Lupul (Canis lupus) in Carpati

Mihai Ionescu Lupeanu (Bucureşti) 

Lupul face parte din familia Canidae, alaturi de patrupede ca vulpea, sacalul, enotul si cainele. Masculul se numeste lup, femela - lupoaica, puiul - pui de lup iar atunci cand a depasit varsta copilariei si isi insoteste parintii la vanatoare - lupan.

Greutatea normala este intre 25-50 kg, insa literatura de specialitate citeaza si greutati de 72 si 79 kg (V. Cotta, M. Bodea - Vanatul Romaniei - Ed. Agrosilvica, 1969).

Culoarea blanii variaza in functie de sezon si biotop. In lantul carpatic culoarea este cenusiu inchisa, sau galbena cenusie cu usoare nuante negricioase. Puii sunt de culoare brun inchis, spre negru. 

vezi  

Ca si cu privire la alte specii, intre vanatori s-a discutat posibilitatea ca sa existe in spatiul carpato-danubiano-pontic doua varietati, anume lupul de stuf si lupul de padure (Ionel Pop - Din fauna noastra - Ed. Stiintifica, 1959) sau „de munte” (V. Cotta, M. Bodea, 1969). Lupul de stuf este mai mic la statura, de culoare galben bruna; lupul de munte are fizicul mai viguros iar culoarea este cenusie. Existenta acestor varietati este mai degraba rezultatul observatiilor empirice ale unor vanatori.

Lupul naparleste in martie - aprilie, cand parul lung de iarna cade, iar cel nou va creste incet, atingand finalul dezvoltarii in septembrie - octombrie. Diformismul sexual nu este evident, profanii inselandu-se lesne. Femela este ceva mai mica, mai delicata, cu craniu mai ascutit; masculul are corp mai viguros si frunte mai lata.

Longevitatea speciei este de 15-16 ani, in aprecierea varstei doar uzura dintilor putandu-ne indica trecerea anilor. Comparativ cu caninii cainelui, cei ai lupului sunt mai dezvoltati (A. Neacsu, C. Popescu, C. Nicolau - Vanatul cu trofee - Ed. Ceres, 1982). In libertate, nu cred ca putem gasi exemplare care sa se apropie prea mult sau sa depaseasca limita de varsta data, deoarece animalele ranite, bolnave sau intrate din diverse motive in imposibilitate de a lupta, sunt sfasiate, mancate, de restul haitei. 

Lupul este un animal social astfel ca - exceptand perioadele de imperechere si de crestere a puilor - se strange in haite (de la domnul Dinu Boghez, din Ramnicu Valcea, tocmai am aflat ca a fost recent martor, in Muntii Capatanii, la vanatoarea reusita a unui singur lup asupra unui cerb tanar). In perioada toamnei lupii ies la vanat cu puii din acel an, la care se adauga puii din anul precedent, ajungandu-se la un grup de 7-16 indivizi (V. Cotta - Vanatul - Ed. Ceres, 1982).

Perioada de imperechere este in decembrie - februarie. Maturitatea sexuala este atinsa la 22-23 de luni, iar durata sarcinii se intinde pe circa 62 de zile. Primele care intra in calduri sunt femelele batrane. Intre masculi au loc lupte pentru obtinerea „favorurilor” lupoaicei; rezultatul acestor dispute poate fi o ranire grava, caz in care respectivul exemplar nu supravietuieste, fiind mancat de semeni. 

Inainte de a fata, femela se instaleaza fie in culcusul avut in anul precedent fie in cel parasit de o alta lupoaica. Cand nu gaseste culcus, isi cauta un loc neumblat, de preferinta intr-o rapa insorita, intr-o scorbura de copac sau la adapostul unui trunchi doborat de vant. Daca nu afla unul din adaposturile enumerate, isi sapa o groapa nu prea adanca, o „scobitura” (V. Cotta, 1982).

Lupoaica fata de regula 4-6 pui, in cazuri exceptionale numarul lor putandu-se dubla. Timp de 9-16 zile, puii sunt orbi si surzi, aceste inconveniente fiind depasite in intervalul dat in functie de vigoarea respectivului exemplar. Acestia vor fi alaptati timp de sase saptamani si ar fi de precizat ca vreme de trei saptamani lupoaica nu ii paraseste, fiind hranita de catre mascul cu carne pe jumatate digerata. Daca in aceasta perioada lupoaica socoteste ca puii se afla in pericol, atunci ii muta intr-un loc mai sigur, ducandu-i in gura.

