Traversare peste Giumalău şi Rarău

text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

fotografii: Floriana Boghez (Bucureşti) 

1-3 mai 2009. Planuisem de ceva vreme excursia, oarecum pretentioasa la inceput de primavara, care-si propunea sa traverseze muntii, din Vatra Dornei pana in Campulung Moldovenesc. Asa ca iata-ne, in prag de 1 mai, dis-de-dimineata, coborand in gara Vatra Dornei. Oarecare forfota in jurul garii, in rest, oraselul bucovinean parea adormit. Doar arareori zaream cate un om si, mai rar, inca dintre aceia de la care speram sa luam ceva informatii despre drumul pe care trebuia sa apucam catre Giumalau.

Pe o strada laterala intalnim crucea rosie care pe harta noastra ar fi trebuit sa fie drumul cel bun. Ne sfatuim si pana la urma hotaram sa cautam banda albastra, care mi se parea, doar mie, ca ar fi calea cea mai sigura de intrare in Giumalau. Cateva indicii: o manastire, apoi cimitirul si imediat a aparut banda albastra, care urca pe strada Caprioarei.

 Parcurgem ceva drum, casele incep sa se rareasca si drumul capata aspectul unuia forestier. Opriti langa un izvor, pe o stanca urcata pe plai, observam banda albastra care ar fi trebuit sa ne conduca peste Varful Barnarelu. Incantati de asa noroc, incepem sa urcam pe panta zdravana, pana cand marcajul dispare. Ne intoarcem si luam oarecare informatii de la sateanul iesit in usa casei de langa drum. Omul ne spune ca paraul pe malul careia se afla drumul era al Chiliei si pe el ajungeam mai intai la pensiunea Gigi Ursu si in continuare la Giumalau.

Pornim la drum cam sceptici, gandindu-ne la tinta noastra departata de sub Pietrele Doamnei din Rarau. Din urma urca o Dacie, cu un om singur in ea. Il oprim, ne confirma cele aflate mai de curand si pe deasupra ne mai si ia cu el, pana ni s-or desparti drumurile. Facem un cot mare la stanga si panta drumului se aspreste dintr-odata. Ne mai spune omul nostru cam pe unde trecem. Aici este Obcina Mica, dincolo Obcina Mare, dar noi suntem prin aceste locuri pentru prima oara si nu ne lamurim prea mult. Pe unde trecem, urma drujbei e din ce in ce mai pronuntata, ba chiar si el are una in spatele nostru, chiar daca ajunge sa caineze soarta padurilor bucovinene. La o rascruce de drumuri, ne despartim.

Ne arata marcajul pe mai departe, o cruce rosie, cam stearsa, cea pe care o evitasem cat fusesem in oras. Ne mai spune si el despre pensiunea Gigi Ursu si ne vedem fiecare de drum. Cativa zeci de metri mai sus apar primii stropi de ploaie. Asta ne lipsea! Cand tocmai ne scoteam pelerinele, din urma apare o masina de teren cu doi calugari. Ii rugam sa ne duca cat or putea. Mai schimbam cateva vorbe, dar mai mult suntem atenti la calugarii din fata noastra si la picurii de pe parbriz, care pareau ca se intetesc. Ne mai punem intrebari. De unde or fi capatat masina care are volanul pe dreapta. Privesc mainile batucite si barba colilie a calugarului sofer. Incerc sa aduc vorba de schitul Recele din Suhard, pe care-l cunosteam si oarecare conversatie se infiripa. Ajungem repede la... Gigi Ursu. O harabaie de pensiune... (foto 1) Doar maicutele, care locuiesc in ea si cainii care latra pe de laturi par a insufleti locul. Au aici si o biserica, dar pare departe de locuinta maicilor.

Noi ne-am continuat drumul si in scurta vreme ne-am intalnit cu marcajul dunga rosie care venea, daca ne luam dupa sageata indicatoare, tocmai din Pasul Mestecanis. Pe acesta il vom urmari pana la capatul etapei pe care ne-am propus-o in aceasta zi. Ajunge aici si banda albastra, dar traseul ei mi se pare cam ciudat. Mergem catava vreme prin padurea frumoasa de brad. Pe cer straluceste soarele si printre crengile brazilor lumina da efecte speciale. Din pacate, padurea cea frumoasa se termina brusc. Incep taierile si aspectul haosului stapaneste locurile. Peste tot trunchiuri de brazi doborati si lasati acolo, crengi risipite peste tot si peste toate rana muntelui, facuta de om cu drujbele care au chelit padurea, fara sa se vada nici cea mai mica intentie ca sa replanteze arbori pentru generatiile care vor veni!

