Programe de cercetare
2017 – 2018 : Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl şi colaboratorii. Sociologia familiei şi rudeniei. Comentarii şi antologie de texte.
2018 – 2019 : Postmodernitate conjugală – de la familie la uniune consensuală. Aspecte socio-juridice europene şi consecinţe asupra spaţiului conjugal românesc.
2019 - 2020: Structuri conjugale în tranziție – între căsătorie și uniune consensuală
2020 - 2021: Legalizarea uniunii consensuale în România – aspecte socio-juridice şi consecinţe sociale
2021 - 2022: Echitate şi inechitate în raporturile de gen – dilema raportului de putere în cuplul contemporan
2022 - 2023: Xenia Costa-Foru şi studiul familiei
Tineri cercetatori şi studiul familiei
2023 - 2025: Sociologia vieţii conjugale în România. Tratat de Sociologia Familiei
Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl şi colaboratorii. Sociologia familiei şi rudeniei. Comentarii şi antologie de texte
Sociologia românească se înscrie în marea familie a ştiinţelor despre societate, cu statut şi rol proprii, bine definite. Nicolae Iorga afirma: "Sunt multe feluri de sociologie. Una interesantă porneşte de la gândirea abstractă. Alta se informează din realitatea actuală şi adună informaţii preţioase. Nicio ştiinţă nu are mai adâncă şi mai deplină iniţiere decât aceasta: sociologia.” (Iorga, 1940, p. 29). Preocupările teoretice şi aplicative referitoare la familie au contribuit la constituirea uneia dintre cele mai extinse şi mai utile specializări, anume sociologia familiei. Ramură specializată a sociologiei, sociologia familiei are ca obiect studiul instituţiei familiei prin prisma schimbărilor sociale, tipurile de organizare familială, căsătoria şi rudenia, filiaţia şi parentalitatea, relaţiile intrafamiliale, sursele disfuncţionalităţii cuplului, violenţa domestică, divorţul şi consecinţele acestora. În sens sociologic, familia apare ca realitate socială distinctă, ca grup primar al societăţii în care se manifestă relaţii multiple. SCer
Cercetarea are la bază o analiză a textelor despre sociologia familiei în viziunea reprezentanţilor Şcolii Sociologice de la Bucureşti, realizată de Laboratorul de cercetare „Sociologia familiei şi a cuplului conjugal” din cadrul Academiei Române, Institutul de Sociologie.
Postmodernitate conjugală – de la familie la uniune consensuală. Aspecte socio-juridice europene şi consecinţe asupra spaţiului conjugal românesc.
Analiza discursului social cu privire la dinamica vieţii de cuplu şi, mai ales cu privire la vitalitatea mariajului evidenţiază de multe ori opinii pesimiste despre opţiunea tinerilor spre căsătorie. Mai mult, mass-media românească este inundată de mesaje care descriu declinul instutiţiei mariajului prin argumentări care arată scăderea nupţialităţii sau creşterea divorţialităţii.
Cu toate acestea, analiza obiectivă a datelor Institutului Naţional de Statistică exprimă cu suficientă forţă de argumentare că rata divorţialităţii româneşti este una dintre cele mai mici din Europa, că rata de nupţialitate este, de asemenea, peste media europeană şi că, indicatorii sociali trebuie analizaţi, nu doar prin ei înşişi ci şi în raport cu tendinţele demografice de îmbătrânire a populaţiei, prin migraţia temporară a forţei de muncă etc.
Proiectul analizează opiniile sociale cu privire la contractualizarea mariajului în baza primelor tendinţe juridice în această direcţie (recunoaşterea juridică a logodnei, regimurile patrimoniale etc.) şi, în acelaşi timp, investighează noile tendinţe de manifestare conjugală între solidaritate şi individualism relaţional.
Structuri conjugale în tranziție – între căsătorie și uniune consensuală
Studiul îşi propune să analizeze elementele noi de funcţionalitate maritală, evidenţiind în acest sens modificările de structură ale celor două dimensiuni de manifestare conjugală – modernitate şi postmodernitate.