In perioada de circa trei luni cat dureaza cresterea puilor, nici unul dintre parinti nu se va departa mai mult de 3-6 km de „vizuina”, acest interval de timp fiind singurul de restrictie a razei lor de actiune. In cautarea hranei, lupii pot parcurge usor, intr-o noapte, distante de 40-60 km. 

In conformitate cu Maiteifel si Larim (citati de V. Cotta, M. Bodea, 1969), distanta pe care familiile de lupi o lasa intre ele este de 6-12 km. S-a stabilit ca viteza pe care o poate avea un lup se ridica la 55-60 km/ ora, fapt ce ii permite sa urmareasca si sa doboare animale destul de rapide (cel putin in comparatie cu specia autorului si cititorilor).

Pana la proba contrara, lupul este considerat carnivor. In anii ’40-’50 ai secolului trecut, unii cercetatori au afirmat ca in stomacul lupilor s-au gasit fructe si cartofi, insa la nivelul tarii noastre acest lucru nu a fost niciodata confirmat. Teza a fost reluata; in scurta monografie Lupul (biologie, ecologie, management, de C. Promberger, O. Ionescu - Ed. Halco International, 2000) se avanseaza cifra de 11% materii vegetale in stomacurile unor exemplare. Teoria potrivit careia consuma ierburi pentru a scapa de parazitii intestinali mi se pare plauzibila, dar fructele, ca sursa alimentara, nu (*1). 

vezi  

Aceeasi monografie indica cerbii (*2) drept principal vanat al lupilor din Carpati, ceea ce este adevarat luand in seama tenacitatea in lupta a mistretilor care pot dobori si ursul si faptul ca stancariile inaccesibile ofera un excelent refugiu caprelor negre (*3). 

Lupul constituie un element important al lantului trofic in fruntea caruia se afla. In ceea ce priveste alte salbaticiuni, executa o selectie naturala. Chiar si atunci cand ataca in haita prefera sa se orienteze spre acele animale slabe, bolnave, ale caror sanse sunt reduse. Se orienteaza, de regula, spre vanat doar in vreme de iarna, atunci cand turmele de oi coboara din munte; de altfel, o mare parte a efectivelor de lupi urmeaza turmele spre zona de dealuri impadurite, unde sansele de a captura animale domestice sau de a gasi cadavre de animale neingropate cresc. Interesanta este atractia lupilor pentru caini, care se regasesc frecvent in lista lor de bucate. (*4) Singura sansa a lupilor de a dobori un vanat mare valid este atunci cand vaneaza in haita, sansele unui singur lup fiind minime. 

„Urmele” lupului

Marea dificultate in recunoasterea urmei lupului o constituie asemanarea acesteia cu urma cainelui. Totusi exista elemente care le diferentiaza; unele sunt generale, cum ar fi faptul ca mersul animalelor salbatice este cu degetele stranse, de unde rezulta ca urma lupului apare lunga, ingusta, in comparatie cu cea a cainelui, care este rotunjita; sunt si elemente particulare, cum ar fi ca urmele labelor dinainte ale lupului sunt cu mult mai mari, mai puternice decat ale celor dinapoi, si de asemenea ca degetele mijlocii se imprima mai adanc in teren decat pe urma cainelui.

Urma lupului este, de obicei, bine imprimata, acest fapt datorandu-se regularitatii mersului, care este data de punerea labei dinapoi peste urma labei dinainte. In ceea ce priveste urmele pe zapada, asa numita urma partie, trebuie spus ca urma lupului „este dreapta pe distante destul de lungi, fara abateri, parca indreptata spre un tel bine definit; urma partie a cainelui prezinta opriri, ocoluri, schimbari de directie chiar pe distante destul de reduse” (C. Rosetti-Balanescu - Urmele animalelor salbatice - 1961).

Privitor la excremente, autorul citat imediat mai sus precizeaza ca „lasaturile lupului sunt asemanatoare cu ale cainelui, adesea albicioase, si de foarte multe ori caracterizate prin ramasite de par ori aschii de copite, totul fiind in dependenta de natura hranei”. In monografia Lupul (2000) se spune: „culoarea excrementelor variaza de la negru la cenusiu deschis iar consistenta de la cea aproape lichida la cea solida in functie de timpul scurs de la doborarea prazii si in corelatie cu natura hranei ingerate”.

