Lecturi REFLEXIVE

Monologul unui monstru - Profu'!, de Jean-Pierre Dopagne

Piesa de teatru Profu'! (Prof!, în limba franceză) a avut premiera pe 14 octombrie 2002 și reprezintă un monolog dramatic intens, care explorează degradarea sistemului educațional prin perspectiva unui fost cadru didactic. În spațiul cultural românesc, textul a cunoscut un succes major prin diverse adaptări: teatru radiofonic („Profesorul” în anul 2007, avându-i în distribuție pe Marcel Iureș și Valeria Seciu; spectacole de teatru (piesa este montată frecvent pe scenele teatrelor independente, ex.  Teatrul Godot sau în interpretarea actorului Răzvan Vasilescu); format audio (Editura Humanitas Multimedia). 

Protagonistul pendulează între identitatea de profesor și cea de actor-monstru, povestind cum a ajuns să își împuște elevii din cauza indiferenței și brutalității mediului școlar. Textul analizează metamorfoza vocației în tragedie, comparând clasa cu o grădină zoologică unde instinctul domină în fața intelectului. În final, personajul devine un actor condamnat să își recite crima pe scenă, transformând trauma reală într-un spectacol de pedagogie prin teatru. Această mărturisire tulburătoare subliniază distanța dintre idealismul generațiilor trecute și dezumanizarea contemporană a relației dintre dascăl și discipol. 

Piesa lui Jean-Pierre Dopagne ne propune o autopsie a spiritului pedagogic. Evoluția protagonistului nu este o simplă cădere, ci o derivă identitară orchestrată de o societate care a confundat educația cu dresajul. Arcul prăbușirii sale începe în fiecare dimineață cu o angoasă viscerală: sunetul deșteptătorului declanșează „gheara din piept”, o reacție somatică la fraza parazită care îi devorează sângele: „Elevii sunt ca animalele; nu inteligența îi conduce, ci instinctul”. Această mantra devine fundamentul unei rupturi ontologice, transformând profesorul de literatură dintr-un mentor într-un proscris.

„Monstrul ”nu este o deviere biologică, ci entitatea care acceptă să devină „obiect de privit”. Protagonistul ajunge să joace teatru ca urmare a unei decizii paradoxale a sistemului judiciar și guvernamental. După ce își împușcă elevii din clasa terminală pe data de 17 februarie și primește inițial o pedeapsă de închisoare pe viață, autoritățile intervin cu o propunere neobișnuită. Ministrul justiției și ministrul educației naționale decid să îi comute pedeapsa în muncă în folosul comunității, care constă în a urca pe scenă și a-și juca propria poveste în fața publicului, sub forma unei „pedagogii prin teatru”. Ministrul educației reinterpretează actul său violent drept o „boală profesională” (asemănătoare silicozei sau saturnismului), iar această confesiune publică obligatorie pe viață este privită ca o modalitate de „purificare a bestiei”. Pentru a-și pune în scenă rolul i

se desemnează un agent artistic care îi predă lecții de gestică, dicție și ritm și care îl pune să își scrie povestea. Deși rămâne deținut în penitenciar, el este transportat în fiecare seară la spectacol cu o dubă a închisorii și o escortă de motocicliști, devenind „cel mai escortat actor din lume”. Monologul său pe scenă devine o afacere de succes, aducându-i faimă, turnee și încasări substanțiale. Piesa se încheie într-o notă ambiguă: protagonistul sparge al patrulea perete și își întreabă spectatorii dacă chiar au crezut povestea profesorului care și-a ucis elevii, amintindu-le că se află într-o sală de spectacol și că „teatrul e doar teatru, să zicem”. 

În clipa în care pedagogul încetează să mai fie un emițător de sens, el devine o fiară captivă în cușca propriului său discurs, oferită spre consum unui public avid de catharsis prin sânge. Această tranziție de la lumina clasicilor la întunericul „cutiei negre” a teatrului reprezintă prețul suprem al unei culturi care a încetat să mai fie plăcere, devenind o formă de sclavie instituționalizată.

