Minorităţile reprezintă o problemă vitală pentru România, mai periculoasă chiar decât revizuirea.
S-ar putea spune că revizuirea este o chestiune ridicată numai în mod excepţional, în timp ce minorităţile reprezintă o chestiune de fiecare zi.
Revizionismul uneşte naţiunea română într-un front comun împotriva inamicului; chestiunea minorităţilor poate dezintegra naţiunea română, deoarece forurile internaţionale sunt chemate să alcătuiască legea minorităţilor şi astfel legea minorităţilor poate precumpăni asupra legii majorităţilor.
Chestiunea minorităţilor poate, de asemenea, dezintegra naţiunea română, pentru că toate minorităţile, cu numai câteva excepţii, acţionează sub îndrumarea statelor de care sunt unite prin legături rasiale.
Cel care stă cu ochii aţintiţi spre Budapesta, Viena, Berlin şi Moscova este, după părerea mea, un membru al minorităţii.
Cel care stă cu ochii aţintiţi numai spre Bucureşti este, după părerea mea, român.
În plus, controlul internaţional asupra minorităţilor este o sursă de mari dificultăţi şi trebuie să coincidă exact cu ceea ce ne-am angajat să acceptăm, dar nu mai mult.
În ceea ce priveşte controlul internaţional în domeniul minorităţilor, instinctul naţional îi impune României o atitudine similară celei adoptate de Portia, care, apărând victima lui Shylock, a spus:
„Dar sânge să nu verşi şi nici să tai / mai mult sau mai puţin decât un pfunt de carne…“ (Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare)
Să fim cât se poate de limpezi asupra acestei chestiuni:
Nu abordez ideea persecutării minorităţilor şi nici a violării legii internaţionale pe care noi am semnat-o. Sunt preocupat de posibilitatea de a avea o minoritate care să nu fie asimilată României actuale şi care să acţioneze în interiorul ţării în conformitate cu sugestiile ce îi vin din afară pentru a distruge statul care o protejează.
Înţeleg întru totul că minorităţile trebuie să fie tratate cât se poate de bine, dar privesc problema lor ca o problemă internă a României.
Înţeleg, de asemenea, că membrii minorităţilor trebuie să ajungă la o înţelegere cu Guvernul român, pentru a obţine cele mai bune condiţii de viaţă posibile.
Nu înţeleg de ce chestiunea minorităţilor trebuie să devină o problemă internaţională, trecând dincolo de limitele Tratatului minorităţilor. Vom vedea imediat care sunt aceste limite.
Nu pot accepta ca, în prezent, statele străine să fie atât de îndrăzneţe încât să-şi închipuie că minorităţile pot deveni obiectul unor negocieri internaţionale. Am trăit perioada în care au fost aplicate pentru prima dată Tratatele de Pace şi când o asemenea problemă ar fi fost considerată drept o aberaţie mintală.
(...)
Atunci când românii constituiau o minoritate în cadrul fostei monarhii austro-ungare, a fost oare statutul lor subiect de discuţie între împăratul Franz Joseph şi Regele Carol I? Nu! Minoritatea română din Transilvania s-a limitat la a face o plângere împăratului. Persecuţiile şi împilările care au urmat după prezentarea acestui faimos Memorandum sunt bine cunoscute.
Am putea oare noi, astăzi, permite orice discuţie, cu Budapesta sau alte capitale, cu privire la membrii minorităţii maghiare sau ai oricărei alte minorităţi, care sunt cu toţii cetăţeni români? Aceasta ar fi ridicol, dacă nu demn de milă.
(...)
În proiectul iniţial al Pactului Societăţii Naţiunilor exista un articol 21, care prevedea protejarea minorităţilor din toate ţările.
Acest articol, care a fost acceptat de toate statele chemate să-l semneze, era redactat în termenii următori:
„Înaltele Părţi Contractante sunt de acord să declare că nici un obstacol nu trebuie să împiedice libera exercitare a oricărei credinţe, religii sau opinii, a căror practicare nu este incompatibilă cu ordinea publică şi cu obiceiurile şi că, în cadrul jurisdicţiilor lor respective, nimănui nu i se va tulbura viaţa, libertatea sau urmărirea fericirii sale pe motivul adeziunii sale la o asemenea credinţă, religie sau opinie“.
Acest articol 21 a fost eliminat din proiectul de Pact din cauză că s-a considerat că el ar încălca suveranitatea statelor.
(...)
În 1930, într-un moment de sinceritate, delegatul ungur mi-a spus: „Noi am făcut o greşeală atunci când am început cu România în ridicarea chestiunii optanţilor, deoarece, la urma urmei, în România exproprierile sunt plătite, deşi sumele plătite n-au mai reprezentat aproape nimic în urma căderii leului. A fost, de asemenea, o greşeală faptul că v-am avut drept oponenţi. Ar fi trebuit să începem cu Iugoslavia, care a confiscat pur şi simplu bunurile ungare“.
