Ritualul înmormântării

Murind vreunul dintre creștini, îndată rudeniile să anunțe pe preot.

Apoi în ziua și la ora stabilită de comun acord cu preotul pentru înmormantare, rudele pregătesc tămâia și oferă preotului și cântărețului câte o lumânare aprinsă.

            După slujba ce se oficiază la casa decedatului, se organizează procesiunea de înmormantare, care rămâne aceeași până la cimitir.

CE TREBUIE ȘI CE NU TREBUIE SĂ FACEM LA ÎNMORMÂNTARE ȘI POMENI

ÎNMORMÂNTAREA

Biserica Ortodoxă ne învață ca moartea este despărtirea sufletului de trup. 

Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când "omul merge la locașul său de veci", trupul trebuie "să se întoarcă în pamânt cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat" (Ecclesiastul 12;5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, întelept ori analfabet, toți părăsim această viață într-o zi și ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legatura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaților, păstrând comuniunea de iubire și nădăjduind în învierea tuturor la sfârșitul veacurilor. 

Când un creștin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri și tradiții diferite în legatură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării. Pentru a evita atât confuziile, dar si superstițiile și datinile fără sens ori care nu au legatură cu credința creștină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează, încercând astfel să sprijinim familia decedatului. 

Ce trebuie sa facem?

Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunțe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând slujitorului bisericesc toate informațiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze.  De la biserică se vor solicita un sfeșnic, lumânari, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formaă de colac), o cruce (de obicei din ceară sau din lemn), o icoană. 

De asemenea, se fixează cu preotul data și ora înmormântării și orele potrivite pentru slujbele de seară, premergătoare înmormântarii (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, îndemnându-i sa se roage pentru acesta". 

Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este stropit cu agheasma si îmbracat apoi cu haine noi si curate (asemenea Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care a fost înfasurat într-un giulgiu nou si închipuind vesmântul cel nou al nestricaciunii, cu care vom învia la ziua judecatii) si este pus în sicriu, cu privirea spre rasarit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor). 

Pe piept i se pune o icoana sfintita (pentru a arata ca respectivul crestin îsi da duhul întru Hristos) si lânga mâinile care stau încrucisate pe piept (dreapta peste stânga, simbolizând rugaciune si iertare), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeste. În mâini se pune crucea din ceara sau lemn.

Trupul e acoperit apoi cu o pânza alba, aratând ca raposatul se afla sub acoperamântul lui Hristos. 

La capatâiul mortului se aseaza sfesnicul în care rudele si cunoscutii care vin pâna la înmormântare aprind lumânari, rostind rugaciunea scurta "Dumnezeu sa-l (sau s-o) ierte!" 

Atât lumânarile care se aprind în sfesnic ori se tin în mâini de catre cei prezenti, în timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind întunericul mortii si apropiindu-se de Hristos care a spus: "Eu sunt lumina vietii: cel ce-Mi urmeaza Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii" (Evanghelia dupa Ioan 8, 12). 

Deasupra usii de la intrarea în casa se aseaza o pânza de doliu (de culoare neagra) care ramâne acolo pâna la pomenirea de 40 de zile. 

DE RETINUT: 

-       Nu este potrivit si nici îngaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine baneste familia îndoliata pot sa o faca punând banii pe o tava care se poate aseza lânga sicriu ori în alta parte a casei.