Totodată, studiul probează cu argumente statistice naţionale (cu date publicate de Institutul Naţional de Statistică) că, în mod contrar opiniei publice generale şi a multor date publicate în mass-media, atât nupţialitatea cât şi indicatorii de divorţialitate au valori stabile care arată în continuare cu prioritate intersul faţă de instituţia mariajului.
Analiza datelor cercetării porneşte de la identificarea stereotipurilor sociale cu privire la mariaj, apreciindu-le într-o manieră socio-juridică dar şi psihosocială. Astfel, mariajului i se aduc critici pentru faptul că legislaţia predefineşte drepturi şi obligaţii, fără a analiza natura acestora. În fapt, dacă s-ar face o abordare a drepturilor şi obligaţiilor mariajului din Noul Cod Civil, egalitatea (art. 258-259, 308 Cod Civil), contribuţia echitabilă şi drepturile asupra bunurilor comune (art. 329, 345 Cod Civil), locuirea împreună, ajutor reciproc (art. 325 Cod Civil), obligaţii şi drepturi egale asupra copiilor (art. 260 – 265 Cod Civil), dreptul de a locui împreună (art. 321 Cod Civil), obligaţia fidelităţii (art. 311 Cod Civil) etc. sunt condiţii generale pe care partenerii le solicită reciproc, chiar şi în afara mariajului. Aşadar, stereotipul unor presiuni pe care instituţia mariajului le-ar pune asupra partenerilor prin prestabilirea regulilor conjugale din Codul Civil nu se poate susţine.
Un aspect nou identificat în studiu este şi noua proiecţie socială a principiului homogamiei. Studiul evidentiaza faptul că proximitatea spaţială, similaritatea culturală etc. nu mai sunt repere focale care să valideze sau să invalideze relaţii conjugale. Astăzi, varietatea largă de a înţelege proximitatea include şi internetul. Astfel, indivizii nu se mai văd validaţi de cultura aceleiaşi comunităţi ci de seturi de dorinţe şi nevoi individuale, de idealuri, indiferent de mediile culturale din care provin partenerii. Aceasta, precizează studiul, poate fi o ipoteză care ar putea să explice traiectoria spre categoria unor relaţii centrate tot mai mult pe reperele funcţionale ale individualismului relaţional.
Legalizarea uniunii consensuale în România – aspecte socio-juridice şi consecinţe sociale
În ultimii ani, diferite dileme cu privire la vitalitatea mariajului pentru spaţiul românesc a fost descrisă în termeni de dezechilibru structural în mai toate mediile sociale şi uneori, chiar şi în unele texte autoevaluate ca fiind cu pretenţie ştiinţifică. În contrasens cu toate aceste abordări, datele naţionale contraargumentrează cu evidente valori statistice invaliditatea tuturor opiniilor care reclamă drama nupţialităţii, cea a divorţialităţii, a unui mariaj neatractiv datorită unei legislaţii care nu protejează patrimoniul personal sau care predefineşte reguli pentru cuplul marital.
Logica noilor tendinţe deschide o premisă nouă, una care susţine mai mult individul decât cultura în care acesta a fost socializat. Această tendinţă poate explica şi deschiderea socială spre un alt tip de relaţii decât cele susţinute general de comunitate. Deşi stereotipizate în mare majoritate, argumentele care fac să pară învechită instituţia mariajului devin resurse justificative pentru individualismul relaţional şi noi forme de conjugalitate care să susţină aceste noi orientări. Pentru aceştia, căsătoria pare insuficientă, nu prin fundamentele care-i oferă funcţionalitatea ci în baza unor argumentări cărora nici măcar nu se mai doresc a fi validate. În fapt, categoria de susţinători ai uniunii consensuale nu are reţineri pentru mariaj datorită contextului legal care îl defineşte funcţional ci datorită condiţiei anticipative de conformitate şi a riscului de evaluare socială. Conjugalitate nonmaritală nu mai are un cadru fix, evaluabil şi nu mai poate fi încadrat într-o cultură care să-i ofere norme specifice. Or, acest aspect poate fi vizibil în toate legislaţiile europene cu privire la legalizarea uniunii consensuale, niciun cadru legislativ neputând stabili toate condiţiile de funcţionalitate conjugală, acestea fiind definite mutual de parteneri prin clauze contractuale.
