Tinereţea e o avere pe care fiecare e liber s-o irosească aşa cum îi place.
„din Biserica Albă”
Grigore Vieru i-a dedicat această poezie lui Ion Druță deoarece numai el îl poate înțelege. În opera sa, autorul își mărturisește suferințele trăite în momentul când i-a fost interzis să vorbească limba maternă. Pot spune că Ion Druță și Grigore Vieru sunt stâlpii literaturii basarabene, operele lor fiind eterne.
Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci, şi scrisul mi-i latin!
Zis-a cerul: „Fiecare
Cu-al său port, cu legea sa!”
Scrisul ei şi râma-l are,
Eu de ce nu l-aş avea?!
Ah, din sângele fiinţei
Ni l-aţi smuls şi pângărit
Şi pe lemnul suferinţei
Ca pe Crist l-aţi răstignit!
Ochii lui cei ai uimirii,
Când i-aţi scos şi nimicit,
Aţi scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au îndrăgit.
Ne-aţi vroit schimba chiar ţeasta,
Sufletul, străvechiul grai,
Învăţându-ne că asta
E un bine, e un rai.
Dar din… mare „paradisul”
Iată ce-nvăţarăm noi:
Cine-ntâi îţi fură scrisul,
Celelalte-ţi ia apoi!
Vremuri alte vin să nască
Omul unui nou destin.
Cum minţintu-m-ai, strâmb dascăl,
Scrisul meu că mi-i străin.
Şi din gură şi din carte
Cum minţitu-m-ai mereu,
Cum urâtu-m-ai de moarte
Când aflai că-i scrisul meu!
Ştiu: eşti gata să mă rumegi
În slugarnicii tăi cleşti
Când mă uit cu ochii umezi
Către crinii latineşti.
Ştiu că paşii tăi mă latră
Când, durut, la el revin.
Ci va arde – da! – în vatră
Focul scrisului latin!
Foc de care mult mi-i sete,
Care-ndurerat şi sfânt,
Grâul altor alfabete
N-a aprins şi ars nicicând.
Deci, lăsaţi-ne în firea
Moştenită din străbuni
Şi-ţi primi în loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.
Nu-i o vină, Doamne iartă,
Floarea lui că o văzurăm,
Că ne-am fost iubit odată
Şi ne mai iubim şi-acum.
Sunt un om al nemâniei,
Lumii astea nestrăin.
Vin din munţii latiniei,
Deci, şi scrisul mi-i latin!