- Nu este de nici un folos pentru suflet sa se puna în buzunarul hainei mortului bani (motivându-se ca "sa plateasca vamile cu ei"), ac, ata, pieptene, verigheta pe deget, ceas la mâna, taierea sau vopsitul unghiilor, rujatul, fardatul. Toate aceste lucruri îl îngreuneaza foarte mult pe suflet si nu-i fac decât rau. Banii si lucrurile de valoare pe care vor sa le îngroape e mai bine sa le dea de pomana. Fardurile, rujatul si celelalte sunt obiceiuri pagânesti, pentru care vor suferi si cei ce îl împodobesc pe mort cu astfel de lucruri deoarece fac mare pacat. Din religiile pagâne au patruns în crestinism unele obiceiuri, fara a avea o logica sau chiar o simpla explicatie. În antichitate se puneau mortilor toate cele necesare vietii, iar la unele triburi se omora sotia si se îngropa cu sotul ei. Iisus a venit sa schimbe aceste obiceiuri. EI a fost pus în groapa învelit într-o pânza mare si una mica - giulgiurile - fara oglinda sau piepten sau alte obiecte, si a înviat. Nu-i împovarati pe morti cu tot felul de obiecte ca nu au nevoie de ele. Si nici sa nu le puneti bani în buzunare, caci mai de folos este a le face pomeni din acei bani, iar vamile judecatii lui Dumnezeu nu se pot plati cu bani, ci eventual cu faptele bune savârsite în aceasta viata. 

- Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile. În semn de întristare, barbatii nu se barbieresc pâna la pomenirea de 40 zile. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului. 

- De la moarte pâna la înmormântare salutam pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei înmormântarii) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l ierte sau, daca este femeie, "Dumnezeu s-o ierte!" 

Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-i gasim adunati lânga trupul raposatului. 

Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de buna dimineata, buna ziua, buna seara, la revedere, noapte buna! etc., care nu se folosesc în astfel de momente.

-       Nu este obligatoriu ca înmormântarea sa aiba loc în a treia zi de la deces, ci se poate si mai devreme. Uneori, mai ales atunci când exista riscuri majore ca mortul sa miroasa, chiar se recomanda aceasta. 

PRIVEGHERE SI STÂLPI (CINA)

În zilele de pâna la înmormântare, preotul este chemat de familie pentru a savârsi slujba "Stâlpilor" sau cina, însă se poate face și înainte de slujba înmormântării, depinde de obicei. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor parti din Sfintele Evanghelii. 

Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia în care se aprinde carbune si se pune tamâie, precum si o coliva (de obicei din fructe, cozonac, biscuiti etc.), un pahar cu vin si pe alocuri si mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme. 

Coliva facuta din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahar, închipuie însusi trupul mortului, deoarece hrana principala a trupului omenesc e grâul. Ea este totodata o expresie materiala a credintei noastre în nemurire si înviere, fiind facuta din boabe de grâu, pe care Domnul Însusi le-a înfatisat ca simboluri ale învierii trupurilor: dupa cum bobul de grâu, ca sa încolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie îngropat mai întâi în pamânt si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai întâi se îngroapa si putrezeste, pentru ca sa învieze apoi întru nestricaciune (1 Corinteni 15;36). Dulciurile si ingredientele care intra în compozitia colivei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca a dobândit-o mortul. 

În timpul cât preotul savârseste slujba, arde si toiagul asezat pe pieptul mortului. 

Despre Convoiul mortuar se aranjaza de obicei astfel (în cazul în care cimitirul se afla în apropiere de casa decedatului si de biserica): în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la capatâiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce se împart saracilor (daca este) – una din traditiile locale (simbol al vietii si al mortii, amintind de Raiul în care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cântaretul si preotul, carul mortuar (automobilul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.

Pe drum pâna la biserica si apoi pâna la cimitir, se cânta "Sfinte Dumnezeule" funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cântaretului.

Când convoiul ajunge la anumite raspântii de drumuri ori în locurile legate de viata si activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morti.

DE RETINUT:

Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci când decedatul este scos din casa (sau din biserica de unde a fost depus defunctul) pentru inmormantare, este pagân si exprima mentimerea unei superstitii care denota ignoranta. E bine de evitat orice farâmita de pagânism. 

Fanfara la înmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa. De multe ori, astfel de formatii cânta piese muzicale populare, romante, marsuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântarii. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavârsire angajarea unei fanfare la înmormantare.

În timpul slujbei la biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste si de reculegere.

Celor prezenti li se împart lumânari aprinse (uneori însotite de o batista, o pânza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar sau un colacel, etc.) de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdaproste!" (Cuvant slav, încetatenit la noi, dar care în traducere înseamna tot "Dumnezeu sa-l ierte!"). Aceste formule înlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc"care nu se foloseste în asemenea ocazii.