Experienţele europene au arătat că declick-ul juridic spre o nouă conjugalitate începe cu legalizarea uniunii consensuale. Treptat, mariajul împrumută din funcţionalitatea juridică a concubinajului şi devine şi contractual. Şi dacă la debutul autentificării concubinajului, mentalităţile sociale excludeau posibilitatea căsătoriei persoanelor de acelaşi sex, treptat, existenţa acestora în varianta juridică a concubinajului legalizat a făcut să crească toleranţa socială pentru aceste tipuri de parteneriate. Astfel, uniunea consensuală nu a fost decât o etapă de evoluţie în creşterea toleranţei sociale. Astăzi, majoritatea statelor europene au permis căsătoria pentru partenerii de acelaşi sex.
Astfel, concubinajul devine o stare de intersecţie între două tipuri de mariaje – cel instituţional şi cel contractual.
Xenia Costa-Foru şi studiul familiei
Şcoala Sociologică de la Bucureşti are meritul de a fi pus baze solide în cercetarea fenomenelor sociale. De la o orientare simplistă de construire a unor noi sensuri, limitate uneori la retorica unor argumentări filosofice, reprezentanţii Școlii Sociologice au reconstruit bazele metodologice de cercetare sociologică. Ea avea să diminueze considerabil impactul unor scrieri sociale care reinterpretau concluziile altora sau construiau texte într-o manieră proprie, pornind de la textele altora, nu de la date culese din comunităţile studiate.
Şcoala Sociologică de la Bucureşti a devenit reperul unei noi etape în cercetare, sociologul „de birou” urmând a fi din ce în ce mai mult înlocuit cu cel autentic, de teren. Faptele sociale nu vor mai marca doar evidenţa unor fenomene, ele nu vor mai fi tratate ca fiind fapte de viaţă individuală, deoarece individul trebuie privit în contextul cultural care l-a construit şi socializat.
Xenia Costa-Foru provine dintr-o familie cu un status important în lumea ştiintifică, dar şi în cea politică. Bunicul său, Gheorghe Costa-Foru (1820 – 1876), doctor în drept la Sorbona, cu experienţă universitară în Germania şi Austria a ocupat funcţia de ministru de externe, fiind şi primul Rector al Universităţii din Bucureşti printr-un decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1864. Acesta, preciza mai târziu Stahl, avea una dintre cele mai mari biblioteci personale la care au avut acces mulţi reprezentanţi ai monografiei româneşti. Fiul acestuia, Constantin Gheorghe Costa-Foru, tatăl Xeniei Costa-Foru, a studiat în Germania şi Franţa, a militat pentru respectarea drepturile omului.
Xenia Costa-Foru este unul dintre cele mai mari repere ştiinţifice în studiul familiei din perioada interbelică. Este, de asemenea, cercetătorul care a contribuit consistent la dezvoltarea metodei monografice. Cercetările sale în domeniul familiei au evidenţiat o largă diversitate de cadre sociale care au arătat tipuri diferite de orânduiri sociale cu norme imperative specifice, forme de rezilienţă ale tinerilor cu efectele lor sociale, toate acestea fiind explicate din perspectiva structurii funcţionale care definea grupul familial extins în comunităţile studiate. Studiile sale evidentiaza comportamente descrise prea putin in studiile contemporane, aspect care ofera o valoare de mare reper tuturor cercetarilor realizate de aceasta.
