„Ion Druţă a preferat, conştient şi benevol, calea autoexilului: mai întîi – a celui intern, de creaţie, apoi şi a celui extern, existenţial. Chiar de la începutul activităţii sale literar-artistice el evadează din lagărul de concentrare al ideologiei oficiale, retrăgîndu-se şi situîndu-se ireversibil pe poziţiile umanitarismului şi ale valorilor etno-naţionale, constituite de-a lungul istoriei. Disidenţa lui Ion Druţă nu era una pur politică, de confruntare directă şi făţişă cu regimul, ci una ideologico-artistică şi etno-morală, cu implicaţii adînci în spiritualitatea neamului. Era o rezistenţă exprimată în chipuri şi imagini de o valoare artistică excepţională...” .

„Scriitorul impune, autoritar, formula narativă lirico-simbolică, afirmîndu-se pe linia tradiţiei lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. În primele nuvele şi în lucrarea de mari proporţii “Frunze de dor” (1957), dar şi mai tîrziu, cu deosebire în romanul “Clopotniţa” (1972), cea mai importantă scriere a sa, Ion Druţă cultivă aproape fără excepţie un principiu baladesc, naraţiunea fiind intens colorată de atitudinea emoţională, de ataşamentul simpatetic faţă de eroi. Autorul şi personajele pe care le creează constituie o unitate plasmatică, actul identificării absolute făcând dovada apartenenţei la un univers autarhic”.