http://www.ziuaveche.ro/opinie/martirajul-prin-exorcizare-al-elenei-udrea-260808.html/
Se spune că Justiţia are întotdeauna dreptate şi că deciziile acesteia nu trebuie niciodată contestate sau comentate. Această cutumă generală reprezintă „călcâiul lui Ahile” al Justiţiei, păzit cu cerbicie şi o anumită doză de inconştienţă de către toate generaţiile.
Într-adevăr, toate generaţiile au considerat că este un titlu de mândrie în a-şi declara, cu doza de ipocrizie necesară, încrederea oarbă în deciziile judecătoreşti. Nimeni nu îndrăzneşte să trimită o săgeată iscusită în călcâiul lui Ahile. Chiar dacă mai apare în anumite perioade câte un „Paris” entuziast şi curajos, care ţinteşte călcâiul Justiţiei, acesta nu este omagiat de contemporanii săi, ci mai degrabă hulit, pentru că a îndrăznit să atenteze la integritatea celor care împart dreptatea.
Se ştie că orice om acuzat de comiterea unor ilegalităţi beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Acest lucru ar trebui să însemne că orice presupus vinovat este de fapt nevinovat! Procurorii parchetelor noastre întorc pe dos această prevedere legală, socotind că un presupus vinovat este de fapt vinovat şi că merită fără niciun dubiu să fie condamnat. Plecând de la această ipoteză, procurorii „se dau de ceasul morţii” să demonstreze că presupuşii vinovaţi sunt super-vinovaţi şi că această vinovăţie este de necontestat, chiar şi de către judecători. Se poate crede oare că în activitatea procurorilor prevalează dorinţa arzătoare de aflare a adevărului? Nici vorba! Pentru că dacă ar fi aşa, procurorii ar acţiona potrivit prezumţiei de nevinovăţie şi nu i-ar socoti pe presupuşii vinovaţi drept niste super-vinovati din start, fără a aştepta deciziile judecătorilor. Este necesar să admitem faptul că cei vinovaţi trebuie să fie pedepsiţi, este necesar să admitem faptul că adevărul trebuie căutat şi că faptele reprobabile trebuie aduse la cunoştinţa opiniei publice, dar nu se poate admite un lucru fundamental pentru viaţa noastră: atingerea demnităţii umane, ca principiu general, indiferent de „materialul” cu care lucrează procurorii, nu este admisă!
Demnitatea umană reprezintă un cumul al tuturor demnităţilor umane aparţinând tuturor fiinţelor umane. Pentru a rămâne în integritatea ei, curată şi puternică, demnitatea umană trebuie să reprezinte un cumul al tuturor demnităţilor umane ale tuturor fiinţelor umane, respectate şi apărate. Nu poţi să respecţi demnitatea umană doar pentru elitele rasei umane, pentru că rezultanta finală a unei astfel de demnităţi umane, ar reprezenta un fals care nu poate susţine ideea de respect pentru demnitatea umană. Pentru a se apăra demnitatea umană, este necesar ca toţi cei care o pot călca în picioare prin activitatea lor să respecte şi demnitatea umană şi a unui cerşetor, şi a unui om al străzii, şi a unui sărăntoc şi, fără niciun rabat, a unui om presupus a fi infractor, nedovedit însă de către o instanţă de judecată.
Cazul „Elena Udrea” este emblematic pentru modul în care gândesc şi acţionează cei care trebuie să se preocupe de asanarea societăţii de faptele penale pe care le comit unii semeni de-ai noştri. Nesocotirea premeditată a demnităţii umane a presupuşilor vinovaţi, călcarea acesteia în picioare, se constituie într-un atentat la adresa demnităţii umane în general, atentat neînregimentat într-o lege punitivă anume, ca atentat profund la adresa existenţei umane. Acest „genocid” comportamental, care rămâne nepedepsit din cauza neputinţei opiniei publice de a reacţiona, coboară specia umană la nivelul regnului animal, prin suprimarea valenţelor speciei umane.
Este limpede ca lumina zilei că în cazul Elenei Udrea, s-a acţionat pentru distrugerea premeditată a demnităţii umane a acesteia. Or, demnitatea umană a Elenei Udrea reprezintă o mică parte din demnitatea umană generală a tuturor subiecţilor din societate, care nu poate exista fără această mică fărâmă a demnităţii Elenei Udrea. Acţionarea cu unităţi de măsură diferite, prin menţinerea unor presupuşi vinovaţi în libertate, şi pe cealaltă parte îndârjirea de a o menţine în arest pe Elena Udrea, reprezintă o dovadă a celor lipsei de bună credinţă a procurorilor DNA. Nici procurorilor, nici judecătorilor, nu li se acordă printr-o lege specială, un statut de semi-zei intangibili, situaţi într-un Olimp iluzoriu. Chiar dacă cutuma neimplicării în treburile Justiţiei ne obligă să nu comentăm deciziile procurorilor şi judecătorilor, opinia generală de bun simţ a societăţii este necesară şi trebuie să se manifeste. Mai ales atunci când este călcată în picioare demnitatea umană ca idee, ca principiu fundamental de viaţă şi ca energie astrală indispensabilă fiinţei umane. „Atrocitatea” procurorilor în cazul Elenei Udrea a transformat-o pe aceasta într-un „martir”, cu aură de luptător. „Răul” tinde să devină „Bun”, iar „Bunul” tinde să devină „Rău”. Un „martir” de anvergură naţională va fi altfel judecat de către judecători. Ar putea fi chiar şi achitat. În acest caz, la ce ne-ar mai folosi procurorii?