Unii credinciosi atentioneaza persoanele însarcinate cu oferirea lumânarilor, adesea chiar în timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata.

Oferirea si primirea lumânarii aprinse reprezinta credinta comuna în "Lumina lui Hristos" care calauzeste sufletul decedatului pe calea vesniciei.

Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauge celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte în mâini simbolul "Luminii celei neapuse" .

Membrii familiei si ceilalti credinciosi saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mâna ori fata mortului, aceasta reprezentând sarutarea cea mai de pe urma.

Gestul acesta, semnul iertarii si al împacarii prin care ne luam ramas bun de la cel care pleaca dintre noi, se face în perfecta ordine si liniste, întrucât ne aflam în biserica si nu trebuie perturbata atmosfera slujbei de înmormântare. Practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o moneda este pagâna si trebuie parasita. Cu acest ban se credea ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului.

A atasa un ban de Sfânta Cruce reprezinta o impietate si perpertuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox nu o poate sustine.

Când preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la sensul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului.

Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând sa se petreaca nu în biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. 

Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici îi spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugaciune: "Si-i iarta lui toate câte a pacatuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l si de legatura pusa în orice chip asupra lui, cu care el însusi din mânie sau din alta pricina s-a legat pe sine...". Deci este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.

Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce în biserica unde ramân pe parcursul slujbei înmormantarii. În coliva, colac si capete se aprind lumânari, arzând tot timpul slujbei.

Coroanele si pomul ramân la usa bisericii.

Barbatii vor intra în biserica cu capul descoperit.

La capatâiul celui decedat se aseaza unul sau doua sfesnice, în care cei prezenti aprind lumânari.

La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, lânga cruce, cineva sa poarte fotografia îndoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.

Tot acum se împart daruri de pomana si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.

Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) doreste sa tina un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.

Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.

Exista si o alta întelegere greșită în legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir.

Toti stiu ca cel decedat se duce "pe drumul fara întoarcere". Aceasta expresie înseamna, în fapt ca mortul nu se mai întoarce, evident, acasa. Multi însa considera ca expresia "drumul fara întoarcere" ar însemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te întorci cu mortul pe acelasi drum. 

De aici, o serie întreaga de complicatii, încercându-se itinerarii greoaie, care consuma timpul si supun pe cei îndoliati la parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuându-le inutil oboseala.

Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, în prealabil, cu preotul.

Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca în prima zi a saptamânii - luni - nu este bine sa se faca înmormantare ("pentru ca e începutul saptamânii si ar muri toti din casa"). Fireste ca o atare interpretare este falsa si nu trebuie luata în considerare, înmormântarea putându-se sa se faca în orice zi a saptamânii.

LA CIMITIR

Dupa încheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, în aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se cânta "Vesnica pomenire". Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun, pot sa o faca acum, sarutând icoana de pe pieptul celui decedat si, dupa caz, mâna acestuia. Preotul apoi savârseste tot ritualul de îngropare (varsa untdelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvânteaza coliva si darurile care se împart la cimitir. 

DE RETINUT: 

- Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea - desi nu este obligatoriu - si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat. 

- Acum se scoate - de catre rude - piedica de la picioarele mortului care se lasa în sicriu. 

- Florile care au fost puse în sicriu este potrivit sa se strânga si, dupa acoperirea mormântului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului. 

- Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lânga cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana. 

- Tot acum se împart, pentru sufletul raposatului, diferite daruri. De preferat ca aceasta milostenie sa se îndrepte catre strainii nevoiasi. 

- S-a încetatenit traditia ca, dupa astuparea mormântului, sa se dea "peste groapa ", de pomana, o plapuma (ori o patura), perne, o caldare cu apa, o gaina vie, o oaie etc. 

Toate acestea nu au decât o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormânt, gestul neimplicând nici o rezonanta si neavând nici o încarcatura religioasa. 

- Familia si asa încercata de durere nu trebuie sa faca excese în ceea ce priveste pregatirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fala sau într-o întrecere în a face pregatiri cât mai multe si cât mai scumpe. Trebuie pastrata masura în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se pregateste de întâlnirea cu Dumnezeu. 