Dezumanizarea personajului este marcată de o contracție lingvistică violentă.  Cuvântul „profesorul”, cu cele trei silabe ale sale purtătoare de autoritate, se chircește în „prof”, un cuvânt monosilabic care sună a eșec. 

Una dintre scenele care marchează eșecul pedaogic este când profesorul îi întreabă pe elevi despre cele trei zeități principale ale Egiptului, iar un elev îi răspunde râzând: „Isis, Osiris și Clitoris”. Pentru un profesor format în spiritul culturii clasice și al respectului pentru cunoaștere, această asociere vulgară reprezintă un act de batjocură intolerabil la adresa educației și a sacrului. Nivelul său de revoltă și indignare în fața acestei vulgarități este atât de mare încât își pierde controlul și recurge la un gest extrem de autoapărare a demnității catedrei: îl pălmuiește pe elevul respectiv. Indignarea instituției nu este stârnită de obscenitatea sau ignoranța elevului, ci de reacția profesorului. Directorul îl convoacă pe protagonist în biroul său pentru a-și exprima îngrijorarea. În viziunea conducerii școlii, profesorul greșește pentru că încearcă „să gândească prea mult” și nu respectă „legea mulțimii”. Directorul îi reproșează subtil că le cere elevilor lucrări de critică literară sau că îi duce la teatru, amintindu-i că rolul său este pur administrativ: „un profesor e un instrument, nu un gânditor”.

Această replică trivială devine astfel declanșatorul care scoate la iveală adevărul dureros pe care protagonistul refuza să îl accepte: școala nu mai este un templu al spiritului, ci a devenit o „dădacă la scară națională” destinată doar să păzească tinerii pentru a nu fi lăsați pe stradă

Simptomatologia crizei profesorului este definită de trei repere ale declinului:

(a) „Gheara în piept” reprezintă o angoasă cronică ce transformă pregătirea pentru curs într-o pregătire pentru luptă, unde elevul este perceput exclusiv prin prisma instinctului animalic.

(b) Poziția abandonului (90° vs. 40°) se referă la contrastul dintre unghiul drept al atenției intelectuale (90°) și prăbușirea corpurilor peste bănci (40°). Această „ghemuire” este semnul unui cutremur educațional iminent.

(c) Bestiarul colegilor (silicoza spiritului) indică faptul că personajul nu este singur în boala sa. El face parte dintr-un corp didactic mutilat: Josiane trăiește prin tranchilizante, Marie-Claire pendulează între clinici de psihiatrie, iar Marcel suferă de ulcer. Aceasta este „silicoza spiritului”, o maladie profesională pe care sistemul o ignoră.

Ziua de 17 februarie, când profesorul își ucide elevii cu un pistol, nu reprezintă un act de nebunie, ci o formă de revoltă ontologică mascată sub eticheta de „boală profesională”. Ministerul rebranduiește crima drept o „maladie a spiritului” pentru a evita admiterea eșecului sistemic. Protagonistul acceptă eticheta de monstru pentru că, în această nouă paradigmă de spectacol de teatru, monstrul este singurul care beneficiază de atenție.

Există un paradox mercantil crud în noua sa existență: ca profesor, prezența sa era invizibilă; ca criminal-actor, el devine un produs de lux. Monstrul câștigă într-o seară pe scenă cât câștiga profesorul într-o lună întreagă. Această „purificare a bestiei prin teatru” este, de fapt, o condamnare la a performa propria traumă pentru divertismentul unei societăți voyeuriste.

Ironia supremă a textului lui Dopagne rezidă în transformarea tragediei reale într-un artificiu scenic. Personajul devine aplaudat doar în momentul în care încetează să mai fie educator. Finalul analizează distincția dintre personajele tragice consacrate (Molière, Shakespeare) și tragedia ridicolă, nebăgată în seamă, a „profului”.