Drumul pe care ne aflam incepe sa urce. Intalnim un om care coboara si il intrebam cat facem pana la cabana. „Urcati putin dealul asta si mai faceti vreo 2 km”. Si urcusul pe deal a fost lung si cand am ajuns la plai, in sfarsit am zarit cabana. Noroc cu plaiul insorit inca, pe care ajunsesem si imaginea deosebita a Varfului Giumalau. Sosisem in Poiana Ciungilor (foto 2). Era soare mult si locurile imbiau la ceva odihna. Stalpii de marcaj se vedeau clar si urcau catre Varful Giumalau. Varf inalt, cu frumoasa imagine alpina, prima din acea zi, petice de zapada risipite pe coasta lui. Dar cand am inceput sa urcam poteca plaiului, un vant aspru, rece mai ales si acoperirea rapida cu nori intunecati a varfului, asteptand parca dezlantuirea furtunii, ne-au stins entuziasmul. Pana atunci imbietor, varful, acum disparut in negura, ne-a gonit spre cabana (foto 3). Pana atunci transpiram din belsug si nu mai stiam ce sa dam jos de pe noi, dar acum vremea devenise dintr-odata rece si vantul puternic aducea cu el frigul. Am gonit cat am putut spre cabana. Am trecut pe langa izvoare, parca fara sa le vedem si imi statea in minte ca excursia noastra, atata vreme planuita, s-a sfarsit la cabana Giumalaului. Latraturi violente ne-au intampinat inca de departe, dar semne de oameni prin apropiere nu se vedeau. O clipa m-am gandit la cabana care ar putea sa fie inchisa. De jur imprejur doar plaiuri nesfarsite si pe nicaieri vreun alt adapost posibil. Dar spaima s-a risipit cand in curtea cabanei au aparut si oameni.

Cand in sfarsit intram in cabana, frigul si vantul erau cat pe aci sa ne doboare. Am poftit in sala de mese, micuta, cu infatisarea cabanelor de odinioara. O lampa cu gaz mai sofisticata, o blana de ras pe unul din pereti, o masa si banci din lemn brut lustruit, o soba frumoasa de teracota implinesc atmosfera. Ne-am tras sufletul o leaca si i-am intrebat daca ne pot da ceai. Ne-au dat, ba la propunerea amfitrionului chiar si cafea si ne-am povestit la repezeala cate ceva despre muntii prin care eram. Noi ce citisem si ei ce stiau. Cabana parea putin umblata, dar amfitrionul ne-a povestit ca e deschisa tot timpul anului, iar iarna se schiaza aici din plin. Ne-au povatuit sa urcam Varful Giumalaului si sa ne abatem spre dreapta, pe punct albastru, pe unde vom gasi mai putina zapada. Cand ne-am pregatit de plecare ne-au rugat sa transmitem urari celor din Rarau si ne-au condus pana la inceputul potecii. Ceaiul si cafeau fusesera din partea casei. Cand am ajuns la portita prin care intrasem, ne-au aratat-o doborata si ne-au spus ca vantul din noaptea trecuta facuse isprava.