Cel mai potrivit este, în astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea în azilurile de batrâni, orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatiilor de handicapati, într-un cuvânt, strainilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie cu mâncare. 

POMENIREA DUPA ÎNMORMÂNTARE

Familia celui decedat cheama la masa, dupa înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, îndeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de înhumare. Dupa oficierea slujbei si binecuvântarea ofrandelor de mâncare si bautura, cei prezenti sunt datori sa manânce cu cuviinta si cu rugaciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se manânca si nici nu se bea întocmai ca la nunta. 

În loc de ,,noroc!" sau alta urare, atunci când se gusta din pahar, se zice ,,Dumnezeu sa-l ierte!" (sau s-o ierte!), iar când se primeste un vas, îmbracaminte etc. de pomana, nu se zice multumesc, ci ,,Dumnezeu sa primeasca". 

Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu numai ca se tine de obiceiuri pagânesti, dar este lipsit de buna cuviinta, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica. Când cineva pleaca beat de la pomana a pacatuit atât acela, dar si cel care i-a dat bautura peste masura. 

Milostenia cea mai primita este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batrânilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati în casele sau leaganele de copii. 

Când decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja comitetul parohial, obtinând cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, întrucât a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a împlini porunca dragostei crestine care trebuie vadita prin fapte concrete, în astfel de situatii. 

DE RETINUT: 

Cei care se întorc de la înmormântare, întrucât urmeaza sa ia parte la masa, sunt asteptati de gazda cu apa de spalat pe mâini. S-a încetatenit obiceiul ca cei ce se spala sa nu se stearga, pentru ca "nu se sterge". Fireste ca aceasta practica este lipsita de sens. Ea, probabil, tine de o anumita strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape de sters atunci când cei poftiti la masa sunt în numar mare. 

Trebuie avut în vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade în post, toate mâncarurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeste pastrarea credintei autentice, iar pe de alta parte, rugaciunea conjugata cu postul este mai puternica. Se mai aud uneori voci care spun ca ar trebui sa se faca si mâncare de dulce, pentru ca "mortului nu-i placea mâncarea de post". Aceasta este o viziune îngusta asupra relatiei pe care noi, cei vii, o pastram cu cei decedati, prin rugaciune si prin post. Mortul nu manânca, nu bea, pentru ca sufletul este imaterial, iar "împaratia lui Dumnezeu - spune Hristos - nu este mâncare si bautura". 

POMENIRILE DE DUPA ÎNMORMÂNTARE

Biserica învata ca viata omului nu se sfârseste odata cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita mortii dupa îngroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor în Biserica Ortodoxa sunt urmatoarele: 

În ziua înmormântarii (de obicei a treia zi dupa moarte), în cinstea Sfintei Treimi si a învierii din morti a Mântuitorului a treia zi. 

La 9 zile dupa moarte, "ca raposatul sa se învredniceasca de partasia cu cele 9 cete îngeresti si în amintirea ceasului al 9-lea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a fagaduit tâlharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri". 

La 40 de zile (sau sase saptamâni), în amintirea Înaltarii la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile dupa Înviere, "pentru ca tot asa sa se înalte si sufletul raposatului la cer". 

La trei, sase si noua luni, în cinstea Sfintei Treimi. 

La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime care în fiecare an praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo. 

În fiecare an, pâna la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

Numaratoarea zilelor începe deci din ziua mortii. 

DE RETINUT: 

Spre a nu gresi în privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia legatura, în prealabil, cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data si ora savârsirii pomenirii. 

De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a saptamânii, ci martea, joia, cu precadere sâmbata si pe alocuri duminica.

Dupa ce s-a facut pomenirea de 40 de zile pentru cel mort, la celelalte parastase pe care le facem pentru el, se pot trece pe pomelnic si alte persoane decedate. Aceasta nu afecteaza cu nimic pomenirea celui pentru care s-a facut parastasul.