Referitor la diferentierea pe sexe, masculul, cu excremente tari, compacte, le depune pe o inaltime - ridicatura, piatra, ciot - in vreme ce femela le depune oriunde, excrementele ei fiind de altfel mai moi. Lupii, indiferent de sex, isi acopera excrementele cu pamant aruncat cu picioarele. In cazul lupoaicelor, racaitura de pe suprafata pamantului, facuta cu ghearele, este superficiala, in vreme ce masculul brazdeaza puternic pamantul.

Singurul dusman al lupului este omul care, pe nedrept, l-a prigonit din cele mai vechi timpuri. Boala care l-a macinat si care-l transforma cu adevarat intr-un pericol este turbarea. 

Trecut si prezent

In lume, se estimeaza o populatie de 150.000-200.000 de lupi, iar in Romania de circa 3.000 (Lupul, 2000).

La nivelul anului 1990, in Europa (fara Romania, Iugoslavia, Albania si Turcia) efectivele se ridicau la circa 15.995 exemplare, dintre care cele mai multe in tarile fostei U.R.S.S. (10.000), iar cele mai reduse se inregistrau in Norvegia (10) si Suedia (5). In acelasi an, in Romania existau circa 2.516 exemplare, dintre care cele mai mari efective se aflau in padurile judetelor Hunedoara (225), Caras-Severin (239), Sibiu (160), Maramures (165), Suceava (129), Valcea (110) (R. Ichim - Bazele ecologice ale gospodaririi vanatului din zona montana - Ed. Ceres, 1994).

S-a observat ca efectivele de lup inregistreaza o „explozie demografica” in perioadele de razboi, probabil datorita scaderii drastice a numarului de vanatori, a faptului ca toate grijile gospodariei afectate de recesiunea economica trec in seama batranilor, copiilor, femeilor, iar un caine bun de paza constituie o gura in plus de hranit.

Spre deosebire de alte state unde a functionat institutia lupariei, avand ca scop combaterea lupilor, in Romania ea nu a existat dar am avut, paradoxal, lupari - adica vanatori care, fara a fi oficial angajatii unei institutii, traiau din combaterea lupilor, pe capul carora exista o recompensa. Astfel, potrivit documentelor, in Ardeal, in 1855 au fost doborati 842 de lupi, iar in 1859 alti 1700; abia dupa 1880, cand s-a permis folosirea otravii, efectivele au scazut, ajungandu-se ca in 1909 sa nu se mai ucida decat 191 de lupi (Gh. Nedici - Istoria vanatoarei si a dreptului de vanatoare - 1940).

In padurile Bucovinei, intre 1874-1882 s-au vanat 329 de lupi, intre 1893-1897 alti 61, intre 1927-1932 inca 50; in perioada 1961-1986, numai in cele 450.000 hectare de padure ale judetului Suceava s-au doborat 1.948 de lupi (R. Ichim, 1994).

Dupa ce a fost combatut, fara incetare pana in anii ’90, in prezent lupul este trecut pe lista speciilor complet protejate, urmand ca posibilitatea vanarii lui sa existe doar acolo unde provoaca mari pagube. In Europa, Romania numara cel mai mare efectiv de lupi, urmata de Bielorusia (2.000-2.500), Ucraina (2.000), Spania (2.000), Macedonia (1.000), Bulgaria (800-1.000), Polonia (600-700) etc., avand aproape o cincime din cei 16.000-17.600 de lupi evaluati la nivelul continentului (Lupul, 2000). 

Atunci cand este vanat, pentru lup se folosesc alice de 4,5-5 mm, trase dintr-o arma cu tevi lise, fie glont dintr-o arma cu tevi ghintuite, de calibru mediu sau mare.

In trecut, la lupi, ca si la alte specii de vanat mare (in special mistreti si caprioare) se foloseau asa-zisele „posuri” („sevrotine”), alice mari de 6-9 mm. Incarcaturile obtinute, numite „trei la fund”, erau slobozite din armele cu tevi lise. In prezent, producerea, comercializarea si folosirea acestora este interzisa deoarece schilodesc vanatul, multe piese plecand ranite si sfarsind in chinuri groaznice in vreun colt de padure. 

