Istoria lecturii

Ca orice activitate umană, și lectura își are istoria ei.

 În cartea sa „Istoria lecturii”, autorul argentinian Alberto Manguel, cel care i-a citit lui Jorge Luis Borges în vremea când acesta era aproape orb, prezintă o perspectivă subiectivă asupra lecturii de la scrierile sumeriene până la cele digitale.

Reflectând asupra relației cititorului cu limbajul, A. Manguel crede că „cititorul este acela care percepe sensul; cititorul atribuie sau recunoaște obiectului, locului sau evenimentului o anumită citire posibilă; cititorul este acela care trebuie să dea sens unui sistem de semne, iar apoi să îl descifreze.

Actul lecturii este orientat spre interior și spre exterior, are o dimensiune reflexivă și una tranzitivă (apelând la termenii lui Tudor Vianu),  deoarece „noi toți ne citim pe noi înșine și citim lumea din jurul nostru pentru a percepe dintr-o privire ce suntem și unde suntem. Citim ca să înțelegem ori ca să începem să înțelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală”.

În tradiția iudeo-creștină, universul este imaginat ca o Carte scrisă, cu numere și litere. Înțelegerea umană a universului constă, așadar, în priceperea noastră de a citi corect aceste semne și de a stăpâni felul în care se combină. Așadar, cititorul este ființa umană în dimensiunea ei căutătoare de sens, care citește glose ale acelei Cărți scrise prin imitatio dei de către scriitorii de cărți. 

Scriitorii și cititorii de cărți sunt într-o relație care multiplică la infinit relația Creator (poți înțelege Dumnezeu) și supușii săi. Oricât ar fi Dumnezeu de mare (poți înțelege scriitorul), el nu se poate oglindi și recunoaște decât în cartea și în cititorii săi care-i citesc cartea. Iar cititorii simt că sunt „după chipul și asemănarea lui”.