Obiceiul existent pe alocuri, de a face in aceeasi zi mai multe dintre pomenile care se fac la soroace, nu este deloc bun. Toate la timpul lor. 

Motivul principal pentru care unii crestini fac asa, este saracia. Daca totusi este uneori justificat acest motiv, parastasul se poate face la biserica, unde nu este nevoie decât de cele strict necesare, adica: coliva, colacul (capetele) si putin vin. Înainte de toate, conteaza ca parastasul sa fie savârsit la vremea cuvenita. 

ATENTIE! 

Nu se fac parastase în urmatoarele zile si perioade din cursul anului: 

Duminicile de peste an, pentru ca duminica, amintind ziua Învierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de întristare. Chiar daca în unele biserici se fac parastase duminica, cel putin în duminicile Penticostarului, adica în cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se întuneca bucuria praznicului cel mare al Învierii. 

În cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. 

De la lasatul secului de carne pâna la sâmbata întâi din Postul Mare, sâmbata Sf. Teodor. 

Din sâmbata Floriilor pâna în Duminica Tomii. 

La praznicele împaratesti sau sarbatori mari. 

În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face Liturghie obisnuita sau deplina, în afara de zilele când cade vreun praznic. 

Este de dorit ca pomenirile sa se faca legate de savârsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si Ia sapte ani ar fi de dorit ca parastasul sa urmeze dupa Sfânta Liturghie. 

La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se adauge "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani etc." Cartile de cult nu prevad asa ceva si nici slujitorii nu trebuie sa adauge nimic în plus, ca si când ar trebui sa atragem atentia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba. 

La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lânga celelalte, se pregatesc o icoana si un colac. Din colac preotul va scoate particica pe care o va aseza apoi pe icoana si din care va împarti spre gustare rudelor decedatului. 

Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, sa se dea diferite lucruri si mai ales îmbracaminte si încaltaminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne opreste nimeni sa dam oricând si orice pentru cel raposat. Exista obiceiul îndatinat sa se împarta de fiecare data farfurii cu mâncare, cani sau pahare si linguri sau furculite: sase, douasprezece, douazeci si patru. Rânduielile bisericesti nu prevad nimic în aceasta privinta si fiecare poate da cât crede de cuviinta, numarul acestora neavând nici o influenta asupra starii sufletesti a celui raposat. 

Familia trebuie sa aiba grija ca raposatul sa fie pomenit cât mai mult cu putinta în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea este bine sa se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l pomeneasca la toate Sfintele Liturghii pe care le savârseste. Pentru a ajuta sufletele celor adormiti, cel mai mult si mai mult putem sa facem aceasta platind pentru ei sarindare (rânduri de câte 40 de parastase cu 40 de Sf. Liturghii) la cât de multe biserici si manastiri putem, deoarece Sf. Liturghie este cea mai de folos slujba atât pentru vii cât si pentru morti. În privinta sarindarelor, nu este un numar anume de biserici sau manastiri unde trebuie sa dam, ci cu cât mai multe, cu atât mai bine. Mai multe detalii despre sarindare gasiti în pagina "Puterea celor 40 de Liturghii si parastase (sarindare)".

În fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedati dupa sarbatoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele "poarta capetele", adica fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul, cu acest prilej, savârseste slujba parastasului. 

Obiceiul, practicat în unele parti de tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reînhuma cu slujba speciala nu este prevazut în cartile de slujba. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântarii, ci a parastasului. 

În legatura cu aceste zile de pomenire a mortilor, exista grija ca ele sa fie respectate cu sfintenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Daca una din ele cade într-o zi sau perioada în care, conform rânduielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba sa fie deja savârsita. Este deci indicat ca ea sa se faca înainte si nu dupa sorocul de pomenire. 

Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumânari. Celelalte daruri sunt în functie de posibilitatile celor care fac pomenirea. 

Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposati, este bine ca slujba sa se faca în comun si nu separat, caci cu cât rugaciunea are caracter colectiv, cu atât este mai puternica. 

La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor si anume: 

Sâmbata dinaintea duminicii lasatului sec de carne sau a Înfricosatei Judecati, numita si Mosii de iarna.