Esența acestei tragedii contemporane rezidă în cercul vicios al admirației oarbe. Finalul ne oferă o lovitură de grație: Mari, fiica protagonistului, alege să devină, la rândul ei, „prof”. Ea încă mai crede în mitul zeilor coborâți pe pământ, ignorând cadavrele și trauma tatălui său. Această circularitate tragică ne avertizează: atunci când cultura devine un „instrument” administrativ și nu o sursă de plăcere vitală, profesorul este condamnat să devină un monstru, iar elevul o fiară a instinctului.

Textul piesei de teatru: Versiune audio

Eseu audio: Monstrul

Quo Vadis, de Henryk Sienkiewicz

 Publicat spre finalul secolului al XIX-lea, începând cu martie 1895, în Gazeta Polska, romanul Quo Vadis primește premiul Nobel în 1905. Carte de referință pentru finalul secolului progresist, marcat de revoluții sociale și de credința în zeița Știința, și începutul de secol al abisului atomic și subatomic, Quo Vadis invită cititorul la reflecție asupra direcției și sensului lumii, nu numai la confluența dintre secolele 19 și 20, ci și la cea dintre secolele 20 și 21. Quo vadis (Încotro)  este la fel de actual acum, precum și în anul 64, în gloria puterii Imperiului Roman sau la confluența dintre ultimele secole.

Cheia de lectură a acestui roman, pe care l-am recitit tocmai pentru că la o lectură mai de tinerețe m-am lăsat acaparată de povestea de iubire dintre Marcus Vinicius și Ligia, mi se pare a fi monografia unui mod de a fi, a mentalității imperiale romane care a cauzat apariția creștinismului ca singură soluție salvatoare pentru o umanitate însetată de violență, de putere coruptă și discreționară asupra vieții celor mai slabi, de abuzuri inimaginabile asupra sclavilor biciuiți și omorâți după bunul plac al stăpânilor, într-o lume dominată de nebunie existențială.

Fundalul istoric – Imperiul roman și Roma în timpul domniei lui Nero – este o epocă în care  lumea se bazează pe șarlatanie, iar viața este o iluzie. Trebuie doar să te pricepi a deosebi iluziile plăcute de cele neplăcute, așa cum crede Petronius (consilierul lui Nero) și care, în hypocaustum-ul[i] său, pune să se ardă lemn de cedru presărat cu ambră deoarece preferă parfumurile mirosurilor urâte.

Prin cuvintele Domnului Isus înviat din morți către Toma Didymus Dacă m-ai văzut, ai crezut. Binecuvântați să fie cei care n-au văzut și au crezut este stabilit miracolul credinței pentru religia cea nouă care inocula în suflet ceva necunoscut, o bucurie cu totul diferită de plăcerile după care alergau curtea Cezarului și întreaga Romă, o învățătură în fața căreia puterea și bogăția nu înseamnă nimic.

Patricianul Marcus Vinicius, îndrăgostit de  creștina Ligia, este personajul care înțelege că pe lângă puterea sabiei mai există și altă putere, pe care, treptat, o descoperă în iubire, în bunătate, în iertare, fascinat fiind de faptul că creștinii nu numai că nu ucid, dar dovedesc o nețărmurită dragoste care te face să uiți de tine și de nedreptățile îndurate, să nu ții seama de nefericire și de necazul tău și să trăiești pentru alții. Dacă, inițial, Vinicius crede că o astfel de viață pământească, în care trebuie să renunți la avuție și plăcere, în favoarea altora, este mizeră și îi consideră pe creștini demni de milă și dispreț, niște oi sortite a fi hrană pentru lupi, deoarece firea lui romană nu-i permite să aibă respect pentru cei care se lăsau mâncați, treptat, se pătrunde de miracolul iubirii și de dezgust față de mentalitatea romană, devenind creștin. În fața modului de a fi creștin, Vinicius înțelege că acolo unde începe învățătura creștinilor, acolo se termină puterea romană, se termină diferența dintre învins și învingător, dintre bogat și sărac, dintre stăpân și sclav, se termină cu onorurile, cu Cezarul și cu orânduiala lumii. Pe toate le înlocuiește Christos și legea milei, contrară firii omenești și simțurilor romane.