(,,,)
Am înţeles atunci ceea ce am înţeles şi mai bine mai târziu, că dacă opinia publică nu este ţinută la curent cu toate chinurile pe care le înduri atunci când îţi aperi ţara, este posibil să fii, în acelaşi timp, martir şi duşman al naţiunii.
Astăzi, România are un Tratat cu privire la minorităţi, pe care nu-l poate repudia în mod unilateral, deoarece este legat de importante sporuri teritoriale acordate în baza Tratatului de Pace.
Totuşi, aplicarea lui trebuie să se limiteze la ceea ce reprezintă de fapt Tratatul, iar nu la ceea ce ar dori alţii să reprezinte. De aceea, România nu trebuie să urmeze drumul parcurs de alţii. Ea trebuie să urmeze o linie proprie: aplicarea Tratatelor minorităţilor aşa cum au fost ele semnate, fără procedura minorităţilor, pe care Parlamentul nu a ratificat-o, dar care a fost aplicată în trecut pentru că toată lumea i s-a supus.
(...)
Faptul că un anume stat este în măsură să arunce România în faţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională pe o problemă privind minorităţile este un lucru foarte grav, care trebuie să dea mult de gândit legiuitorilor români.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că garantarea internaţională a obligaţiilor faţă de minorităţi nu are nici extinderea, nici preciziunea care ar putea face insuportabil controlul internaţional.
Câţiva membri ai unei minorităţi fac o plângere sub forma unei petiţii trimise la Geneva. Va deveni oare reprezentantul vreunui stat, pe baza acestei simple petiţii, fără nici un fel de cercetare, procurorul umanităţii împotriva României? Ar fi greu de crezut că un asemenea lucru s-ar putea întâmpla. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că problema minorităţilor este o problemă între România, sau orice alt stat cu obligaţii faţă de minorităţi, şi Societatea Naţiunilor, iar nu un caz în litigiu între România şi statul cu care minoritatea respectivă are legături rasiale.
(...)
Noi înşine, iar nu istoria, vom fi cei care vor trebui să poarte povara consecinţelor, şi aceasta chiar în viitorul imediat.
Momentul este iminent."
NICOLAE TITULESCU
OPERA POLITICO-DIPLOMATICĂ
1 IANUARIE 1937–31 DECEMBRIE 1937
Partea II
Volum îngrijit de:
GEORGE G. POTRA
Colaboratori:
Delia Razdolescu, Daniela Boriceanu,
Ana Potra, Gheorghe Neacou
Bucureşti, 2007
FUNDAŢIA EUROPEANĂ TITULESCU
Victor Roncea este cu Mihai Tîrnoveanu.
VALEA UZULUI DE FALS - PRAVDA NU SE DEZMINTE!
"MINORITĂŢILE
Minorităţile reprezintă o problemă vitală pentru România, mai periculoasă chiar decât revizuirea.
S-ar putea spune că revizuirea este o chestiune ridicată numai în mod excepţional, în timp ce minorităţile reprezintă o chestiune de fiecare zi.
Revizionismul uneşte naţiunea română într-un front comun împotriva inamicului; chestiunea minorităţilor poate dezintegra naţiunea română, deoarece forurile internaţionale sunt chemate să alcătuiască legea minorităţilor şi astfel legea minorităţilor poate precumpăni asupra legii majorităţilor.
Chestiunea minorităţilor poate, de asemenea, dezintegra naţiunea română, pentru că toate minorităţile, cu numai câteva excepţii, acţionează sub îndrumarea statelor de care sunt unite prin legături rasiale.
Cel care stă cu ochii aţintiţi spre Budapesta, Viena, Berlin şi Moscova este, după părerea mea, un membru al minorităţii.
Cel care stă cu ochii aţintiţi numai spre Bucureşti este, după părerea mea, român.
În plus, controlul internaţional asupra minorităţilor este o sursă de mari dificultăţi şi trebuie să coincidă exact cu ceea ce ne-am angajat să acceptăm, dar nu mai mult.
În ceea ce priveşte controlul internaţional în domeniul minorităţilor, instinctul naţional îi impune României o atitudine similară celei adoptate de Portia, care, apărând victima lui Shylock, a spus:
„Dar sânge să nu verşi şi nici să tai / mai mult sau mai puţin decât un pfunt de carne…“ (Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare)
Să fim cât se poate de limpezi asupra acestei chestiuni:
Nu abordez ideea persecutării minorităţilor şi nici a violării legii internaţionale pe care noi am semnat-o. Sunt preocupat de posibilitatea de a avea o minoritate care să nu fie asimilată României actuale şi care să acţioneze în interiorul ţării în conformitate cu sugestiile ce îi vin din afară pentru a distruge statul care o protejează.
Înţeleg întru totul că minorităţile trebuie să fie tratate cât se poate de bine, dar privesc problema lor ca o problemă internă a României.
Înţeleg, de asemenea, că membrii minorităţilor trebuie să ajungă la o înţelegere cu Guvernul român, pentru a obţine cele mai bune condiţii de viaţă posibile.
Nu înţeleg de ce chestiunea minorităţilor trebuie să devină o problemă internaţională, trecând dincolo de limitele Tratatului minorităţilor. Vom vedea imediat care sunt aceste limite.
