Clopot

Trasul clopotelor este o practică străveche a Bisericii Ortodoxe, fiind folosită atât pentru a anunţa bucuria şi rugăciunea, cât şi necazul şi primejdia.

După tradiţie, inventatorul clopotului, cel care le-a introdus ca obiecte de cult în Biserică, este considerat Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfârşitul secolului al IV-lea, de unde se trage şi denumirea apuseană de „campane“ dată clopotelor.

Conform crestinortodox.ro, Paulin de Nola ar fi văzut într-un vis un câmp de flori de unde venea un sunet plăcut. Când s-a trezit, acesta a ordonat turnarea în topitorie a unor clopote, cu formă de cupă de floare (narcisă). Prima dată, acestea apar în secolul al VII-lea, când Papa Savinian reuşeşte să dea importanţă clopotului, în viaţa de cult.

Alături de toacă, în viaţa Bisericii, clopotele se trag atunci când încep slujbele sau marchează momente importante din cadrul lor.

Trebuie să aducem la cunostinţa oamenilor învăţătura creştină. N-a auzit nimeni bătaia clopotelor? Clopotele nu bat niciodată pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natură sufletească, ceva care ne atrage atenţia: Cheamă viii, plâng morţii, împrăştie viforele! Împrăştie dracii şi trăsnetele. (Părintele Arsenie Papacioc)

Misiunea acestora se rezumă în cuvintele întâlnite adeseori pe exteriorul lor:

«Pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng». Pe ele se mai întâlnesc însă şi alte cuvinte, precum: «Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulţimea, adun clerul. Îi plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile»

Astfel, clopotul devine simbolul chemării divine, supunerii faţă de cuvântul lui Dumnezeu, o comunicare între cer şi pământ. Clopotele bisericii dau timpului o masura liturgica, umplandu-l de rost. 

Clopotele se mai folosec şi atunci când moare cineva, atunci sună prelung şi rar; în caz de incendii, războaie sau revoluţii ori alte evenimente deosebite, calamităţi, inundaţii, grindină, cand ele bat precipitat şi alarmant. 

Se crede că diavolul stârneşte furtuni pe care clopotele le pot împrăştia. În vechime, creştinii trăgeau clopotele imediat cum auzeau tunete. De asemenea îi orienta pe cei rătăciţi pe vremea rea sau alunga animale şi păsări de pradă.

La inceputurile crestinismului, in catacombele romane, semnalul de adunare la era dat prin baterea unul clopot. Un clopot agatat de un toiag in forma de T este atribuit Sfantului Antonie cel Mare si servea la alungarea demonilor care duc in ispita.

Spre deosebire de toaca, clopotele au intrat mai tarziu in intrebuintarea liturgica a Bisericii lui Hristos, mai intai in Apus, apoi in Rasarit. In Apus ele au fost introduse prin secolul al VI-lea, pe cand in Rasarit, clopotele apar abia prin secolul al IX-lea, desi prezenta lor izolata exista inca din-nainte.

In Biserica de Rasarit, primele doua clopote au fost trimise in dar imparatului bizantin Mihail al III-lea (842-867), in anul 852, de catre Ursus Patricianus, doge al Venetiei. Aceste doua clopote au fost suspendate mai apoi, intr-un turn de langa Catedrala Sfanta Sofia - Constantinopol. Generalizarea lor in tot rasaritul crestin s-a desavarsit abia in secolul al XII-lea.

Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinţeşte ori se stropeşte cu apă sfinţită, după o rânduiala specială. Se tămâiază în patru părţi pentru alungarea demonilor, apoi se zic rugăciunile pentru sfinţire şi ocrotire. În rugăciunile din „Canon pentru binecuvântarea clopotelor“, găsim scris: „Toţi cei care pot auzi glasul lor în zi şi in noapte, să se împărtăşească de sfinţenia sfinţilor.“