Primele 6 sâmbete din Postul Mare. Exista pe alocuri obiceiul ca, în a 6-a sâmbata, adica sâmbata lui Lazar, sa se faca parastas în cimitir, dupa care preotul trece pe la fiecare mormânt si-l stropeste cu vin.

Joi în saptamâna mare (saptamâna dinainte de Sf. Pasti); obiceiul de a face parastas în aceasta zi este mai rar întâlnit si bine ar fi sa nu se mai tina, deoarece contrazice învataturile mai vechi despre zilele în care nu se fac parastase.

Joia Înaltarii Domnului, în special pentru eroi. 

Sâmbata dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Mosii de vara. 

Pastile blajinilor (în duminica Tomii, luni si marti dupa Duminica Tomii, aceste zile difera dintr-un loc în altul), ocazie cu care crestinii pomeneau înca din vechime pe cei adormiti pentru ca si ei sa se împartaseasca de bucuria Sfintei Învieri.

La sarbatoarea Taierii Capului Sf. Ioan Botezatorul (29 august) se obisnuieste, în unele locuri, sa se pomeneasca mortii cazuti în razboaie, care au luptat cu credinta pentru lege si patrie, întocmai ca niste mucenici.

Mosii de toamna (sâmbata dinaintea sarbatorii Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil).

Ajunul Craciunului (24 ianuarie), obicei existent pe alocuri. 

Ziua hramului bisericii. 

Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei raposati. Ele trebuie respectate si cultivate, caci prin aceasta întretinem viu cultul mortilor si legatura cu pamântul sfânt al tarii care acopera osemintele lor. 

ALTE RÂNDUIELI SI POVATUIRI

- Pentru cei ce au raposat fara lumânare (adica nu li s-a putut aprinde si pune în mâna o lumânare când si-au dat sufletul), cu putin înainte de Sfintele Pasti se da la altar o lumânare mare (numita faclie), adesea împodobita cu o pânza alba ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Pasti pâna la Înaltare, la ceremoniile din sfântul locas. Unii crestini practica aceasta rânduiala în fiecare an, pâna la pomenirea de sapte ani. Este un obicei bun, foloseste sufletului, nu însa asa de mult cum se crede. Trebuie însa sa fim atenti sa apucam înainte si sa aprindem în sufletul nostru cât suntem în viata lumina lui Hristos, care este învatatura cu poruncile Sale. Dupa moarte poti sa dai sufletului o mie de lumânari; daca nu ai aprinsa faclia din suflet tot la întuneric mergi, ca numai Domnul Hristos este Lumina lumii. Faptul ca cineva a murit fara lumânare este, în ciuda credintelor babesti, nesemnificativ. Cu deosebita semnificatie si de mare importanta este pentru cineva sa moara spovedit si împartasit. Aceste doua Sfinte Taine ajuta mult sufletelor noastre atât în aceasta viata, cât si dupa moarte. 

- Tot legat de sarbatoarea Învierii Domnului, mai exista pe alocuri obiceiul ca cei ce au morti fara lumânare, sa împarta crestinilor din biserica, lumânari aprinse cu lumina Învierii. Acest obicei nu are nici un temei religios.

- Lumânarile folosite la slujbele de înmormântare si de pomenire a mortilor sunt o jertfa si ca orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie sa fie curata. De aceea, crestinii trebuie sa evite procurarea si folosirea lumânarilor din comertul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fara a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi înlocuitori care prin ardere provoaca fum.

 În acelasi timp, multi din cei ce fabrica în clandestinitate lumânari le sunt necredinciosi si lucreaza în conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul ca fabricarea lumânarilor de cult este monopol bisericesc, credinciosii au îndatorirea sa foloseasca numai lumânari de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si în conditii care le confera calitatea de dar potrivit pentru jertfa. 

- Pentru pruncii morti pâna la vârsta de sapte ani, pentru diaconi si preoti de mir, precum si pentru arhierei si calugari, slujba înmormântarii este diferita. 

