatele de CT sunt mai vechi de 10 ani.

Numărul de aparate de rezonanță magnetică nucleară (RMN) este de 298, din care 31% se află în sistemul public. Asigurarea cu RMN este de 15 la 1.000.000 de locuitori. 18% din aceste aparate sunt mai vechi de 10 ani.

Achizițiile recente, în special prin Programul de reformă a sistemului de sănătate al BM, s-au adăugat aparaturii deja existente, din care o bună parte sunt uzate moral și necesită a fi înlocuite.

Numărul existent de mamografe (2018) este de 163, din care 86 se află în sistemul public de sănătate. 9 spitale clinice județene de urgență nu au în dotare un mamograf, iar 28 spitale clinice județene de urgență au în dotare un singur mamograf, analog, cu an de fabricație 2001-2006 .

Distribuția unităților sanitare și a infrastructurii de aparatură variază de la o regiune de dezvoltare la alta și de la un județ la altul. Această distribuție reflectă nevoile medicale ale populației într-o foarte mică măsură.

Numărul ridicat de clădiri cu risc seismic în care funcționează spitalele din România este, de asemenea, îngrijorător. Potrivit datelor comunicate de IGSU în 2018, 137 de spitale situate în București și în 15 județe ale țării își desfășoară activitatea în clădiri cu risc seismic, iar 37 dintre acestea sunt în clădiri cu risc seismic ridicat (clasa I și II), ceea ce înseamnă pericol iminent de prăbușire în cazul unui cutremur puternic.

Nevoia de intervenții în îmbunătățirea calității și siguranței infrastructurii sanitare este așadar acută, cu atât mai mult cu cât utilizatorii clădirilor sunt, în mare parte, persoane care nu se pot evacua singure, în caz de situații de urgență.

Nivelurile de rezistență la antimicrobiene se mențin ridicate în România. Conform Centrului European de Prevenire și Control al Bolilor, 32,3% dintre tulpinile de Klebsiella pneumoniae izolate în anul 2019 în România erau rezistente la carbapeneme, o clasă de antibiotice cu spectru larg, considerată de rezervă. Astfel, România se situează pe locul 2, după Grecia, în lista țărilor cu cele mai mari procente de rezistență a acestui microorganism din Uniunea Europeană, înregistrând o creștere semnificativă în ultimii ani (22,5% în 2017, 29,5% în 2018).

Obiective:

Reducerea ratei de mortalitate evitabile prin creșterea ponderii măsurilor preventive, extinderea accesului la diagnostic precoce și tratament și, respectiv, prin creșterea capacității de integrare între diferitele nivele de asistență medicală;

Reducerea ratei mortalității tratabile prin creșterea calității actului medical, ca urmare a reformării programelor de educație post-universitară și a celor de educație medicală continuă a personalului medical.

Reducerea disparităților de acces la servicii medicale de bază dintre regiuni, dintre rural și urban și, respectiv, dintre diferitele categorii sociale;

Creșterea accesului la servicii medicale de calitate, inclusiv prin utilizare facilităților de telemedicină;

Creșterea siguranței pacienților, a calității actului medical și a accesului la serviciile medicale de specialitate prin investiții în infrastructura spitalicească publică și prin reforma în domeniul resurselor umane din sănătate;

Îmbunătățirea evaluării costurilor reale, eficienței și predictibilității serviciilor de sănătate;

Optimizarea cheltuielilor din sistemul de sănătate în funcție de raportul cost/beneficiu;

Îmbunătățirea managementului resurselor destinate proiectelor de investiții în infrastructura sanitară, prin crearea unei Agenții dedicate managementului acestor investiții.

Întreaga componentă din domeniul sănătății răspunde în principal recomandărilor specifice de țară:

- (CSR.2019.3) Să îmbunătățească accesul la asistență medicală și eficiența sectorului sănătății din punctul de vedere al costurilor, inclusiv prin favorizarea tratamentului ambulatoriu.

- (CSR.2020.1) Să consolideze reziliența sistemului de sănătate, inclusiv în ceea ce privește personalul medical și produsele medicale și să îmbunătățească accesul la serviciile de sănătate.

Contribuția la inițiativele emblematice sau alte strategii ale UE

Atât R2: Creșterea capacității pentru realizarea investițiilor în infrastructura de sănătate, cât și R3: Creșterea capacității managementului sanitar și a resurselor umane din sănătate sprijină Inițiativa emblematică Recalificarea și perfecționarea (Reskill and upskill) prin îmbunătățirea cunoștințelor, abilităților și competențelor în activitățile de infrastructură medicală, în managementul serviciilor de sănătate și în consolidarea capacității profesionale a resursei umane din domeniul medical.

Cele două investiții, prin intervențiile propuse, sprijină îmbunătățirea eficienței energetice și utilizarea eficientă a resurselor în cazul clădirilor publice, conform inițiativei emblematice Renovarea (Renovate).