Am luat-o voiniceste pe coasta Giumalaului. Trebuia sa ajungem acolo in ora indicata pe sageata de langa cabana. Ne grabeam cat puteam, mai ales ca din cand in cand coasta pe care urcam era strabatuta de cate-un val de ceata. Muntele era pregatit de primavara. Branduse multe, majoritatea ofilite, apareau stinghere, erau si viorele, erau stancarii si uneori petice de cer senin iar varfurile pana la cel mare se succedau parca fara sfarsit. Cand am ajuns la ultimul - era ora 14 si trecuse o ora de la plecarea din cabana, doar ce am apucat sa vedem crucea imensa din varf (foto 4), alba si impunatoare si ceata a navalit peste noi. Sub varf, intr-o adancitura, se afla un fel de adapost din scanduri asezate una langa alta, in care intrai pe branci. Nu prea aveam mult timp pentru a lua o decizie, mai ales ca doar banda rosie parea la vedere. Si am luat-o pe acolo, cu toate avertismentele primite la cabana. Ne-a luat tare poteca, inca de la inceput. Nu era numai ceata, dar pe deasupra zapada era inca mare, uneori pana la genunchi si alteori, daca nu nimeream chiar in lungul potecii, intram si sub cate un jneapan. Ar fi trebuit sa se vada poteca, dar printre jnepeni si zapada, arareori aparea. Mai mult o ghiceam si cand in sfarsit gaseam cate un crampei din ea eram de-a binelea fericiti. Noroc cu stalpii de marcaj pe care din cand in cand ii gaseam. Floriana era in frunte si s-a achitat bine de rolul gasirii drumului cel bun. Doar o singura data am crezut ca nu mai dam de continuare. Dar cand a aparut semnul salvator, pana la locurile pasnice cu zapada imprastiata de razele soarelui de primavara nici n-am mai avut mult.

In poiana insorita am gasit un grup de turisti care voiau sa urce Giumalaul. Aveau noroc, urmele noastre ii duceau sigur pe varf. Cateva cuvinte schimbate la repezeala si surpriza, ne-am gasit chiar oarecari cunostinte comune de acum multi ani in urma, transmise din generatie in generatie, de pe cand lucrasem pe un santier la Suceava. Apoi drumul prin padurea uneori strapunsa inca de razele soarelui, cu petice de zapada din ce in ce mai rare, a fost frumos, cu rare privelisti catre Pietrosul Bistritei si doar in ultima parte si catre Pietrele Doamnei. Cand ne-am apropiat de drumul care urca spre hotelul din Rarau, defrisarile au inceput sa-si faca de cap din nou, urme dezolante, rani greu de vindecat.

Cand am ajuns la drum era ora 17. In Saua Fundu Colbului, la 1285 m, nu ne-a mai ramas decat sa-l strabatem pentru a ajunge la hotelul nostru. Vreo doua serpentine le-am taiat prin pajiste, apoi l-am parcurs pana la capat. Ceata de pe Giumalau se risipise si masivitatea varfului aparea in intregime. Strabatusem ceva drum pana aici! Si Pietrosul Bistritei aparea la orizont, intunecat, impadurit. Potecile acestuia ne erau necunoscute si cine stie daca pe acolo ma vor mai putea duce pasii vreodata.

Drumul in continuare nu mai punea probleme si doar oboseala acumulata incepea sa-si spuna cuvantul. Intr-un loc am intalnit banda albastra si consultand ghidul nostru am aflat ca ajunsesem la izvoarele de sub Munceii Insirati si poteca ducea spre Campulung, pe Valea Mesteacan. Pe langa noi mai trecea cate o masina. Cand ne-am apropiat de hotel, mirosul raspandit de gratare s-a facut simtit. In preajma hotelului, multime de masini parcate. Noi am intrat in hotel si ne-am ocupat camera retinuta cu mult inainte. Apoi, asa rupti de oboseala cum eram, ne-am hidratat cu apa minerala, o bere si am savurat pe indelete o supa radauteana dreasa cu ardei iute. In camera in care am intrat apoi era cald iar dusul si patul curat si-au facut datoria fata de niste oameni obositi de tura lunga de aproape 12 ore.

Ne-am trezit intr-o dimineata inourata, dupa o odihna lunga, reconfortanta. Antene si casa meteo pe Varful Raraului, atat de generos in ziua precedenta, acum strabatut din cand in cand de valuri de ceata. Timpul urma sa se schimbe. Am mai apucat sa urcam spre Varful Raraului, cel cu antene multe si parca ne-am adus aminte de Cozia noastra. Era un drum lung pana acolo si pe langa el aparusera cateva case mai noi. Dar cerul se innoura vazand cu ochii si vantul incepuse sa bata destul de puternic. M-am intors din drum. Floriana a mai zabovit cat sa urce pe varfuletul pe care-l ocolea drumul, sa priveasca de acolo Popii Raraului, mai indepartati si Pietrele Doamnei, apropiate, cu siluetele lor impunatoare. Ne-am adunat in camera de hotel incalzita, in timp ce afara timpul se schimba cu repeziciune. Mai intai a aparut mazarichea, apoi fulgi de zapada ca-n toiul iernii. Ceata a acoperit muntele si nu se vedea nici pana la brazii de langa hotel. In sfarsit a inceput ploaia, zdravana, cat sa ne tina in hotel si nu ne-a mai ramas altceva de facut decat sa motaim restul zilei. De abia catre seara ceata a parut ca vrea sa se ridice si ploaia a incetat cat de cat.