Ca roman istoric, cititorul este captivat de multitudinea de detalii ale vieții la curtea cezarului Nero și din cea patricienilor (epilarea bărbaților era la modă în anul 64, nu numai în 2020!), dar partea profundă a cărții constă în analiza filosofică subtilă a conexiunii dintre mentalitatea imperială, politeism și necesitatea apariției creștinismului ca religie nouă salvatoare pentru umanitate, în care Christos învinge treptat în fiecare, dar nu înainte ca de incendierea Romei să fie acuzați creștinii și să fie masacrați cu o cruzime care ne aduce aminte de nazismul de secol 20.

Ca roman de dragoste, povestea de iubire dintre Vinicius și Ligia descrie transformarea iubirii senzuale și posesive într-una spiritualizată, așa cum reiese din mărturisirea lui Vicinius: Eu nu mi-am închipuit niciodată că ar putea exista o asemena dragoste. Credeam că nu-i decât foc în sânge și dorință. Abia acum îmi dau seama că poți să iubești cu fiecare picătură de sânge, cu fiecare suflare și totuși să te simți liniștit de parcă somnul și moartea ar domni în sufletul tău. […] Abia acum înțeleg că poate exista o fericire despre care oamenii n-au știut până acum.

Ca roman filosofic, politic și religios, spiritul critic superior al personajul Petronius pune credința creștină deasupra fanatismului, acesta neacceptând convertirea la creștinism, argumentele apostolului Pavel din Tars nu îl conving, deoarece filosofia lui de viață este cea a nesiguranței, a jocului de zaruri, în care există o anumită plăcere, o anumită uitare de sine. Îi place să se joace cu viața, pentru că se amuză, în schimb, virtuțile creștine îl plictisesc. Totuși Petronius recunoaște că nebunia lui Nero nu are limite, că va cutremura veacuri în șir și că, dacă, de exemplu, împăratul ar fi creștin, ne-am simți cu toții mai în siguranță.

Dorina K., 16.07.2024

Orașul fetelor, de Elizabeth Gilbert

Orașul feteleor -  o carte pe care am avut tendința să o abandonez de multe ori, dar am continuat din curiozitatea de a afla dacă își menține tonul de carte-vodevil, de carte-soup opera până la final. Și am avut surpriza să constat că formula narativă (sub forma unei scrisori, constant, după câteva capitole apare, spre a-i aminiti cititorului, formula dragă Angela) nu este chiar atât de simplistă, ci, dimpotrivă. Este nevoie pentru a explica un comportament, uneori, de întreaga poveste a vieții, ca o radiografie pentru cel care a trăit-o și pentru cine vrea să înțeleagă relațiile interumane. Într-o carte care abundă de sexualitate, Vivian se îndrăgostește de Frank, care nu suportă să fie atins, și scrie o carte-scrisoare către Angela, fiica lui Frank, ca răspuns la întrebarea acesteia: ai vrea să-mi spui ce ai fost tu pentru tata? (după ce și Frank, și soția lui au murit).