Echitate şi inechitate în raporturile de gen – dilema raportului de putere în cuplul contemporan
Principala transformare funcţională observată în studiu este cea de construcţie a solidarităţii, partenerii mizând din ce în ce mai mult pe împlinirea personală prin cuplu. Societatea încă mai primeşte influenţe culturale în modalitatea în care sunt îndeplinite funcţiile familiei şi rolurile asociate acestora, aşadar, găsim declaraţii moderne dar comportamente tradiţionale, găsim orientări individualiste în ceea ce priveşte împlinirea personală dar asumarea de rol fiind încă influenţată în ponderi dimiuate de asumarea de tip tradiţional. Aşa cum s-a evidenţiat mai sus, femeile au o evidentă direcţie pentru modernizarea raporturilor de gen, pentru echitatea sarcinilor domestice dar încă îşi asumă rolurile directe dar şi cele de coordonare a activităţilor care definesc suma largă a sarcinilor domestice.
Fericirea este privită tot mai mult ca fiind un proiect personal, nu unul comun cuplului, respondenţii optând consistent pentru ideea că pentru a fi fericit în cuplu, nevoie tale sunt cele mai importante. În acelaşi timp, construcţia fericirii este tot mai mult legată de ideea de compromis. Fericirea este o construcţie individuală iar partenerul este o resursă a împlinirii personale. Compromisul este o cedare către celălalt, îndeplinirea nevoilor celuilalt fiind o condiţie a reciprocităţii pentru împlinirea personală. Din datele analizate, compromisul este mai des întâlnit la bărbaţi decât la femei şi, de asemenea, în strategiile de manipulare, cel mai adesea, femeie utilizează mai des tehnicile de manipulare decât partenerii acestora. Acesta este şi contextul pentru care, solidaritatea nu mai poate fi considerată o funcţie ci, mai degrabă, o consecinţă a funcţiei – solidaritatea fiind un efect al celor două fericiri individuale.
Astăzi, partenerii discută şi acceptă ideea solidarităţii cuplului, dar o văd mai mult contextul decât ca stare permanentă. Permanenţa presupune asumare iar asta contravine cu noua logică a conjugalităţii – individualismul relaţional. Din acest motiv, aproape o treime dintre respondenţi îşi doresc să poată influenţa deciziile partenerului conjugal pentru a putea deţine puterea şi controlul în propria relaţie.
Tineri cercetători şi studiul familiei
Ideea proiectului porneşte de la o nevoie acută pentru cercetarea românească – numărul extrem de mic al cercetătorilor care studiază problematica funcţionalităţii cuplului conjugal.
Proiectul îşi propune să identifice tineri specialişti care au o minimă experienţă în domeniul cercetării problematicilor conjugale în vederea formării unor viitoare echipe de colaboratori pentru Laboratorul Sociologia Familiei şi a Cuplului Conjugal.
Dintr-o altă perspectivă, noile tendinţe sociale în conjugalitate solicită şi o schimbare de paradigmă în analiza acestor fenomene sociologice, vechile teorii cu privire la funcţionalitatea conjugală nemaiavând acelaşi grad de aplicabilitate. Astfel, dacă în sociologie, solidaritatea este mecanică sau organică, în noua optică a conjugalităţii, individualismul relaţional oferă tendinţe diferite de analiză a raporturilor de funcţionalitate între partenerii contemporani. Astfel, pe lângă avantajul construirii unor echipe de cercetare, aprecierea noilor fenomene sociale prin prizma unor generaţii direct ancorate în aceste noi logici de trăire a conjugalităţii poate aduce un plus de cunoaştere dar şi de fidelitate în analiza sociologică.
Temele abordate vizează o dimensiune largă a problematicilor actuale cu privire la conjugalitate. Ele abordează problematica raporturilor dintre bărbaţi şi femei în cadrul cuplului contemporan, dilemma echităţii în ceea ce priveşte distribuţia de rol, problematica sexualităţii şi a dilemelor de informare, opţiunea bărbaţilor şi femeilor cu privire la căsătorie şi concubinaj, analiza stereotipurilor de gen din bancurile româneşti, problematica fidelităţii etc.