- Pentru toti decedatii care se înmormânteaza în Saptamâna Luminata (între Sfintele Pasti si Duminica Tomii), slujba înmormântarii se face dupa o rânduiala speciala. 

- Celor care urmeaza a fi incinerati (adica li se ard trupurile în crematoriu) nu li se savârsesc nici slujba înmormântarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, rânduite de Biserica. 

- Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si în integritatea facultatilor mintale nu li se savârseste nici o slujba si sunt îngropati la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat. Exista unele traditii la poporul român în ceea ce priveste sinucigasii. Unele traditii zic ca e bine sa mergem la înmormântarea lor, a celor ce si-au luat viata singuri dar nu trebuie sa luam de pomana de la cei care dau pentru ei. Alte traditii spun ca pâna la 7 ani nu se pot trece nici în pomelnic; dupa ce au împlinit 7 ani se face slujba înmormântarii, cu toata rânduiala cuvenita. 

Asa s-a obisnuit în unele zone ale tarii noastre si daca vreun preot încearca sa schimbe acestea, întâmpina mari piedici din partea oamenilor. De ce ar fi necesara schimbarea? Deoarece Sfintele Canoane spun ca cei care s-au sinucis se duc la cimitir fara preot; doar acolo la cimitir vine preotul si îi cânta "Sfinte Dumnezeule" când este bagat mortul în groapa. Tot Sfintele Canoane spun sa nu li se faca pomeni si nu trebuie sa participe nimeni la înmormântarea lor, iar daca li se da de pomana sa nu primim pomana. Ei nu se trec niciodata pe pomelnic si nu trebuie sa li se faca pomenile deoarece ei nu au nici o sansa sa mai fie scosi din iad. Asa învata Sfintele Canoane si putem fi mai siguri ca în acestea se spune adevarul, si nu în traditia poporului român.

-       Pentru sinucigasii iesiti din minti se savârseste slujba Înmormântarii pe marginea gropii, dupa un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvântari. 

- Crucea de la mormânt care se "ridica", de regula dupa pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de catre preot, printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregati la mormânt un vas cu agheasma mica, busuioc, lumânari, tamâie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acopera crucea cu o pânza alba, înainte de a se stropi de catre preot cu agheasma, pânza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este profan si se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori placi comemorative. Asadar, prezenta pânzei nu este absolut necesara. 

- Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanenta (nu numai la anumite zile de pomenire a mortilor). În legatura cu aceasta, sa luam aminte ca unii crestini se silesc a face din morminte adevarate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani multi pentru marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se uita milostenia care trebuie sa fie grija de capatâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate, încorsetati în adevarate cutii de beton si mozaic. De multe, ori lânga aceste morminte se aliniaza altele pline de balarii si de negrija noastra. Crestineste este ca si mormintele vecine, chiar daca nu apartin familiei, sa ne preocupe curatindu-le de buruieni fiindca responsabilii lor directi au uitat de cei morti sau le neglijeaza cu vinovatie. 

Timp de 40 zile, dupa traditie, arde la piciorul crucii candela si mormântul se tamâiaza (de una din rude ori de o persoana desemnata în acest scop). Numaratoarea celor 40 de zile se începe din ziua mortii, nu din ziua îngroparii. Se tamâiaza în toate zilele la rând. Obiceiul existent pe alocuri de a nu tamâia trei zile dupa îngropare si apoi nici în duminici si sarbatori nu are nici un temei. Tamâierea mormintelor în duminici si sarbatori este bine sa o facem mai dimineata, asa încât sa nu întârziem la slujba din aceasta cauza. 

- La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapa osemintele, dupa cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor raposati nu trebuie deranjata cu atât mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: "se pecetluieste mormântul acesta pâna la a doua venire a Domnului". 

Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (în masura în care Biserica le accepta) trebuie sa se ia legatura cu preotul de enorie, asa cum am mai spus. 

Suntem datori însa, ca niste buni crestini, sa facem precum ne-a învatat Biserica noastra ortodoxa, îndepartând obiceiurile si datinile omenesti si îndeplinind, pentru folos sufletesc, povatuirile ei.