Referitor la ferocitatea lupului, despre care s-a spus ca ataca si devoreaza oameni, in literatura stiintifica de profil cinegetic s-a subliniat ca nu exista nici o dovada a acestui fapt. V. Cotta (1969) afirma ca „nu exista nici o dovada indiscutabila ca lupii ar fi atacat si ucis om viu, nici macar atunci cand ei sunt constituiti in haita si sunt flamanzi” (*5).

Indiscutabil este faptul ca oameni morti sau poate muribunzi au fost sfasiati de lupi, dar se stie ca niciodata un lup nu va ataca un barbat in putere. Se cunoaste ca lupi turbati s-au repezit asupra oamenilor si i-au muscat, dar nu mortal. Daca respectivul a murit, aceasta nu s-a datorat gravitatii ranilor ci infectarii, netratata, cu turbare.

Un singur caz de lup singur ce a atacat un om in putere, pentru a-l ucide si manca, a fost descoperit si publicat, in revista de vanatoare Diana, nr. 1-2, 1999. Totusi, exista o explicatie: lupul avea la nivelul coloanei vertebrale „o rana veche, cicatrizata, produsa de un glont care l-a semianchilozat”. Probabil ca in ciuda rezistentei lupilor la foame, aceasta i-a dat „un curaj ce nu l-a avut vreodata alt reprezentant al speciei”, avand in vedere ca respectivul exemplar decazuse din varful lantului trofic, nemaiputand sa se masoare cu animalele salbatice iar cele domestice erau bine adapostite, in conditiile satului de campie (cazul s-a petrecut in Banat, iar rezultatele analizelor medicale au demonstrat ca lupul nu era turbat).

Ramanand in sfera povestilor despre lupi, trebuie spus ca ochii lor lucesc noaptea doar daca exista sursa de lumina ale carei raze sa fie reflectate. 

(* Comentariile apartin lui Ica Giurgiu, in urma celor petrecute in numeroase nopti si zile, pe parcursul a multi ani si in toate anotimpurile, in special in Muntii Fagarasului, Rodnei si Bucegi.) 

1. In oras am vazut pisici si caini rontaind iarba. Tot in oras am remarcat pisici si caini care accepta fara mofturi legume si fructe (doar in anumite perioade?). Iar la sat si in gospodariile montane izolate, acolo unde au libertatea (si chiar obligatia) sa se hraneasca singuri am intalnit de asemenea pisici si caini „vegetarieni”. 

2. De ce nu femelele si puii, mai vulnerabili? 

3. Pana pe la sfarsitul lunii mai caprele negre stau prin paduri, acolo unde gasesc de mancare, pentru ele si pui. Iarna, pe creste, am vazut foarte multe urme de lup, dar nu de capra neagra.  

4. La munte, vara, lupul vaneaza si ziua, singur, stand la panda la marginea potecii parcursa de oi, capturand fara zgomot si de obicei fara sa fie simtit de caini (!), cate un animal, de regula gras si mare. Iar noaptea, la stane, lupul si ursul ataca succesiv, o data sau de mai multe ori, alteori simultan; este foarte interesant cum cate o data rapitoarele nu sunt simtite de caini decat dupa ce au intrat in turma, omorand deja unul sau mai multe animale; nici noaptea nu sunt alese, de obicei, exemplarele debile. O data cu venirea toamnei, lupul si ursul isi muta atacurile spre gospodariile situate la cele mai mari altitudini, toate animalele domestice, inclusiv cainii din lant, fiind la fel de bune pentru ei. 

5. Din dorinta de a ne afla dimineata la locul potrivit la momentul potrivit, am campat de doua ori in cort (vara) chiar sub varful cel mai important din Muntii Neamtului (aflati intre Predeal si Busteni), unde vazusem iarna o multime de urme proaspete de lup. Lupii au tropait de mai multe ori noaptea in jurul cortului (avusesem grija sa nu ramana nici o urma alimentara), dar doar o singura data, unul a tras usor de prelata cortului; un strigat puternic al nostru se pare ca ia speriat (?) si au plecat. 

Alta bibliografie

Mitica Georgescu - Mamiferele salbatice din Romania - Editura Albatros, 1989