Nu pot accepta ca, în prezent, statele străine să fie atât de îndrăzneţe încât să-şi închipuie că minorităţile pot deveni obiectul unor negocieri internaţionale. Am trăit perioada în care au fost aplicate pentru prima dată Tratatele de Pace şi când o asemenea problemă ar fi fost considerată drept o aberaţie mintală.
(...)
Atunci când românii constituiau o minoritate în cadrul fostei monarhii austro-ungare, a fost oare statutul lor subiect de discuţie între împăratul Franz Joseph şi Regele Carol I? Nu! Minoritatea română din Transilvania s-a limitat la a face o plângere împăratului. Persecuţiile şi împilările care au urmat după prezentarea acestui faimos Memorandum sunt bine cunoscute.
Am putea oare noi, astăzi, permite orice discuţie, cu Budapesta sau alte capitale, cu privire la membrii minorităţii maghiare sau ai oricărei alte minorităţi, care sunt cu toţii cetăţeni români? Aceasta ar fi ridicol, dacă nu demn de milă.
(...)
În proiectul iniţial al Pactului Societăţii Naţiunilor exista un articol 21, care prevedea protejarea minorităţilor din toate ţările.
Acest articol, care a fost acceptat de toate statele chemate să-l semneze, era redactat în termenii următori:
„Înaltele Părţi Contractante sunt de acord să declare că nici un obstacol nu trebuie să împiedice libera exercitare a oricărei credinţe, religii sau opinii, a căror practicare nu este incompatibilă cu ordinea publică şi cu obiceiurile şi că, în cadrul jurisdicţiilor lor respective, nimănui nu i se va tulbura viaţa, libertatea sau urmărirea fericirii sale pe motivul adeziunii sale la o asemenea credinţă, religie sau opinie“.
Acest articol 21 a fost eliminat din proiectul de Pact din cauză că s-a considerat că el ar încălca suveranitatea statelor.
(...)
În 1930, într-un moment de sinceritate, delegatul ungur mi-a spus: „Noi am făcut o greşeală atunci când am început cu România în ridicarea chestiunii optanţilor, deoarece, la urma urmei, în România exproprierile sunt plătite, deşi sumele plătite n-au mai reprezentat aproape nimic în urma căderii leului. A fost, de asemenea, o greşeală faptul că v-am avut drept oponenţi. Ar fi trebuit să începem cu Iugoslavia, care a confiscat pur şi simplu bunurile ungare“.
(,,,)
Am înţeles atunci ceea ce am înţeles şi mai bine mai târziu, că dacă opinia publică nu este ţinută la curent cu toate chinurile pe care le înduri atunci când îţi aperi ţara, este posibil să fii, în acelaşi timp, martir şi duşman al naţiunii.
Astăzi, România are un Tratat cu privire la minorităţi, pe care nu-l poate repudia în mod unilateral, deoarece este legat de importante sporuri teritoriale acordate în baza Tratatului de Pace.
Totuşi, aplicarea lui trebuie să se limiteze la ceea ce reprezintă de fapt Tratatul, iar nu la ceea ce ar dori alţii să reprezinte. De aceea, România nu trebuie să urmeze drumul parcurs de alţii. Ea trebuie să urmeze o linie proprie: aplicarea Tratatelor minorităţilor aşa cum au fost ele semnate, fără procedura minorităţilor, pe care Parlamentul nu a ratificat-o, dar care a fost aplicată în trecut pentru că toată lumea i s-a supus.
(...)
Faptul că un anume stat este în măsură să arunce România în faţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională pe o problemă privind minorităţile este un lucru foarte grav, care trebuie să dea mult de gândit legiuitorilor români.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că garantarea internaţională a obligaţiilor faţă de minorităţi nu are nici extinderea, nici preciziunea care ar putea face insuportabil controlul internaţional.
Câţiva membri ai unei minorităţi fac o plângere sub forma unei petiţii trimise la Geneva. Va deveni oare reprezentantul vreunui stat, pe baza acestei simple petiţii, fără nici un fel de cercetare, procurorul umanităţii împotriva României? Ar fi greu de crezut că un asemenea lucru s-ar putea întâmpla. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că problema minorităţilor este o problemă între România, sau orice alt stat cu obligaţii faţă de minorităţi, şi Societatea Naţiunilor, iar nu un caz în litigiu între România şi statul cu care minoritatea respectivă are legături rasiale.
(...)
Noi înşine, iar nu istoria, vom fi cei care vor trebui să poarte povara consecinţelor, şi aceasta chiar în viitorul imediat.
Momentul este iminent."
NICOLAE TITULESCU
OPERA POLITICO-DIPLOMATICĂ
1 IANUARIE 1937–31 DECEMBRIE 1937
Partea II
Volum îngrijit de:
GEORGE G. POTRA
Colaboratori:
Delia Razdolescu, Daniela Boriceanu,
Ana Potra, Gheorghe Neacou
Bucureşti, 2007
FUNDAŢIA EUROPEANĂ TITULESCU