A venit si ziua a treia, cea in care trebuia sa ne intoarcem acasa. Dar mai intai mai aveam de incheiat niscaiva socoteli cu Pietrele Doamnei. Ziua se arata a fi frumoasa; doar umezeala locurilor, dupa o zi si-o noapte de zloata si ploaie mai aratau cat de neprielnica fusese precedenta. Nici frig nu mai era si in fata hotelului nici vantul nu-si mai facea de cap. Mai intai ajungem repede pe Piatra Soimului (foto 7) si zabovim catava vreme acolo, admirand panorama masiva a Giumalaului si ceva mai departata si pe cea a Pietrosului Bistritei. Apoi pornim pe caile strecurate printre stancile coborate din munte, catre impresionantele Pietre ale Doamnei. Cam umed pe jos si calcarul aluneca la tot pasul. Dar poteca era antrenanta si pasajele de cataratura printre blocurile intalnite in cale imi aduceau aminte de celelalte imprejurari cand fusesem pe aici.

La inceput am urmat drumul care ducea spre multimea antenelor de pe varful Raraului. Ne-am abatut la dreapta, pe alt drumeag. Am continuat sa mergem inainte, dupa care curand am parasit drumul croit in coasta muntelui si ne-am angajat pe poteca ce urca spre creasta. O poteca se indrepta spre Popii Raraului si Floriana nu a ezitat sa urce pana acolo. Cealalta, cu crucea rosie in lungul ei, dupa ce am traversat un troian lung de zapada, m-a condus in Saua Ciobanului. Acolo unde ne-am reintalnit.

Impreuna am coborat la stana din apropiere. Era acolo un peisaj unic. In fata ne stateau, claie peste gramada, tuguie de piatra, despartite de stana printr-o sa adanca si de jur imprejur, plai nesfarsit. Chiar sub stana, la mica distanta, un izvor cu apa limpede si buna ne-a imbiat sa-i sorbim unda, vesela ca iesise din nou la iveala dupa atata iarna. Brandusele inca mai rezistau in preajma stanei.

Poteca noastra s-a abatut la stanga si a intrat repede in padure. La inceputul padurii am traversat un parau, prin albie pietroasa, apoi traseul s-a inscris in peisajul padurilor de brad, inca neatinse de drujba. Am intalnit in cale o poiana cu izvor, insorita, prilej de odihna. Apoi printre cateva stancarii am purces la vale si totul a fost minunat pana am dat de drumul croit de taf, plin de balti si mai ales cu padure ravasita de taierile nemiloase. Fusesera taiati brazii inalti, dar de ce si cei tineri, trecuti de epoca „copilariei”. Ne-am noroit cat se poate, dar nu asta era lucrul cel mai rau. Pana la urma am ajuns intr-o poiana linistita si plina de soare, rai fata de ce intalnisem mai inainte, cea de sub Varful Halga. Intr-o parte, o gospodarie de om arunca pana la noi hamaiturile cainilor. Apoi, poteca a intrat in padurea de fagi inalti. Am mers catava vreme pe creasta dintre doua vai de torenti, cu maluri rapoase, vadit adancite de apele mari, vijeloase. Cand poteca a ajuns la locuri insorite, s-a intrezarit la capatul ei un gatlej stancos. Pe acolo, firele de apa intalnite in drumul nostru isi cautau drum. Cand am ajuns la locul insorit si stancos, am patruns in Cheile Moara Dracului (vezi https://sites.google.com/site/romanianatura52/home/carpatii-rasariteni/rarau/campulung-moldovenesc---cheile-moara-dracului---slatioara-muntii-rarau). Acum pe aici era apa mica, dar daca ar fi fost in alta perioada nu stiu cum le-am fi strabatut. Am intrat in chei.