Dorina K., 29.06.2020

Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina

Publicat în anul 2018, multipremiat în Rusia, deosebit de apreciat în Serbia, Germania, tradus în peste 30 de limbi, romanul îmbină adevărul istoric despre comunitatea germană sovietică, formată la îndemnul Ecaterinei a II-a de a popula stepele, promițându-le o viață mai bună, cu destinul individual al profesorului Bach din localitatea Gnadental, de pe malul râului Volga. Trecând de pe malul stâng al râului, unde viața comunității este devastată de ideologia stalinistă, profesorul Bach se izolează într-o fermă pe malul drept, astfel istoria reală se derulează paralel cu „o extragere” din fluxul ei. Povestea de iubire cu tânăra Klara, relația cu fiica lui, născută dintr-un incident al violului soției sale de către niște intruși în acest spațiu aproape mitic, și cu tânărul vagabond Vaska, crescut alături de fiica Anntche, se intersectează cu istoria de pe malul stâng al râului, culminând cu plecarea celor doi copii la orfelinat. Dimensiunea dramatică și mitică a existenției este traversată de filosofia asupra metafizicii iubirii, a relației tată - fiică, a inserției basmului în lumea reală. Contopirea simbolică a lui Bach cu râul Volga și adâncimile lui din finalul romanului este trăirea dramatică a sentimentului de vinovăție istorică, de înțelegere a modului în care istoria a distrus comunitatea etnicilor germani de pe malul stâng, în timp ce izolarea l-a făcut mai puțin prezent la aceste schimbări, bărbatul devenind mut și comunicând cu lumea de pe malul stâng doar prin basmele pe care le scrie și care sunt ideologizate de propaganda politică, reprezentată de Hoffmann.  Epilogul romanului arată cum profesorul Bach va deveni și el o victimă a tăvălugului istoriei, astfel malul stâng și malul drept al râului Voga fuzionează în metafora istoriei și a politicii care nu lasă neatins niciun destin dintr-o epocă marcată de un sistem totalitar. 

Titlul romanului, în  original, se referă la copiii mei, adică la faptul că Ecaterina a II-a i-a ademenit pe germani să vină pentru a popula stepele rusești, promițându-le protecție, dar ei devin victime ale schimbărilor politice marcate de comunismul sovietic.

Dorina K., 26.06.2020

Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina

Roman de debut, Zuleiha deschide ochii este povestea experienței lumii ca infern a tinerei Zuleiha,  deportată din satul ei în taigaua din Siberia. Călătoria în spațiu este și un proces de devenire a unei conștiinte obligate să trăiască cumplita agresivitate și absurditate a represiunii securității comuniste sovietice împotriva  dușmanilor poporului. Numită curca plouată de soacra ei, Zuleiha se desprinde de întunericul în care trăiește în familie, în timpul deportării și al vieții în colonia Semruk, găsește forța de a-l iubi pe ucigașul soțului ei și de a-și lăsa fiul să evadeze. Propoziția-titlu Zuleiha deschide ochii se repetă în diferite etape ale vieții femeii, marcând noi înțelegeri ale lumii în care trăiește și noi adaptări la situații de coborâre în infernul generat de un sistem politic pe care noi, oamenii de astăzi, nu îl putem nici măcar imagina în formele lui abjecte de manifestare. Într-o lume în care e întuneric ca-n mormânt, Zuleiha are  nu numai puterea fizică de a munci până la epuizare, ci și se a-și păstra umanitatea ființei și de a se deschidă unor  noi perspective de înțelegere a relațiilor dintre oameni, a iubirii și a puterii discreționare a unor oameni asupra altor oameni. Și totul se întâmplă într-un corp firav de femeie, într-o minte autolimitată,  deoarece nu a citit nicio carte, fiind analfabetă, și un spirit profund ancorat în tainele și legile naturii și ale firii umane. 

Dorina K., 24.06.2020

Novecento, de Alessandro Baricco

Gândește-te puțin: un pian. Clapele încep. Clapele sfârșesc. Știi că sunt optzeci și opt, nimeni nu te poate păcăli. Nu sunt nesfâșite. Tu ești nesfârșit și, înăuntrul clapelor alea, muzica pe care o poți face e nesfârșită. Ele sunt optzeci și opt. Tuești nesfârșit.

Scriitorul Alessandro Baricco se autodescrie ca fiind un povestitor care își formează și ghidează cititorii:  Eu sunt înainte de toate un povestitor. Să nu uiți că nu scriu singur într-o cameră. Stau la o masă și la cealaltă parte a mesei stă altcineva, cititorul, și îi spun o poveste. Acum lucrurile stau puțin diferit. Cititorul de la cealaltă parte a mesei seamănă din ce în ce mai mult cu mine. Nu scriu contra voinței mele. N-o să scriu niciodată ceva care nu-mi place sub pretextul că publicului i-ar plăcea. Trebuie să conduc pe public cât mai apropape de granița dificultății.

Novecento este un roman-parabolă despre viața trăită ca o călătorie cu vaporul, ca o muzică pe valurile apei.

Novecento a fost ecranizat de Giuseppe Tornatore în anul 1998, cu titlul Legenda pianistului de pe ocean, cu Tim Roth în rolul principal. 

Dorina K., 02.01.2019

Mireasa tânără, de Alessandro Baricco

O carte în care personajul colectiv Familia reprezintă un model existențial și o poveste despre catacombele vieții în acest grup social.

 Două dintre regulile din această familie mi-au atras în mod deosebit atenția.

Regula numărul doi din Familie este: nefericirea nu e agreată. Explicată în context de către servitorul Modesto, această regulă înseamnă că nefericirea este o risipă de timp și deci o formă de lux, iar această familie are un inepuizabil simț al economiei, de aceea Familia nu risipește nimic. 

Regula numărul 3: în casă nu există cărți și cititul este interzis. În aceeași logică contextuală, Familia refuză cititul pentru că au o mare încredere în lucruri, în persoane și în ei înșiși. Nu văd nevoia de a recurge la paliative. Oricine este absorbit de lectură este de fapt un dezertor. 

Povestea propriu-zisă este doar un detaliu al ideilor-ancoră în jurul cărora ea se dezvoltă, dincolo de poveste este o profundă reflecție asupra vieții.

Dorina K., 03.01.2019

Pivnițele Vaticanului, de André Gide 

O carte despre o cruciadă din secolul al XIX-lea, care pune sub o lupă cu reflexii satirice religia, francmasoneria, falsul, experimentele pe animale, amoralitatea dusă până la crima gratuită. 

Cu un papă fals sau unul adevărat, în religie sau în materialism, oamenii trăiesc falsul sub forma îndoielii de a se descoperi pe ei înșiși; iubirea nu aduce salvarea, iar pedeapsa nu aduce izbăvirea criminalului. 

Dorina K., 05.01.2019

Fiica ascunsă, de Elena Ferrante

Cred că  femeile homo sapiens, care devin mame, trăiesc, cel puțin de câteva mii de ani, într-o captivitate mascată în coduri sociale precum căsătoria, maternitatea continuă de când nasc copii și până la sfârșitul vieții. 

Leda, profesoară universitară de literatura engleză, de 48 de ani, pleacă într-o vacanță, singură, divorțată, cele două fiice fiind plecate în Canada, la tatăl lor. Vacanța se transformă într-un prilej de introspecție curajoasă, demitizând imaginea mamei aureolate de devotament, dragoste, sacrificiu. Observatoare atentă a unei familii de pe plajă, introspecția iluminează zone abisale ale propriului trecut și ale propriei ființe. Cine este fiica ascunsă?  E o entitate compusă din răsfrângeri ale tuturor personajelor cărții, în care Leda se oglindește pentru a-și conștientiza trecutul, prezentul, sinele. 

În povestea, relativ simplă, două secvențe concentrează mesajul cărții: accidentul de mașină și furtul unei păpuși. Contextualizate, cele două evenimente transcend logica realului în moartea simbolică, pentru ca apoi să te simți  bine. Altfel spus, ca să te simți bine în propria viață, e nevoie de dilatarea sinelui și a trecutului sub lupa conștiinței, un fel de înviere, de reconstrucție, de renaștere din propria cenușă.

Dorina K., 07.01.2019